H.G. Wells - Science Fiction Society, Timişoara, România

Dacă ultimul experiment al celor de la CERN va fi reprodus şi de alţi cercetători, implacabila teorie a relativităţii este în pericol.

După ce am terminat de citit Războiul bătrânilor, de John Scalzi, am rămas cu două nemulţumiri: prima, autorul e un tip prea grăbit de felul lui, a doua, vrea să scrie mult. Evit să fac afirmaţii definitive şi să spun că americanul Scalzi scrie, fără să-şi dea seama, doar scenarii de filme, pentru că nu am citit decât cartea sus-amintită, prima din seria de patru volume care alcătuiesc universul Old Man’s War, titlul original al romanului.

Una dintre cele mai trudnice, dar cele mai necesare, activităţi intelectuale este alcătuirea de dicţionare, enciclopedii, ghiduri şi alte lucrări asemănătoare. Autorii muncesc la ele din răsputeri ani la rând. Chiar dacă, astăzi, calculatorul uşurează mult povara, tot uriaş rămâne efortul de a aduna, clasifica, ordona, completa şi actualiza datele.

„Cel mai inteligent, cel mai subtil, cel mai periculos scriitor în viaţă”, spune Neil Gaiman. „O comoară naţională”, spune Damon Knight. Întrebare: la cine se referă cei doi scriitori? Cred că-mi ajung degetele de la o mână (şi nu sunt o creatură mutantă), poate amândouă, ca să număr cititorii de science fiction români care ar da răspunsul corect: Gene Wolfe.

Oare câţi pornesc de la ideea că vor să scrie literatură şi naufragiază, într-un final enigmatic, pe alte tărâmuri? Mulţi, foarte mulţi dintre ei au priză la publicul cititor de carte, din păcate, tot mai redus pe plaiuri mioritice. De fapt, acestora nu ştiu dacă ar trebui să li se spună chiar scriitori, pentru că le lipsesc însuşirile tradiţionale care să-i includă în această categorie: în primul rând, harul de povestitor şi condeiul subtil, în al doilea, abilitatea de a contura personaje şi de a povesti fără exces de dialoguri – în cel mai nefericit caz – sau de explicaţii ştiinţifice – în cel mai fericit. Mici doctori Mengele care masacrează literatura, transformând-o într-un fel de trambulină spre marile descoperiri ale ştiinţei. Oare asta cred unii că înseamnă science-fiction? Numai atât?

„Am inima unui băieţel... şi o ţin într-un borcan, pe birou”, obişnuieşte să spună Stephen King când e întrebat de unde îi vin ideile pentru povestirile şi romanele sale. Citatul i-a fost atribuit şi lui R. Bloch, şi lui A. Hitchcook, dar, indiferent cine l-a rostit prima oară, tot lui King i se potriveşte mai bine. Una din numeroasele dovezi în sprijinul acestei sumare, dar pertinente, autocaracterizări e romanul său, Ochii Dragonului (Editura Nemira, 2008). Începe, ca toate poveştile, cu „A fost odată ca niciodată”, cu un regat străvechi, un rege foarte bătrân, o regină mult mai tânără şi fiii lor. Sarea şi piperul romanului e însă Flagg, vrăjitorul cel cumplit. Simţindu-şi ameninţată poziţia de sfetnic, îl omoară pe rege, dă vina pe fiul cel bun al acestuia, Peter, pe care îl închide într-un turn, şi îl încoronează Thomas, fiul cel rău şi invidios, ca să-l manipuleze pentru a-şi menţine avantajele la curte. Sigur că finalul e unul fericit, căci binele învinge răul, însă vrăjitorul dispare miraculos, chiar înainte de a fi străpuns de săgeată...

Aţi văzut, cu siguranţă, filmul Ziua cârtiţei sau altele, pe aceeaşi temă. V-aţi dorit cumva să intraţi în  pielea personajului care se trezeşte dimineaţa şi constată că ziua de azi începe şi evoluează exact ca ziua de ieri? Celor dornici de experienţe care le permit să retrăiască o parte din trecut şi să evite unele greşeli numai ca să facă altele le recomand să citească, profilactic, romanul Replay, de Ken Grimwood.

Cheia labirintului, de Howard Hendrix (Nemira, 2007), este o carte prea puţin cunoscută la noi, probabil pentru că i s-a făcut prea puţină reclamă, deşi o citeşti cu sufletul la gură. Personal, n-am mai fost atât de încântată de un roman de când am citit primele cărţi de Michael Crichton apărute în limba română.

Celor care se hotărăsc să călătorească în viitor peste, să zicem, multe mii de ani, le recomand universul Jack McDevitt: Omega (2003), Polaris (2004), Odyssey (2006) – asta doar ca să le trezesc interesul. Vor ajunge şi la Seeker, în româneşte, Exploratorul (Editura Nemira, 2008), un roman pe care eu l-aş trece pe lista de lecturi suplimentare a elevilor de liceu, chiar de gimnaziu. Tot se spune că un copil din ziua de azi e mai răsărit decât erau părinţii la vârsta lui. Autorul acestui roman a câştigat, în studenţie, un premiu pentru o povestire. Apoi l-a citit pe Dickens şi n-a mai pus mâna pe condei vreme de douăzeci şi cinci de ani, convins că nu se va ridica niciodată la nivelul literaturii de calitate. Mânat din spate de nevastă, s-a răzgândit şi, la începutul anilor 1980, a creat romane şi povestiri răsplătite cu multe nominalizări la premiile genului SF. Exploratorul e cel care i-a adus premiul Nebula în 2007.