Însemnări despre ideea SF
 

    Eseu distins cu premiul Uniunii Scriitorilor la concursul de literatură şi artă de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, ediţia 1986.
 

     În comentariile asupra literaturii sf revine adesea sintagma: idee sf, ce se dovedeşte un instrument necesar în examinarea laturii specifice a domeniului. Desemnînd o realitate destul de diversă, sensul ei conţine, inevitabil, o anumită doză de ambiguitate. Contextul joacă în aceste condiţii un rol salutar.
     Critica, în demersul ei interpretativ şi valorizator, abordează, cum e şi firesc, îndeosebi conţinutul ideilor sf, lăsînd în plan secund ceea ce am putea numi forma de idee sf (am fi fost tentaţi să spunem „ideea de idee sf”, dacă o asemenea construcţie nu ar suna neobişnuit).
     Ideile sf nu se confundă cu ideile filozofice, sociale, politice, estetice etc., ce se întîlnesc atît în beletristica generală, cît şi în beletristica sf, ele au o natură aparte şi pot îndeplini mai multe funcţii specifice în povestirile, nuvelele şi romanele sf, fiind o componentă principală a modalităţii estetice a genului.

Natura ideilor sf.
     Explicaţiile ipotetice ale unor fenomene misterioase (de exemplu, meteoritul (?) Tungus), speculaţiile bazate pe o teorie ştiinţifică incitantă (vezi pe acelea care au pornit de la teoria relativităţii), anticiparea unor probleme ale viitorului ş.a.m.d. se pot constitui în idei sf. Diferitele categorii de extraterestri, vehiculele spaţiale şi temporale, mijloacele de telecomunicaţii, roboţii, întreaga varietate de aparate, invenţii şi descoperiri ale viitorului pot fi şi ele idei sf. Trebuie doar să nu se înscrie în obişnuit, să nu copieze realitatea, să conţină o doză nu de fantastic, acesta fiind un efect literar, ci de fantezie, dar, în acelaşi timp, să aibă un aer de raţionalitate şi de firesc natural, să pară accesibile cunoaşterii umane. Condiţii necesare, dar nu şi suficiente. După cum s-a putut observa, sînt idei sf care se „exteriorizează” şi iau, în lumea literelor, înfăţişări concret-senzoriale (de exemplu, sub forma gadget-urilor), altele, în schimb, sînt constructe speculative şi rămîn la nivelul intelectului, al gîndului pur Scoase din contextul prozei, ideile din prima categorie îşi pierd în general nota de ştiinţifico-fantastic. Ele devin „neutre” din acest punct de vedere, de aceea apar şi în opere avînd un alt caracter: fantastic, absurd, suprarealist etc. Ideea unor oameni care se deplasează pe un fel de nori, pentru a evita oboseala mersului pe jos, sugerează la prima vedere o realizarea tehnologică, un fel de vehicul aerian ce pare a fi luat dintr-o lucrare sf. Dar această idee o întîlnim în romanul lui Li Ruzhen, Flori în grădină (1), apărut în China, în anul 1828, lucrare de factură mitico-fantastică şi nicidecum ştiinţifico-fantastică. Dar ideea trecerii unui personaj din lumea reală în lumea unei imagini? Asta sigur că e „sf”, va spune poate cineva, gîndindu-se la schiţa „Efect holografic” (2), de Rodica Bretin, unde este vorba în speţă de o hologramă. Ce argument mai bun s-ar putea aduce? Fie, dar ce ne facem că aceeaşi idee apare şi în povestirea fantastică a lui E.P. Mitchel, „Neasemuitul tablou de Corot” (3) şi în romanul istoric „Memoria” (4), de Eugen Uricaru?
     În miezul ideii se află scînteia de ingeniozitate, fărîma de nou, micul salt alături de banalitate - adică o invenţie, şi poate ar fi mai bine să şi o numim aşa. Structural vorbind, sînt construcţii din fragmente de obişnuit, îmbinate neobişnuit, la care se adaugă uneori modificarea ordinului de mărime (amplificări, micşorări) ori a ritmului (accelerări, încetiniri). Caracterul textelor, al operei, este cel care impune o anumită grilă de lectură, conferind astfel o anumită coloratură ideii: sf, fantastică, absurdă etc.

Funcţiile ideilor sf. 
     Acestea sînt multiple, de nivele şi valori diferenţiate:
     1. Funcţia structurală. Ideile sf instituie în spaţiul textului un număr de legităţi, reguli şi principii, implicite sau explicite, care contrazic aşteptările noastre şi impun o distanţare de imaginea cotidianului, pe scurt, instituie o nouă lume. Depărtarea de realitate este doar aparentă, rămîn legăturile profunde. Noile universuri nu sînt pur fanteziste, ele îşi păstrează o bogată capacitate de semnificare şi simbolizare. Jocul gratuit, dacă apare uneori, tine de un autor sau altul, nu de modalitatea literară în sine.
     Din această perspectivă, ideile sf au două roluri:
     a) rolul de „cărămizi”, de materie din care se alcătuieşte lucrarea (bineînţeles, „materia” prozei nu se reduce numai la atît). Ideile se pot înlănţui ca într-un joc de puzzle, generînd structuri ale căror principii de îmbinare constituie idei sf de ordin din superior, meta-idei.
     b) rolul de nucleu; literar vorbind, ele sînt cele mai interesante, cele mai importante şi în jurul lor se organizează întreaga lucrare, este ideea sf principală. Estetica genului cere ca ea fie originală, să aducă un plus, chiar dacă tema este cunoscută.
     Rareori ideea sf nucleu impune o anumită organizare epică sau o anumită .abordare stilistică, în mod obişnuit ea lasă o deplină libertate scriitorului. Tocmai aici, de ce să n-o recunoaştem, se observă precaritatea mijloacelor literare ale unor autori. Pe lîngă invenţia sf propriu-zisă, este la fel de necesară şi o bogată imaginaţie literară, precum şi o bună stăpînire a tehnicilor scriiturii. Iată de ce nu pot fi de acord cu acele opinii care, dacă am înţeles bine, susţin că literatura sf se caracterizează prin suspans şi tensiune epică, iar în afara lor nu ar avea nici o şansă. Această condiţionare de principiu mi se pare a fi o nemotivată restrîngere a disponibilităţilor literare ale sf-ului, contrazisă de existenţa unor opere valoroase nu prin epic, ci printr-o tensiune de alt ordin.
     Tot aici ar trebui să distingem între adevăratele şi falsele idei sf, ultimele reprezentînd o simpla translaţie în cosmos a unor realităţi terestre: robinsonul lui Daniel Defoe devine un robinson spaţial, expediţiile în junglele terestre se mută printre galaxii.
     Submarinul „Nautilius” este în acelaşi timp obiect sf şi cadru narativ sf. Călătoriile căpitanului Nemo şi a prietenilor săi au o cu totul alta natură, cel puţin în unele fragmente, decît călătoriile de pînă atunci. Jules Verne nu schimbă doar o etichetă, ci creează un nou tip de aventură. Puţin importă dacă el a avut sau nu primul ideea submarinului, ceea ce contează este construcţia literară inedită.
     2. Funcţia literar-estetică. Ideile sf pot fi frumoase sau nu, interesante sau nu, profunde sau nu etc., suficiente motive pentru a le aprecia în chip diferit şi a vorbi de valoare în legătură cu ele. Nu orice fantasmagorie, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, nu orice bizarerie posedă valenţe estetice sau filozofice. Acestea rezultă, în ultimă instanţă, tot prin raportare la realitatea înconjurătoare, aşa cum şi cît o cunoaştem astăzi. Ideea sf, un produs al fanteziei, intră într-un dialog, deci o relaţie activă, cu universul nostru, punîndu-l în cauză. Valoarea ei literară nu rezidă nici în exactitatea vreunei anticipaţii (chiar şi numai pentru că ar trebui să aşteptăm cam mult momentul confirmării), nici în soluţionarea vreunei probleme ştiinţifice sau tehnologice contemporane, ci în viziunea inedită pe care o propune asupra lucrurilor cunoscute, în complexitatea şi profunzimea raţională a acestei deschideri. Provocînd un vertij intelectual (V. Bugariu), un scurt dar intens moment de spaimă epistemologică, ideea sf constituie şi prilejul unei rafinate delectări intelectual-estetice: frumuseţea ei apărînd din şi ca ingeniozitate.
     3. Funcţia utilitară. Ideile sf au şi o asemenea funcţie. Spun animatorii genului, recunosc şi cititorii, literatura sf stimulează imaginaţia şi fantezia, asigură o mobilitate sporită a gîndului, ferindu-l de prejudecăţile anchilozante, dezvoltă interesul pentru cuceririle ştiinţei, pentru munca de cercetare ştiinţifică, uneori, se zice, dă şi soluţii. Toate acestea se datoresc în cea mai mare parte tocmai ideii sf. Nici stilul, nici acţiunea, nici personajele nu pot duce la asemenea rezultate.
     Exagerarea importanţei funcţiei utilitare în dauna celei literar-estetice ascunde un risc: ar putea să cauzeze scăderea de la o anumită vîrstă a interesului pentru literatura sf, fenomen real, pus în evidenţă de investigaţiile sociologice. După ce tînărul a deprins gustul pentru ştiinţă, pentru cercetare, după ce i-au fost înlăturate prejudecăţile şi a dobîndit curajul de a gîndi singur şi de a înfrunta greutăţile muncii creative, la ce bun să mai citească sf? Ce a avut de primit a primit, ce putea să-i dea sf-ul i-a dat şi gata, tînărul îşi vede de drum, se apucă de treabă. SF-ul n-a fost decît o etapă.
     Desigur, dezechilibrul dintre funcţii nu este singurul factor care determină ca tinerii să reprezinte majoritatea cititorilor, dar nu este el oare cel mai important? Ca fenomenul de renunţare la literatura ştiinţifico-fantastică în favoarea fie a literaturii generale, fie a filmului, fie a muzicii, fie în favoarea a nimic, adică o renunţare pur şi simplu, să nu se mai petreacă, tînărul ar trebui îndemnat să deprindă plăcerea lecturii, a descifrării mesajului artistic, a meditaţiei în căutarea sensurilor profunde, să nu se mulţumească doar cu idei neobişnuite, ci să caute semnificaţia de dincolo de ele, să i se formeze bunul gust de care are atîta nevoie o personalitate multilaterală - iată ţeluri educative pentru sf mult mai greu de atins decît familiarizarea cu anumite domenii ale cunoaşterii.

Teme şi motive sf. 
     Examinînd doar temele endogene (5) ale literaturii sf se observă că unele dintre ele au un caracter mai general, mai cuprinzător, incluzînd alte teme, devenite astfel subteme; acestea, la rîndul lor, pot include sub-subteme ş.a.m.d., punctul final constituindu-l deschiderea într-unul sau mai multe motive sf. O eventuală tentativă de clasificare se loveşte de o dificultate: există subteme şi motive care ar cere să fie încadrate nu numai într-o singură temă, ci în două sau mai multe, părînd a rezulta din interferenţa acestora.
     Numărul nivelelor dintre tema generală şi unul dintre motive diferă de la caz la caz, putînd chiar să şi lipsească; tendinţa lor este de a creşte în timp prin apariţia unor noi motive şi subteme. Se obţine în final o hartă a derivărilor tematice, o imagine arborescentă ce sugerează şi indică un proces de creştere, ai cărui muguri sînt ideile sf. Schema aceasta nu este definitivă, ea se îmbogăţeşte mereu. Tema generală numită „lumea paralelă” sau „universul paralel” cuprinde, printre altele, şi subtema „trecerea dintr-un univers în altul” care se poate concretiza prin mai multe motive, unul dintre acestea este „intrarea în imagine”, cu cele patru variante ale sale (poate şi mai multe), intrarea în tablou, în fotografie, în hologramă şi în oglindă.
     Tot un motiv al trecerii apare şi în povestirile „Axolotul” (6), de Julio Cortazar şi, respectiv, „Un caz” (7), de M. Grămescu, dar este o altfel de trecere, de la o specie la alta în interiorul aceleiaşi lumi. Ambele povestiri relatează acelaşi lucru: transformarea unui om intr-un peşte. De remarcat, în altă ordine de idei, că „lumea paralelă” nu este o temă strict sf: Olimpul mitologiei antice greceşti reprezenta, în multe privinţe, o copie în imaginar a vieţii muritorilor.
     Ideea sf nu se confundă cu motivul sf decît dacă acesta este inedit, adică nu a devenit încă motiv şi nu a apărut în mai multe, opere şi la mai mulţi autori. În raport cu un motiv propriu-zis, cunoscut, ideea sf se manifestă prin interpretarea nouă pe care i-o dă, în ceea ce aduce în plus, nou, original.
     Depăşind faza interogării asupra raţiunii propriei sale existenţe, estetica genului ar trebui să dea un răspuns şi la următoarele întrebări: care este raportul dintre temele endogene şi temele general umane? Literatura sf se referă, de exemplu, la roboţi şi la extraterestri pentru a prezenta implicaţiile eventualei lor apariţii în mijlocul nostru sau pentru a obţine o perspectivă cu totul deosebită, revelatoare de sensuri inedite asupra unor teme perene, cum ar fi, să zicem, prietenia, dragostea, dreptatea? Adică, temele sf sînt scop în sine sau doar elemente de mijlocire, modalităţi? Se poate aborda problema călătoriei în timp ca atare, dar ea poate să constituie doar un mijloc, un pretext. Ce implicaţii estetice are numărul temelor endogene prezente într-o lucrare? Se poate vorbi despre o temă cadru şi una nucleu? Poate va reieşi mai limpede importanţa, chiar stringenţa unor asemenea dezbateri, dacă voi aminti, cu titlu de exemplu, povestirea lui G. Ceauşu „Exsperia, trimiteţi o inima” (8). Întîlnim aici mai multe teme, subteme şi motive sf: îngheţarea bolnavilor pînă la descoperirea tratamentului salvator, descinderea în viitor, războiul spaţial, invazia extraterestrilor (ca alarmă falsă), revolta ciberilor, autocratul, oraşul subteran - subiectul fiind de fapt lupta erpului pentru realizarea păcii. În absenţa unor răspunsuri nuanţate la asemenea probleme este dificil de apreciat din punct de vedere strict sf valoarea unei lucrări (din fericire nu şi din punct de vedere literar, de bine de rău teoria literaturii generale există şi oferă suficiente repere).

Evoluţia temelor.
     Temele nu sînt insensibile la trecerea timpului, unele dintre ele se perimează ajungînd în raftul curiozităţilor (9), sau în viaţa de toate zilele, altele, dimpotrivă, se dezvoltă prin crearea unor noi motive şi subteme. Probabil că boom-ul actual nu va ţine mult. Sînt voci.care susţin că el a şi trecut. „In realitate, în ciuda unei aparente multiplicităţi inepuizabile, ideile, temele şi punctele de vedere sînt în număr relativ limitat”, astfel rezumă Jacques Marx părerea lui Stanislaw Lem (10). Cîţi scriitori se pot lăuda cu lansarea nu a unei subteme, dar măcar a unui motiv sf? Se pare că e din ce în ce mai greu să inventezi, ce era de spus s-a spus, iar noi am venit prea tîrziu (au constatat-o şi alţii, în alte domenii artistice sau filozofice). Oare chiar aşa să fie? Pînă la un punct s-ar părea că da. Să luăm o problemă care a preocupat oamenii din totdeauna: transmiterea informaţiilor. Din antichitate soluţiile propuse s-au ameliorat mereu şi azi, dacă lucrurile nu sînt mulţumitoare, sînt cel puţin acceptabile. Dar ce ne oferă pentru viitor banca de inventivitate a literaturii sf? Ei bine, găsim aici rezolvările definitive, perfecte, adică, ne dăm searna imediat, destul de puţin: televideofonul (eventual cu imagine tridimensională) avînd legături în orice punct al galaxiei şi comunicarea instantanee, deplină, pe cale telepatică (între oameni, între oameni şi calculatoare, între oameni şi fiinţe extraterestre). Se poate dori ceva mai mult, se poate trece dincolo de asemenea performanţe? Imaginaţia întîlneşte un obstacol terifiant, propria sa limita. Lucrurile se repetă şi în cazul altor subteme. Ce se va întîmpla cu literatura sf, va fi ea condamnată la manierismul de care vorbeşte Voicu Bugariu? Va intra SF-ul în declin o dată cu presupusa secare a izvorului de motive sf?
     Să nu intrăm în panică, mai bine, să privim cu atenţie spre ce fel de limită se îndreaptă literatura sf, pentru că după unele semne, se apropie de una. De-a lungul istoriei sale omul a tot inventat străduindu-se să dea de capătul problemelor pe care le avea. Astăzi, orice scriitor de sf poate împlini dintr-o trăsătură de condei orice aspiraţie, orice dorinţă: nu trebuie decît să rostească un cuvînt cu totul nou şi necunoscut şi să spună că acela este numele aparatului sau al fenomenului, adică a ceva extrem de nebulos, dar care rezolvă, hocus-pocus, ceea ce era de rezolvat. Dacă dorinţele s-au terminat, fiind satisfăcute, ce ne rămîne? Să inventăm noi dorinţe, noi trebuinţe sau să renunţăm la acest „hocus-pocus” şi să ne interesăm mai îndeaproape de mijloacele şi căile de găsire a soluţiilor. Nici una, nici alta nu par satisfăcătoare, prima pentru că noile dorinţe vor dispare imediat ce au fost formulate, iar a doua ne-ar întoarce indubitabil spre tehnicismul de care tocmai am scăpat cu bine şi răsuflăm uşuraţi.
     Cred că nu există nici un motiv real de îngrijorare. De abia atunci cînd nu vor mai apărea noi motive sf (dacă asta se va întîmpla cîndva) sau generarea lor se va încetini foarte mult, literatura sf va ajunge în ansamblul ei în situaţia literaturii generale, unde nu se prea inventează noi teme, iar motivele sînt cam aceleaşi pe lungi perioade de timp. Oamenii tot oameni, casele tot case, rîurile sînt aceleaşi, munţii la fel - natura s-a schimbat prea puţin în ultimele mii de ani. Totuşi, căruţa a fost înlocuită de automobil, relaţiile sociale s-au mai schimbat şi, vrînd-nevrînd, au mai apărut şi probleme şi teme noi, vezi de exemplu, pe cele ale obsedantului deceniu. Simplificînd lucrurile într-o anumită măsură, putem spune că literatura generală prezintă aceeaşi lume în viziuni diferite, pe cînd literatura sf prezintă lumi diferite într-o aceeaşi viziune, lucrări apărute sub semnături diferite părînd a fi scrise de acelaşi autor. Bineînţeles, această situaţie nu e eternă, nu ţine de modalitatea estetică a genului, are cauze exterioare.
     Se poate vorbi în literatura sf de reflectarea, de investigarea unor medii umane şi culturale diferite? Se poate vorbi, dar n-au intrat în atenţia scriitorilor de sf decît accidental, de abia în vremea din urmă au început să se mai schimbe lucrurile. Să fim clari, nu doar a aminti de piloţi, de cercetători, de exploratori etc, ci de a pătrunde în lumea spirituală a unor asemenea categorii. Desigur, o atare invenţie nu e de loc la îndemîna oricui.

Ideea sf şi originalitatea. 
     Şi aici se pune problema limitelor. Cît de originală poate fi o idee sf? Pînă unde poate merge fantezia unui autor, adică pînă unde ar avea voie? Şi corolarul: ce anume l-ar putea opri la un moment dat pe scriitor în drumul său? Răspunsul este scurt: inteligibilitatea textului. „Se ştie de altfel că imaginarul pur nu există, sau dacă există devine incomunicabil. Toată arta, în sf, este de a crea o lume suficient de diferită pentru a reţine atenţia, dar suficient de asemănătoare pentru a nu dezorienta cititorul”, susţine pe bună dreptate Jacques Marx (11), lăsînd o marjă suficientă pentru desfăşurarea fanteziei.
     În celălalt sens, ne putem de asemenea întreba: cît de neoriginală poate fi o idee sf? Cînd vom vorbi numai de „clişee” şi de „influenţă” şi cînd de „plagiat”?
     O idee sf „împrumutată” are destule şanse să se transforme cu timpul în motiv sf, iar motivele sînt supuse unui proces de folclorizare. Se acumulează şi nu se mai ştie cine este creatorul unuia sau altuia, au devenit un bun al tuturor şi le folosim cu toţii. Dar cum? Bunul simţ pretinde ca tratarea să fie personală, să existe o contribuţie originală - ceea ce e cam vag.
     Conform celor spuse anterior, originalitatea nu trebuie căutată atît la nivelul motivului, cît la nivelul ideii sf. Originalitatea literară a operei constituie o altă problemă. La E. P. Mitchel, motivul intrării în imagine este folosit în registru fantastic, pentru a sugera aspectele extraordinare, necunoscute ale lumii înconjurătoare, dar precizările finale transformă totul într-o anecdotă, fiorul iniţial este domolit şi bagatelizat. Autorul se teme să admită, în planul prozei, desigur, prezenţa fantasticului. Pînă la urmă, problema este asta: personajul spune adevărul sau halucinează? La Eugen Uricaru motivul apare în ultima scenă a romanului şi are valoare simbolică. Eroul, Ermil Stroescu, a descoperit o nouă ideologie şi se alătură ei. Intrarea în fotografie, admisă fără dubiu ca reală, subliniază prin această rupere în plan estetic (final fantastic la un roman realist) aderarea la cauza militanţilor socialişti. Şi Rodica Bretin îşi asumă realitatea faptului extraordinar, dar valoarea lui simbolică este îndoielnică. Holograma nu-i altceva decît o maşină de ucis, o sofisticată armă, dar de ce este omorît eroul, nici nu se spune, nici nu se sugerează. Ce este mai important, crima sau modul în care a fost înfăptuită? O anumită impresie de gratuitate îşi face loc.
     Aprecierea contribuţiei personale la tratarea unui motiv sf cunoscut depinde în bună măsură de experienţa literară şi de gustul cititorului, dar o lectură paralelă va pune oricum în evidenţă similitudinile nepermise, fie că sînt la nivelul textului, al unor situaţii sau al unor idei sf.

Ideea sf şi valoarea. 
     Valoarea ideii şi valoarea textului în care ea apare sînt două lucruri diferite, deşi unii comentatori tind să o reducă pe a doua la cea dintîi. Cînd am spus text, m-am gîndit nu numai la stil şi la scriitură (altă tendinţă de reducere), ci şi la ideea literară sf (12), la construcţia personajelor, la defăşurarea epică etc., adică la tot ceea ce înseamnă în ultimă instanţă o proză. Ideea sf, fie cu rol de nucleu, fie cu rol de „materie”, de „cărămidă”, contribuie şi ea la valoarea finală a operei, aportul ei nu este precumpănitor decît în puţine şi speciale cazuri, de exemplu în cel al lucrărilor scurte, al schiţelor, dar nici asta nu este o regulă.
     Valoarea ideii sf în sine, independentă de relaţiile în care intră în plan literar, rezultă din şi va fi apreciată în funcţie de:
     a) noutate: măsura în care propune un motiv sf nou sau constituie o interpretare inedită în cadrul unei teme sau a unui motiv, ori realizează o îmbinare neobişnuită de motive;
     b) profunzime: nu orice idee sf nouă este la fel de importantă, ce contează cîteva.degete în plus la un monstru? Întîlnim felurite invenţii, dar ce strat al realităţii noastre ating, ce probleme ne pun nouă?
     c) caracter: ideile sf, chiar luate separat, nu sînt neutre, au anumite trăsături, au un anumit caracter. Unele dau impresia de idei ştiinţifice realizabile foarte curînd, pentru altele termenul acesta e ceva mai îndepărtat, altele stîrnesc pur şi simplu îndoiala că s-ar putea împlini vreodată. Cu unele nici nu merită să-ţi baţi capul, sînt de-a dreptul neserioase, frivole: „Chiar şi eu am fost tată de-al treilea a treisprezece copii, tată de-al doilea a patru copii şi tată, cred, al mai multor copii” (13).
     Nu lipsesc nici ideile umoristice în sine: în povestirea „The Makeshift Rochet”, de Poul Anderson, rachetele funcţionează cu un combustibil special, şi anume cu bere!
     De asemenea, ideile pot avea diferite coloraturi politice şi morale, în special cele din domeniul ştiinţelor umane.
     Aprecierea caracterului ideii sf în sine nu trebuie absolutizată, contextul în care ea se găseşte poate să-i aducă modificări sensibile. O idee neverosimilă în raport cu stadiul actual al cunoştinţelor, în planul operei dobîndeşte uneori o excelentă viabilitate artistică. N-ar avea nici un sens să se caute un grad „optim” de verosimilitate, ceea ce contează e consistenţa ideatică şi plauzibilitatea literară.

Ideea sf şi textul.
     Ideea sf are o existenţă anterioară şi independentă de text, ea e uşor rezumabilă în una-două fraze, deci într-un alt text decît al operei, în operă ea va pătrunde fie în mod direct, enunţată de vocea auctorială („Delfinii ştiau, poate de secole, că mult aşteptaţii oaspeţi din stele doar pentru ei ar fi putut veni”) (14), enunţată prin intervenţia explicativă a vreunui personaj („Îţi aminteşti de presupunerea lui Lilly despre metodele lor de navigaţie? Sugera o metodă multivariabilă, utilizînd temperatura, viteza şi gustul apei, poziţia stelelor, soarelui ş.a.m.d., percepînd toate astea instantaneu. Evident, aceste lucruri sînt perfect valabile şi este clar că modul lor de comunicare foloseşte sune tul, simţul tactil, poziţii şi mişcări ale corpului. Acum, că ştim toate astea, putem intra în mare alături de ei, încercînd să folosim toate posibilităţile acestea de comunicare”) (15) sau va apare în mod indirect, transpusă fiind în conflict, în situaţii, în acţiune şi tipologia personajelor etc. Fără a se referi expres la literatura şi ideile sf, opinia lui R. Wellek şi A. Warren pare a avea şi aici valabilitate: „Evident, nu se poate vorbi de problema ideilor dintr-o operă literară atît timp cît aceste idei rămîn simplă materie brută, simple afirmaţii. Problema se pune numai atunci cînd şi numai dacă aceste idei sînt într-adevăr încorporate în chiar textura operei literare, cînd devin părţi «constitutive» ale acesteia, pe scurt, cînd încetează de a fi idei în sensul obişnuit de noţiuni, devenind simboluri sau chiar mituri.” (16). În această direcţie se poate merge pînă la a susţine împreună cu Faulkner că „Nu mă interesează ideile, ci oamenii, omul în conflict cu el însuşi, cu aproapele său, cu timpul sau cu ţara, cu mediul său.” (17). Da, dar ce bogăţie de idei se află în spatele acestor oameni, dincolo de personaje, în notaţia pătrunzătoare, uneori acidă, a scriitorului?
     Nu toţi autorii reuşesc să-şi „dizolve” ideile sf, unii nici nu încearcă, ei recurg la soluţia comodă a dialogului. Prozele se consumă mocnit în nesfîrşite discuţii, adevărate colocvii, personajele enunţă şcolăreşte, direct, ideile sf. Neîndemînarea este evidentă şi lucrările se încarcă de artificialitate, părînd simple compuneri cu caracter didactic.
     Dar să nu absolutizăm, proza de factură eseistică şi-a cîştigat dreptul la existenţă în literatura generală şi nu mai poate fi ignorată. Rămîne de văzut care sînt elementele specifice în cadrul literaturii sf. Condiţia primă rămîne calitatea, pentru că nu eseismul în sine e de nedorit, ci nivelul său scăzut, impostura, diletantismul, preţiozitatea, suficienţa, nu sînt de ajuns?
     Ideea sf şi noţiunea sf. Poate cea mai frecventă formă de manifestare a ideilor sf o constituie noţiunea sf. Efortul inventiv solicitat este de obicei minim şi pot fi utilizate aproape oriunde şi oricînd, dar cu ce consecinţe?
     Mai întîi să observăm că acest procedeu se întîlneşte şi dincolo de aria sf-ului, de exemplu în proza lui Julio Cortazar. Un întreg ciclu are ca eroi fiinţe inteligente numite: cronopiu (cronopii), speranţă (speranţe) şi gloriu (glorii).
     Oscilînd între aparate, fenomene, fiinţe ş.a.m.d. complet fantastice şi modificarea parţială a unor elemente din realitate, noţiunile sf au diferite grade de explicitare, ceea ce influenţează rolul jucat de ele. Astfel:
     a) noţiuni explicate complet - autorul dă la subsol sau chiar în text o definiţie tip dicţionar;
     - „mască antropoidă - metodă complexă, biopsihică, de modificare a înfăţişării unui om prin schimbarea datelor antropometrice şi faciale (noţiune fantastică)” (18).
     - „a dezafecta - metodă de suspendare a perdelei impenetrabile de raze cu care sînt înconjurate personalităţile împotriva substituirilor şi influenţelor parapsihice ale spionajului inter-galactic (noţiune fantastică)” (19).
     - „constată cu neplăcere că se afla întins în mijlocul unor straturi de agonii - plante indigene care se hrănesc cu cadavre descompuse de lumina verde a lui Pedgre, marele soare verde” (20) (s.n.).
     Practica specificării finale „noţiune fantastică” a ieşit din uz, devenind desuetă. Azi, autorii au mai mare încredere în discernămîntul cititorilor.
     b) sensul este dedus din nume - iată cîteva exemple de asemenea noţiuni auto-lămuri-toare: „energomobil” (21), „frunze de metal organic” (22), „torpile magneto-psihotronice” (23) etc.
     c) cuvîntul este opac şi sensul derivă din context - aici ambiguităţile sînt căutate, înţelesurile proprii rămînînd vagi, chiar obscure: „dinspre pseronii lipiţi de tîmple pornea comanda de a învinge” (24), „circulau zvonuri cum că inamicul perfecţionase «marii mastodonţi» şi «ceramica Vie» şi dispunea de bindravcuri vii” (25), „becul roşu clipeşte anemic şi rar pe servidotul ce-i atîrnă în mînă. Vrea să se apuce şi ea de lucru şi chiar întinde mina spre okobol (...)”.(s.n.) (26)
     Nu lipsesc nici amuzamentele: o armă numită spaldă (27), gradul de samiral (28), o băutură căreia i se spune setha (29), iar şaltăr nu este banalul întrerupător electric, aşa cum ar putea să creadă vreun naiv, ci o armă a irşilor! (30)
     Sînt autori ce dovedesc o predilecţie deosebită pentru noţiunile sf, în lucrările lor se pot întîlni cu zecile. De cele mai multe ori ele au un rol pur decorativ, fiind lipsite de vreo valoare simbolică. Numărul exagerat de mare, dar mai ales lipsa de funcţionalitate pot submina viabilitatea convenţiei în virtutea căreia procedeul a fost acceptat de cititor.

Ideea sf şi personajul. 
     Ideea sf fiind de natură abstractă, indiferent de concretizările pe care le ia, se opune prin ea însăşi existenţei individuale, particulare, unice a eroului. Această tensiune se rezolvă adesea în favoarea ideii, ideea sf devenind personaj (31). Vertijul invenţiei pune în umbră trăirile unui om sau altul, ideea se află deasupra, ea reprezintă legicul, pe cînd personajul pasiunea şi accidentul. Dacă dezvoltarea pe aceasta bază dovedeşte forţă, originalitate, coerenţă şi nu se lasă atrasa în capcanele bine disimulate ale naivităţii, absenţa personajului sau transformarea sa într-o simplă umbră, nu va fi resimţită ca o scădere, ca un minus al lucrării.
     Uneori ideea nu poate prinde viaţă decît cu ajutorul unui erou uman. Atunci, acesta este privit ca un rău necesar, e tolerat. Tratat cu superficialitate, atribuindu-i-se reacţii schematice, el devine neconvingător, neverosimil. O lectură nepretenţioasă poate trece uşor peste asemenea neajunsuri, hrănindu-se doar din desfăşurarea ideii sf. Aşa se aplică, de exemplu, succesul deosebit al unor lucrări, precum „Regii nisipurilor” de George R.R. Martin.
     Cazul ideal se arată imediat în îmbinarea organică, armonioasă a ideii şi a personajului, prima ţinînd de modalitatea sf, iar a doua de măiestria literară.

Ideea sf şi publicul. 
     Stau şi mă întreb, dacă într-o bună zi s-ar întîmpla ca la şcoală, pe lîngă matematică, română, fizică, istorie, biologie, chimie, tehnologii de tot felul etc., s-ar introduce şi o materie la care să se înveţe despre paradoxurile temporale, nodurile spaţiale, marţieni, venusieni şi alţi extraterestri, găuri negre, trecerea în hiperspaţiu, farfurii zburătoare, ciborgi şi multe alte asemenea lucruri captivante, mă întreb, zic, cine ar mai citi atunci literatură sf? Adică de ce ar mai face-o după ce ea şi-a pierdut farmecul ezoteric? Ce s-ar mai putea găsi în plus? În plus, cititorul va găsi, dar asta numai dacă va şti cum şi unde să caute, tensiunea vieţii pe care nici un tratat ştiinţific nu o poate avea, precum şi plăcerea ficţiunii (alta decît cea a fanteziei), pe care doar literatura i-o poate oferi.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Bucureşti, Ed. Univers, 1985, p. 51
2. din vol. cu acelaşi titlu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985
3. din vol. „Omul de cristal”, Bucureşti, Ed. Univers, 1980
4. Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983
5. Cornel Robu, Motive literare „Clasice” în versiune sf, în „Almanah Anticipaţia '87”, Bucureşti, 1986, p. 124
6. În vol. „Sfîrşitul jocului”, Bucureşti, E.L.U., 1969
7. În „Almanah Scînteia tineretului 1986”, Bucureşti, 1985, p. 133-135
8. Suplimentul „Argonaut”, nr. 6, al revistei „Convorbiri literare”, Iaşi, 1984
9. Florin Manolescu, Literatura SF, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, p. 83
10. Sous dessus dessous, ou l'imaginaire inversif, în „Revue de l'Universite de Bruxelles”, nr. 1-2/1985, p. 155. (Anterior, aceeaşi idee se întîlneşte şi la Roger Caillois, De la basm la povestirea ştiinţifico-fantastică, în „Antologia nuvelei fantastice”, Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 28 sau în „Viitorul? Atenţie!”, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968, p. 77)
11. idem, p. 154
12. Schiţa unei posibile structuri, în „Almanah Anticipaţia '84”
13. C. Smith, În adîncurile bătrînului Pămînt, în „Povestiri despre invenţiile mileniului III”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 84
14. Cordon R. Dickson, Golful delfinului, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 53
15. idem, p. 52
16. Teoria literaturii. Bucureşti, E.L.U., 1967, p. 168
17. Faulkner în the University, New York, Vintage Book, 1965, p. 18, apud Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Bucureşti, E.L.U., 1969, p. 60
18. Ştefan Nicolici, În ultima clipă, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 177
19. idem, p. 179
20. Alexandru Ungureanu, Ne vom întoarce pe Herbwue, în „Almanah Anticipaţia '87”, p 148
21. George Ceauşu, Atacul gondronilor, în vol. „Avertisment pentru liniştea planetei”, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985
22. Mihail Grămescu, Nike, în vol. „Avertisment...”
23. Tudor Negoiţă, Zărghitul, în „Almanah Anticipaţia '87”
24. Rodica Bretin, Ultimul Gdar, în vol. „Avertisment...”, p. 7
25. Bogdan Rusu, Pasărea de cuarţ, în „Almanah Anticipaţia '87”, p. 70
26. Viorel Pîrligras, Fantastica lume a lui Cristobald, în „Almanah Anticipaţia '87”, p.221
27. Mihail Grămescu, op. cit.
28. Alexandru Ungureanu, op. cit.
29. Rodica Bretin, op. cit.
30. Mihail Grămescu, op. cit.
31. Florin Manolescu, op. cit., p. 48