H.G. Wells - Science Fiction Society, Timişoara, România

Odată, la cenaclul nostru de science-fiction, un musafir a venit însoţit de mimoza cu care coabita pe vremea aceea. Nimic rău în asta, dimpotrivă. Oricine e bine-venit la cenaclul H.G. Wells. Şedinţa s-a desfăşurat ca de obicei. S-a citit o proză, apoi s-a trecut la discuţii. Către sfârşit, mimoza, până atunci prezentă strict la nivel vizual, s-a manifestat şi sonor, declarând băţoasă următoarele: „Eu n-am înţeles nimic din textul care l-am auzit.” Trei isprăvi dintr-o lovitură: 1) l-a făcut de râs pe nefericitul care o adusese cu el; 2) l-a insultat pe autorul textului citit şi pe cei care l-au înţeles, inclusiv pe nefericit; 3) şi-a tras singură un glonţ în picior, afişând o pudibonderie intelectuală subliniată şi de acel „care l-am citit”.

În 1993, la HeliCon, Convenţia Europeană de Science-Fiction de la St. Helier, Jersey, un britanic pe nume Jonathan Cowie, om de ştiinţă şi mare iubitor de science-fiction, a dorit să stea de vorbă cu câţiva dintre românii care participau la convenţie (acest termen din engleză s-a consacrat în fandomul românesc, însă în româneşte e corect „întrunire”, „adunare”, „conferinţă”, deşi ultimul cuvânt mi se pare prea... convenţional). Romulanii, cum i-a alintat el, l-au impresionat. A aflat de la ei o mulţime de lucruri interesante despre România şi despre mişcarea SF din această ţară. S-a născut astfel o prietenie pe care îndrăznesc s-o numesc, dacă nu unică, cel puţin rară, între SF-iştii timişoreni şi clubul din NorthWest Kent, The Phoenicians, fenicienii. Se spune că ochii care nu se văd se uită (la alţii). Membrii cenaclului H.G. Wells şi fenicienii nu şi-au văzut ochii prea des, dar prietenia lor se menţine şi acum, după şaptesprezece ani de la iniţierea Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român.

Pentru cei îndrăgostiţi de teritorii imaginare şi eroi cum nu s-au mai văzut, editura Nemira publică şi trilogia Orcilor, un bestseller internaţional de scriitorul britanic Stan Nicholls. Deocamdată au apărut primele două volume, Paznicul fulgerului (2009) şi Legiunea Tunetului (2010). Acţiunea o constituie aventura unei cete de orci fugari, care, iniţial, fac parte din armata crudei Jennesta, regina Maras-Dantiei. Jderii, cum sunt porecliţi aceşti ostaşi, înfruntă numeroase primejdii ca să recupereze nişte artefacte magice risipite în tot ţinutul. Numai împreună vor reda aceste artefacte libertatea raselor străvechi (orci, nyadde, troli, centauri, gremlini, merzi, zâne, spiriduşi etc.) şi vor reface forţele pământului, distruse de oameni. Adică oamenii seacă forţa magică a naturii şi astfel ameninţă cu dispariţia rasele amintite, stăpânele de drept ale ţinutului.

S-a spus, nu o dată, că genul sword and sorcery (după unii, subgen sau specie fantasy) are o reputaţie proastă, că, din nefericire pentru fani, aparţine literaturii gustului necultivat, nu a celui rafinat: clişee în loc de originalitate, erotism în loc de dragoste şi, aş adăuga, un caracter previzibil deranjant, în loc de neaşteptat. Cu toate acestea, romanele sword and sorcery (sword - „sabie”, sorcery - „vrăjitorie”; unii au vehiculat traducerea „capă şi spadă”, incompletă însă) sunt citite cu aviditate în continuare, nu doar cele care aparţin clasicilor genului, ci şi acelea mai noi. Se pare că nici măcar criza economică mondială nu a reuşit să scadă apetitul pentru ele. Îndrăgostiţii de tărâmuri medievale inventate, populate cu vajnici mânuitori de sabie şi vrăjitori hicleni, trăiesc clipe de mare încântare citindu-l pe Robert E. Howard, considerat întemeietorul genului (sigur vă amintiţi de barbarul de Conan, întruchipat de vânjosul Arnie Schwarzenegger), sau pe Michael Moorcock, doi dintre cei mai cunoscuţi autori S&S. În spaţiul românesc, este de remarcat succesul seriei lui George R. R. Martin, Cântec de gheaţă şi foc, apărută destul de recent.