Antepovestea şi prezentul

Note pe marginea volumului "Nopţile memoriei" de Mircea Opriţă
Marţi, 15 Decembrie, 2015

În peisajul actual al literaturii science-fiction româneşti, dominat de reeditări şi culegeri de proză scurtă, textele clasicilor domeniului rămân la fel de importante ca şi atunci când au fost publicate. Este şi cazul volumului Nopţile memoriei de Mircea Opriţă, apărut prima dată în 1973 şi reeditat recent de Nemira. O lectură a povestirilor cuprinse în acesta poate că nu mai beneficiază, astăzi, de atenţia necesară savurării unui parfum distinct de epocă literară, însă tocmai această distanţare, pe coordonate temporale şi stilistice, ne permite să privim acum textele din altă perspectivă, cea a unităţii conceptuale. Un astfel de exerciţiu ne va conduce imediat la observaţia că există o surprinzătoare similitudine în abordarea structurală a majorităţii povestirilor, una în care naraţiunea principală este dublată de o alta, interioară, o poveste în poveste. Aspectul merită o analiză mai atentă.

Deşi narate la timpul trecut, povestirile respective creează din start un anumit tip de prezent – uneori familiar şi confortabil, alteori abstract, schiţat din câteva cuvinte – în care cititorul este invitat să se instaleze pentru a asculta povestea din poveste, antepovestea, dezvăluirea unor întâmplări trecute care au menirea de a modela sau completa prezentul, conferindu-i substanţă şi sens. În textele Nopţilor memoriei, povestea din poveste apare de fiecare dată ca o reconstituire a evenimentelor la care povestitorul a fost martor, reconstituire realizată cu siguranţa celui care a reuşit să se smulgă din îmbrăţişarea acelor întâmplări, fără a fi renunţat vreodată să caute în amintirea lor înţelesuri noi. De aici preferinţa pentru reflecţia calmă care suprimă tensiunea şi suspansul acţiunii în favoarea analizei detaşate.

Privirea analitică nu înseamnă însă refuzul intensităţii sau al emoţiei. Desigur, cititorul înţelege de la bun început că personajul narator a supravieţuit pentru a putea povesti, iar această dezvăluire poate crea uşor sentimentul unei lipse de miză. E doar o aparenţă. Autorul ştie foarte bine să folosească instrumentele literaturii pentru a-l seduce pe cititor şi a-l purta cu el de la o povestire la alta, indiferent dacă subiectul este o călătorie intergalactică sau o banală întâlnire între doi prieteni. Nu e vorba atât de elementul science-fiction, permanent prezent, adesea surprinzător, nici de simplitatea narativă care pune în valoare momentele esenţiale ale întâmplărilor, cât mai ales de bogăţia de sensuri revelate prin continua analiză a stărilor şi motivaţiilor personajelor, adevărata sursă a emoţiilor propuse cititorului. În plus, acesta are uneori surpriza să constate că naratorul şi-a lepădat pe nesimţite haina de personaj principal, devenind doar un secondant – partener sau prieten – al adevăratului personaj principal, al eroului aruncat în mijlocul unor evenimente dramatice din care acesta nu iese învingător întotdeauna.

Folosirea persoanei întâi imprimă de multe ori textului caracteristicile unei naraţiuni orale: neliniară, marcată de salturi sau bucle, uneori sumarizându-se singură, digresând în ceva ce pare că tocmai a fost gândit, pentru a se întoarce apoi la firul principal. Însă oralitatea nu este rodul vreunei intenţii de a menţine trează, printr-o retorică facilă, atenţia cititorului. Dimpotrivă, acesta este aproape ignorat. Pentru naratorul prins în ţesătura amintirilor, căutarea sensurilor din spatele evenimentelor este întotdeauna mai importantă decât exacerbarea dramatismului situaţiilor sau redarea cu fidelitate a detaliilor. Miza povestirii nu contează în faţa celei mai largi, a fundamentării unei atitudini generale faţă de trecut care nu înseamnă niciodată regret, ci acceptare şi înţelegere. Acceptare a propriilor decizii şi a consecinţelor acestora, înţelegere a faptului că nu poţi nega ceea ce te creează.

Una din cauzele faptului că science-fiction-ul a rămas o literatură de nişă este, poate, şi aceea că povestea arareori funcţionează ca instrument formator prin atributele sale fundamentale. Mult prea adesea, întâmplările descrise trec dincolo de limita extraordinarului, nu mai sunt călătorii extraordinare, ci noncălătorii, invenţii complicate ale minţii, desăvârşite poate în logica verosimilităţii, dar marcate definitiv de o hiperraţionalizare rece, mecanică. Imersiunea în miezul acestora înseamnă uitare de sine, uitare a reperelor, rătăcire printr-un univers paralel, chiar şi atunci când acesta seamănă izbitor cu cel cunoscut.

Răspunsul lui Mircea Opriţă este tocmai povestea din poveste. Trecutul repovestit – fie el o călătorie pe altă planetă, într-un univers paralel, înapoi în timp, sau un experiment ştiinţific neobişnuit – dobândeşte astfel caracterul unei amintiri din care memoria reţine nu atât întâmplarea în sine, cât mai ales senzaţiile, stările, emoţiile, adică exact acele elemente care îl dezvăluie pe omul din spatele povestitorului. Atunci când acesta reuşeşte să distileze amintirea, să extragă din ea esenţa – ea nefiind niciodată călătoria, experimentul sau tehnologia, ci înţelegerea – şi să o aşeze la locul potrivit în universul lui interior, povestea-amintire devine o oglindă în care cititorul îşi poate descoperi propria realitate.

Privite în ansamblu, povestirile din volumul Nopţile memoriei trădează o anumită neîncredere a autorului în prezent ca trăire, preferinţa pentru retrăire. E, poate, o posibilă definiţie a condiţiei scriitorului devenit personaj în căutarea unui trecut care să dea seama despre eul prezent.

Însă mai e ceva în aceste texte şi anume o subtilă indicare de direcţie. Mircea Opriţă ne arată, dacă mai era nevoie, că science-fiction-ul are suficiente resurse pentru a fi literatură, că este capabil, fără a abdica de la principiile sale constitutive, să developeze trăiri interioare dintre cele mai profunde: sondarea conştiinţei, prietenia, erosul, afecţiunea pentru un părinte sau un fiu, dar, mai ales, căutarea unui sens în fiecare din evenimentele care ne marchează existenţa.

Oamenii nu se schimbă de la sine. Este nevoie de întâmplări extraordinare pentru a-i determina să se cunoască sau să se recunoască, să ia decizii şi, în ultimă instanţă, să-şi asume devenirea. De-a lungul timpului, literatura science-fiction s-a dovedit capabilă să construiască instrumente extrem de complicate de explorare a umanului, lentile capabile să-i dezvăluie acele faţete ascunse, stranii, dar nu mai puţin definitorii. Însă, pentru a duce acest demers până la capăt, nu este suficientă doar umanizarea formelor în care se toarnă imaginaţia, este nevoie şi de oferirea unei posibilităţi reale de evadare din ficţiune, de revenire a cititorului în prezentul personal, de regăsire a sinelui. Astfel şi numai astfel, science-fiction-ul poate dobândi condiţia unei literaturi mainstream.