Schiţa unei posibile structuri
 

    a) „IDEE SF” - „IDEE LITERARĂ SF"
     Sub denumirea generică; de literatură stiinţifico-fantastică (SF) sau de anticipaţie se ascunde un fenomen literar şi sociologic foarte divers în manifestări, fapt ce a pus adeseori dificultăţi fie prin căutarea unui nume mai adecvat, fie prin formularea unei definiţii cît mai complete, fie prin stabilirea unor tipologii unificatoare. Discuţiile pe aceste teme au fost atît de frecvente şi de acaparatoare, încît astăzi a apărut reacţia contrară: evitarea lor cu orice preţ.
     Pentru a ne apropia de structurile primare, cu valoare paradigmatică în literatura SF, ni se pare util a se face mai întîi deosebirea între două entităţi: „ideea SF” şi „ideea literară SF”. Fără a încerca să dăm o definiţie, prin „ideea SF” se poate înţelege un obiect, un fenomen sau un proces, bazate pe legi neobişnuite. Acestea din urmă pot fi posibile - cu diferite grade de probabilitate - sau imposibile în raport cu nivelul actual al cunoştinţelor noastre despre lume, ori miraculoase (vezi Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică), adică fără nici o raportare directă la universul cunoscut, ale cărui graniţe le depăşeşte deschizînd o breşă spre zonele nesondate nici măcar de imaginaţie. „Ideile SF” constituie materia din care, alături de cuvinte, este alcătuită proza SF, după cum piatra este materia sculptorului. Pentru scriitor, ele reprezintă o adevărată probă de inventivitate. Stanislaw Lem, de exemplu, ca să protejeze o planetă, o înconjoară asemeni unei cetăţi medievale cu „un sistem de turbioane magnetice şi şanţuri gravitaţionale în care timpul zbura atît de repede, că numai ce vreun duşman nimerea din nebăgare de seamă pe acolo, îndată se şi scurgeau o sută de milioane de ani sau mai mult şi, de atîta bătrîneţe, se făcea praf şi pulbere”.
     Spunînd doar atît despre „ideea SF” ea nu se va deosebi de „ideea F” (adică, ideea fantastică) deşi, prin tradiţie, există motive ce aparţin unui gen sau altul, cum ar fi vampirii, fantomele ori vrăjitoarele pentru fantastic, navele cosmice, roboţii sau extratereştrii pentru SF. Dar, după cum observa Kingsley Amis, aceste elemente au migrat dintr-un domeniu în altul, ne mai puţind fi folosite drept criteriu de identificare. Fantasticul a fost influenţat de SF, după cum şi SF-ul a fost influenţat de fantastic.
     Distincţia dintre cele două idei, SF şi F, apare în momentul utilizării lor, în momentul valorificării, cînd îmbracă formele de „idee literară SF” şi „idee literară F”. La acest nivel superior, SF-ul apare ca real, deoarece se sugerează, cel puţin, unei explicaţii coerente, raţionale - chiar dacă fantezistă - a unor situaţii inexplicabile, bizare. Fantasticul este ne-real (Florin Manolescu, Literatura SF) deoarece nu se interesează de cauze, ci de consecinţe. Cu toate acestea, în mod paradoxal, convenţia acţionează mult mai puţin în cazul literaturii fantastice; această pare mult mai „adevărată”, mult mai „probabilă”, de aici sentimentele de groază, de teamă etc.
     Trecerea de la „ideea SF” la „ideea literară SF” se realizează prin legarea primei de un înţeles, de o semnificaţie, deci printr-un proces de semnificare. Dintr-o existenţă amorfă, neutră şi gratuită „ideea SF” devine o existenţă cu sens, trecînd astfel în axiologic. Fără această semnificaţie „ideea SF” nu are drept de şedere în cetatea literaturii şi a esteticului, rămînînd doar o simplă dorinţă ştiinţifică-tehnologică sau o bizarerie. Distincţia „idee SF” - „idee literară SF” se constituie şi într-un criteriu de valoare, ce permite identificarea structurală a subliteraturii SF, prin faptul că aceasta conţine doar „idei SF” nu şi „idei literare SF”. Dacă teoretic lucrurile par destul de simple, practic însă ele sînt ceva mai complicate, valoarea operaţională a criteriului axiologic depinzînd de modul mai larg sau mai îngust în care este înţeleasă natura semnificaţiei ce trebuie să i se ataşeze „ideii SF": de la învăţături exprimate pe un ton didactic, pînă la idei şi structuri de mare profunzime.
     În povestirea „Detunătura” de Ray Bradbury, o expediţie temporală ucide din greşeală un fluture ce a trăit cu şaizeci de milioane de ani în urmă, ceea ce va avea drept consecinţă schimbarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din anul plecării, precum şi modificări în ortografie şi exprimare. Dacă în povestirea amintită ar exista doar această „idee SF”, nu şi o „idee literară SF”, ea ar fi cel puţin ridicolă. Nu este vina scriitorului dacă unii cititori nu văd decît atît.

b) O TIPOLOGIE A LITERATURII SF
     Bazîndu-ne pe cele arătate mai înainte, putem încerca să distingem trei categorii fundamentale ale prozei SF.

1. SF-ul pur. 
     Se prezintă într-o modalitate cît mai atractivă şi pregnantă „ideea literară SF” în sine, neexistînd - preocupare pentru eventualele ei implicaţii în planul realităţii cotidiene, aşa cum o cunoaştem. Conflictul rămîne prizonier în noile universuri create mirifice şi stranii, fără a avea vreo legătură directă cu realitatea; doar una indirectă, nu mai puţin importantă - cea mediată de către cititor.
     Valoarea lucrărilor din această categorie rezidă în primul rînd în frumuseţea, originalitatea şi profunzimea „ideii literare SF” si în al doilea rînd în calitatea scriiturii. Există fără îndoială o mare asemănare cu „estetica” matematicienilor care apreciază drept frumoasă sau nu o anumită cale de rezolvare a unei ecuaţii.
     Este mai mult o invenţie şi autorul filosofează discret în spatele unor întîmplări a căror menire este doar de a face mai accesibilă ideea neobişnuită. „Proza ştiinţifico-fantastică”, spune Silvian Iosifescu, în Literatura de frontieră, „rămîne totuşi o formă de literatură contemporană direct filozofică”. Un alt Pămînt, identic pînă în cele mai mici amănunte cu al nostru, unde fiecare dintre noi avem un altor ego, constituie cadrul povestirii „Ceilalţi” de Ovid. S. Crohmălniceanu. Un cosmonaut este trimis spre celălalt Pămînt fără a se cunoaşte existenţa acestei uluitoare identităţi, în acelaşi timp dublura sa extraterestră reface drumul în sens invers. Ajuns la destinaţie, cosmonautul are mai întîi convingerea că se află din nou pe Pămînt. Este uimit, nu înţelege cum de s-a întors fără să se fi abătut de la traseul iniţial ce îl îndepărta de sistemul nostru solar. Apoi înţelege. „Îi privi pe toţi cu sentimentul, cert că sînt alţii. Realiza însă instantaneu la fel de vie convingerea ea nu va izbuti să dovedească aceasta şi-l cuprinse o imensă groază”.

2. Axiomatica SF.
      Sub acest nume sînt cuprinse acele opere în care „ideile SF”, chiar şi neoriginale, sînt privite prin prisma consecinţelor pe care le-ar genera dacă ar apărea la un moment dat în ordinea obişnuită a lumii. Axiomatica SF se naşte din întrepătrunderea universului ştiinţifico-fantastic cu cel terestru, la intersecţia lor. Prototipul, clasic al acestei categorii (nu de puţine ori de senzaţie) este romanul lui H. G. Wells „Omul invizibil”.
     Acceptînd drept axiomă un fapt ce contrazice legile naturale cunoscute se poate dezvolta, cu rigoare şi coerenţă logică un nou univers, diferit, dar pe care îl simţim al nostru. Prin comparaţie înţelegem mai bine. Procedînd astfel, scriitorul are la îndemînă un instrument inedit, remarcabil, specific, în amploarea sa, literaturii ştiinţifico-fantastice, cu ajutorul căruia radiografiază o zonă sau alta a lumii noastre.

3. Parabola SF.
     O parte din lucrările încadrate science-fictionului şi receptate ca atare de cititor sînt de fapt pseudo-SF, acest lucru neinfluenţînd prin el însuşi valoarea artistică. Sînt folosite elemente, motive şi chiar clişee SF pentru a dezbate probleme ale realităţii contemporane. „Ni se vorbeşte de un uriaş război între civilizaţii galactice, dar ne dăm foarte repede seama că liga planetelor democratice seamănă în mod straniu eu Organizaţia Naţiunilor Unite”. Şi mai departe, cu valoare de concluzie: „Anticipaţia a creat un limbaj cu ajutorul căruia se poate exprima în principiu orice” (Michel Butor, Repertoriu). Este categoria de lucrări parabolă în care se vorbeşte despre extratereştri vizîndu-se pămîntenii, conform principiului cuprins în zicala: vezi mai uşor paiul din ochiul altuia, decît bîrna din ochiul tău. Povestirea „Puţin mai devreme” de Gheorghe Săsărman reuneşte calităţile a două categorii, Axiomatica SF şi Parabola SF. În anul 1983, un fizician de renume mondial descoperă un procedeu prin care ar putea instantaneu face inertă întreaga cantitate de material fisionabil de pe planetă; în consecinţă somează marile puteri să încheie, în termen de un an, un tratat privind interzicerea oricăror arme nucleare şi distrugerea celor existente; în caz contrar va inactiva materialul fisionabil, inclusiv cel folosit în scopuri paşnice. Cu acest ultimatum plin de consecinţe începe povestirea. Bineînţeles, totul se petrece pe altă planetă şi orice asemănare ...
     În concluzie, putem spune că literatura SF apare, structural vorbind, ca o sumă a celor trei categorii de mai sus, SF-ul pur, Axiomatica SF şi Parabola SF, a căror înţelegere se bazează pe „ideea SF” în cele trei forme ale sale: posibil, imposibil, şi miraculos. Înţeleasă astfel, literatura SF nu se mai defineşte nici prin ştiinţă şi nici prin anticipaţie, ceea ce, pentru fani şi nu numai pentru ei, ar putea reprezenta un sacrilegiu.
 

Paradox '82, [nr. 8], Timişoara, 1982, p.4