O ANDROIDĂ CASTĂ ŞI-O CASCĂ ALBĂ
 

Isabel, Ionescu Isabel, este o androidă Cobra, dinamică, îndărătnică, descurcăreaţă, ca mai toate femeile din schiţele şi povestirile lui Sergiu Someşan. La prima vedere, pare o tânără ce tocmai „a ieşit din criza de timiditate a adolescenţei". Se îmbracă simplu, dar provocator: poartă un tricou strâmt pe care scrie „kiss me" cu litere roşii. Nu este un îndemn, iar cine încearcă să dea curs îndemnului, o păţeşte. Isabel este scutiera şi subalterna lui Tom Anard, unul dintre cei mai buni agenţi temporali, care a fost condiţionat şi trimis în societatea contemporană. Condiţionarea e atât de perfectă, încât superagentul nu poate fi convins că nu-i Andrei Tomescu, inginer de sistem la Axel SRL, calul de bătaie al lui Guguţă, găliganul din vecin. Misiunea lor e să prindă cronofagi, nişte monştri răsăriţi dintr-un spaţiu paralel, pe care-i depistează pudrându-i cu calc sau cu praf de cretă. Ori să descopere contrabandişti de literatură falsificată, pe care, în loc să se grăbească să-i predea unei justiţii hărţuite de avocaţii unşi cu toate alifiile, echipa de poliţie temporală preferă să-i supună la nişte cazne subtile.

Un alt ciclu epic este cel „al butonilor", compus din povestirile „O ipoteză aproape absurdă", în care un tată care doreşte să facă o scamatorie constată cu surprindere că ea îi iese, dar altfel decât intenţiona şi „Iubitul meu din altă lume", unde acelaşi procedeu este repetat la o altă scară şi provoacă apariţia unui alter-ego simetric dintr-o lume antiparalelă în patul conjugal, spre surprinderea soţiei.

Mă tem să nu rămâneţi cu impresia că Sergiu Someşan e un autor hazos şi haios. E drept, multe dintre naraţiunile sale, adunate în volumul „Să n-o săruţi pe Isabel", se înscriu în linia prozei SF umoristice, cultivată la noi de Felix Aderca (din generaţia de aur), Eduard Jurist, Corneliu Omescu, Laurenţiu Cerneţ (din generaţia de mijloc) ori Radu Honga, Dan Merişca, Dorin Davideanu (din „noul val" al anilor optzeci). Unele lucrări, precum „Dilema" ori „Planeta cu spioni" sunt nişte divertismente frivole, din sfera anecdoticului. Dar în alte dăţi, râsul provocat de Sergiu Someşan încătuşează; în acest sens, e caracteristică reacţia extratereştrilor care vor să-l răpească pe Adam (un amploaiat timid şi şters, chinuit de toată lumea) şi să-i transforme râsul într-o sursă de energie motrică: „Extraordinar! Aşa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde pur şi simplu ne absoarbe energia din rezervoare".

Prin urmare, Sergiu Someşan ştie să fie şi tragic când râde. În cele mai bune proze ale sale, autorul dovedeşte o capacitate deosebită de concentrare a absurdului, de conturare a unor situaţii fără ieşire, calitate care transpare mai ales în povestirile cu tematică pacifistă, precum „Bla-bla-bla, domnule general", „O rachetă cu numele meu" ori „O cască albă şi-un copil în ploaie", povestiri ce au atras aprecierile criticilor sau ale unor jurii literare.

Autorul manifestă interes şi faţă de subiectele ce ţin de domeniul prozei horror („În trecere prin Predeal") ori al fantasticului („Legendă fără sfârşit", „O clipă de nemurire"). De altfel, Sergiu Someşan a publicat anul trecut un alt volum, intitulat „Carte de magie", asupra căruia ne-am aplecat cu mult drag şi despre care am dori să vă spunem mai multe cu proxima ocazie.



(Sergiu Someşan, Să n-o săruţi pe Isabel, Editura Arania, Braşov, 2000.)
Pro-Scris nr. 1 (17-18) / 2003

GYÖRFI-DEÁK GYÖRGY - Lampa de veghe (cronici de carte)