Întâlnire cu personajele

Noţiuni de creative writing (II)
Luni, 23 Septembrie, 2013

Ştiu că aici ar fi trebuit să fie un articol despre creative writing. Îmi pare rău, dar n-am putut să-l scriu. Pur şi simplu n-am putut. Sunt prea demoralizat după… Dac-aţi şti ce mi s-a-ntâmplat! Pornisem eu cu avânt să mă documentez şi mi-a venit ideea — genială, credeam atunci — că aş putea lua informaţiile direct de la sursă. Aşa că, fără să mai stau pe gânduri, am organizat o întâlnire cu un grup de personaje. Exact. Personaje. Sună bine, nu? Eram încrezător, credeam că o să aflu cele mai adânci secrete ale… Nici prin cap nu mi-a trecut că…
Dar mai bine să vă povestesc.

*

— Stimate doamne personaje, stimaţi domni personaje. V-am chemat aici să… ăăă… să facem cunoştinţă şi să… să punem bazele unei colaborări fructe… fructuoase. Mă scuzaţi, sunt puţin emoţionat. He, he! Deci… ăăă… să mă prezint. Eu sunt scriitor. Poate n-aţi auzit încă de mine… Adică sigur n-aţi auzit. Sunt un scriitor tânăr, la începutul carierei. Dar promit, să ştiţi. Promit. Mi-au spus-o mai mulţi. Şi… am vrut să vă întâlnesc personal ca să… ăăă… să avem un dialog constructiv, să-mi spuneţi ce roluri preferaţi… Să ştiţi că m-am documentat înainte. Da. M-am documentat. Am studiat chiar şi psihologie, aşa că pot să analizez personalitatea fiecăruia pe baza unor tipare… unor tipare… de astea… cum le zice?… funcţionale. Da, tipare funcţionale, care… ele…
Se uitau toţi la mine cu nişte figuri încruntate, deloc încurajatoare. Era acolo şi Regele Muribund, cu statura lui impozantă, părul negru ca tăciunele, mustaţa stufoasă şi ochii albaştri care mă învăluiau într-o privire de gheaţă, şi Aventurierul Arătos, înalt şi bine făcut, cu părul negru ca noaptea, zâmbind pe sub mustaţa atent aranjată în timp ce privirea lui albastră mă îngheţa, şi Savantul Nebun care, de la înălţimea staturii sale, mă privea rece cu ochii lui albaştri iviţi de sub părul negru ca smoala, în timp ce-şi răsucea mustaţa lungă, şi Prinţesa Rebelă, subţire şi înaltă, cu părul negru ca abanosul, ochii de un albastru intens şi…
— Ho! Ce-i asta? mă întrerupse Regele Muribund.
— Faci mişto de noi? se încruntă Aventurierul Arătos.
— Unde te crezi, bă? sări Prinţesa Rebelă.
— Abia ai venit şi te dai şmecher? adăugă Ticălosul Fără Scrupule.
— Staţi puţin! Cred că e o neînţelegere…
— Ce neînţelegere? se miră Detectivul Solitar.
— Ce pixul meu de scriitor eşti, măi, tată? aruncă Prinţul Intrigant.
— Faci talente, ai? se băgă în vorbă Androidul Aproape Uman.
— Băi trepanatule, unde te crezi? ameninţă Savantul Nebun.
— Mă scuzaţi, dar nu înţeleg…
— De ce semănăm între noi, vere? întrebă Aventurierul Arătos.
— Şi ce-i cu replicile astea de mizerie? se stropşi Detectivul Solitar.
— Aşa vorbim noi, bă? se oţărî Prinţesa Rebelă.
— Să-mi bag…! izbucni Ticălosul fără Scrupule. Nu se potoleşte!
— Termină! Sunt prinţesă, ce mama naibii! izbucni Prinţesa Rebelă, cu vocea gâtuită de furie.
Dându-şi seama ce spusese, îşi puse palmele peste gură şi începu să plângă. Prinţul Intrigant se apropie de ea şi-i întinse o batistă brodată.
— Lasă, dragă, nu plânge. Doar vezi că omul nu se pricepe.
— Nu suport să vorbesc aşa! izbucni ea printre lacrimi. Nu suport! Plec!
Şi, ridicându-şi poalele rochiei, părăsi în grabă scena, bocănind cu tocurile pantofilor pe podeaua de marmură. Prinţul Intrigant se grăbi s-o urmeze, nu înainte de a mă saluta discret cu degetul arătător trecut peste beregată.
Începeam să-mi dau seama că dialogul anterior nu sunase prea bine.
— Domnule scriitor, asta nu se face, rosti dojenitor Savantul Nebun, în timp ce turna dintr-o eprubetă în alta un lichid verzui din care ieşeau aburi. Nu pot să vorbesc în numele celorlalţi însă, în ce mă priveşte, ţin să-mi exprim totala nemulţumire faţă de modul în care sunt prezentat. Cariera mea profesională… Hi, hi, hi! Mă scuzaţi! Reiau. Cariera mea profesională, cu cinci masterate şi trei doctorate, mă îndreptăţeşte să solicit din partea oricărui scriitor o atenţie sporită în ce priveşte înfăţişarea şi limbajul… 
— Bine, profesore! interveni Aventurierul Arătos. Gata! Nu vezi că deja s-a rezolvat?
Apoi către mine, în şoaptă, acoperindu-şi gura cu palma.
— E bine aşa, dar nu-l lăsa să vorbească prea mult. Rămâi fără cititori.
— Da, e mult mai bine, spuse Savantul Nebun în timp ce-şi contempla în oglindă trupul adus de spate şi claia de păr alb din jurul cheliei.
Între timp, celelalte personaje începuseră să şuşotească între ele.
— Dragi personaje! am încercat eu să le captez din nou atenţia.
Nimic. Vorbeau în continuare, fără să mă bage în seamă.
— Măăăă!
Se făcu brusc linişte. Poate pentru că urlasem în portavoce.
— Mă scuzaţi! Aşa. Deci, vreau să vă spun că aveţi perfectă dreptate. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Evident că personajele unei povestiri trebuie să fie diferite şi să… ăăă… să folosească un limbaj potrivit cu rolul pe care…
— Iar încerci să ne ţii un discurs? spuse ironic Aventurierul Arătos.
Ceilalţi izbucniră în râs.
— Se vede că n-ai prea scris, continuă el. Ai fi ştiut că expozeurile n-au mare trecere la public. Hai mai bine să vorbim despre lucruri serioase. Ce vrei să ştii? Uite,
să-ţi spun despre mine. Sunt înalt, frumos, puternic, relativ inteligent… Poate puţin arogant pe alocuri, uneori chiar bădăran, dar în esenţă un tip de treabă.
Am dat din cap afirmativ, grăbindu-mă să notez totul într-un carneţel.
— Dacă-mi dai rolul principal, ai un mare avantaj, pentru că cititorii pur şi simplu mă adoră. Mergi la sigur, chiar şi când povestea mai lasă de dorit. Ţin la tăvăleală, pot chiar să iau bătaie din când în când, cu condiţia să mă revanşez la final. Ai notat, da? Dar am şi eu o mică rugăminte.
Îmi făcu discret semn din cap către Însoţitoarea cu Decolteu, care stătea deoparte şi-şi pilea unghiile.
— Dă-i şi ei un rol pe lângă mine. Face bine la imagine, mai strecori din când în când şi câte o scenă de sss… romantism… Să nu se plictisească cititorul.
Însoţitoarea cu Decolteu îi aruncă o privire cruntă, de felină care tocmai şi-a ochit prada.
— Aşa e ea, mai sălbatică, râse Aventurierul Arătos. Nu-ţi face griji! Dacă ai puţin talent, o îndrăgosteşti de mine în maxim două capitole.
— Ce faci, arătosule? izbucni ea şi mişcarea îi scoase în evidenţă petele de pe sutienul din blană de leopard. Iar încerci să te pui bine cu scriitorii? Ai promis că pui o vorbă bună, să primesc şi eu o dată rolul principal. Când ai de gând să te ţii de cuvânt?
— Dragă, nu e momentul acum! Discutăm mai târziu…
— Nu e momentul? Misogin nesimţit ce eşti! Bine, atunci eu plec şi te las cu noul tău prieten. Să văd cum o să te descurci. Poate îţi dă o maimuţă în loc.
Şi tânăra părăsi în grabă scena, urmărită de privirile pofticioase ale unui grup de canibali care treceau întâmplător prin text. Aventurierul Arătos dădu să alerge după ea, dar se întoarse la mine cu palmele împreunate.
— Te rog, nu maimuţă! M-am săturat de maimuţe. Nu mai vreau una care rage a pagubă şi dă tot timpul impresia că e mai deşteaptă decât mine. Urăsc chestia asta. Ne-am înţeles, da?
Şi plecă în goana calului după Însoţitoarea cu Decolteu.
— Nu-l băga în seamă, rosti calm Ticălosul Fără Scrupule, oglindindu-şi bărbia în lama unui pumnal. E un personaj cam simplist. Eu sunt infinit mai interesant. Am şi atitudine, şi prestanţă. Mă încrunt, rânjesc, zbier, fac crize, tot ce trebuie. Ironie fină? Nicio problemă. Înjurături? Grămadă. E destul să-mi dai o înfăţişare potrivită şi cititorul va simţi imediat cum îi intră frica-n oase. Mă rog, în creier, dacă are. Dar găseşte şi tu ceva original. Chestiile astea de genul cicatrice pe obraz, râs cavernos sau cârlig în loc de mână sunt cam uzate.
— Nici o problemă, am imaginaţie.
M-am grăbit să notez totul în carneţel.
— Totuşi, ar fi bine să nu te pripeşti, se auzi vocea Regelui Muribund.
— Ce vrei să spui?
— Văd că eşti dispus să înveţi, aşa că îţi dau un sfat înainte de a muri.
Se apropie de zid şi privi în depărtare, peste metereze.
— Un personaj cu adevărat puternic nu trebuie să se dezvăluie de la început. E bine să fie misterios, să nu-şi dea nimeni seama ce urmăreşte. Doar tu trebuie să ştii asta şi să-i comunici cititorului, la momentul potrivit, ce vrea de fapt...
— Eu vreau să stăpânesc lumea, sări Ticălosul fără Scrupule.
— De asta eşti un personaj negativ, am răspuns eu.
— Auzi? Să-ţi spun ceva. Mai întâi că nu toate personajele trebuie să fie pozitive. Altfel, musculosul ăsta… (arătase către Supererou) … n-ar mai avea de lucru. În plus, e mai interesant dacă fiecare personaj are câte o latură întunecată. O dramă în trecut, o frustrare, o dorinţă, ceva. Altfel, de unde conflicte interne? De unde motivaţii?
— Eu n-am nevoie de motivaţii, sări Androidul Aproape Uman. Vzzzt! un scurtcircuit şi devin rău.
Vzzzt! alt scurtcircuit şi devin bun. Nu că aş şti care e diferenţa, dar orişicât...
— N-are nici o importanţă dacă eşti bun sau rău, spuse Ticălosul fără Scrupule şi-i înfipse o şurubelniţă în ceafă. Important e să fii remarcabil. Re-mar-ca-bil.
Androidul Aproape Uman se prăbuşi la pământ şi luă foc.
— Poate să te urască toată lumea, continuă Ticălosul fără Scrupule, privind cu satisfacţie scheletul de metal care încă mai mişca. Cât timp nu te ignoră, totul e perfect.
— Pe mine cititorii mă iubesc, declară Supereroul.
— Păi da, îţi dă mâna să vorbeşti, spuse Trecătorul Ghinionist. Tu primeşti întotdeauna rolurile cele mai bune.
— Noi de ce suntem discriminaţi? se băgă în vorbă Soldatul Neînsemnat. După ce că ducem greul acţiunii, mai şi murim înainte de final.
— Aşa e, spuse Trecătorul Ghinionist. Merg liniştit pe stradă, ziua-n amiaza mare, şi deodată mă trezesc că mă ia valul sau mă calcă o godzilă. Uneori n-apuc să zic nici măcar o replică. E corect? Am şi eu familie, copii. De ce să nu afle cititorul şi povestea mea? Uite, chiar alaltăieri, s-a rupt mânerul de la uşa frigiderului. Şi zice nevastă-mea: „Ai văzut?”. Eu dau din cap şi zic „Am văzut”. „Şi ce facem?”, zice ea. „Nu ştiu”. Şi ne uităm lung unul la altul, ea cu polonicul în mână. Adică era o tensiune acolo, un conflict, înţelegi? Asta place cititorului.
— Stai să vezi la mine! interveni Soldatul Neînsemnat. Azi dimineaţă vine sergentul şi…
— Bine, bine, zic eu. Vorbim mai târziu. Acum trebuie să…
Trecătorul Ghinionist dădu din mână, frustrat.
— E clar. Nici lui nu-i pasă de noi.
— Da. E la fel ca toţi ceilalţi scriitori, îi ţinu isonul Soldatul Neînsemnat. N-are pic de respect pentru cei care muncesc.
— Hai să plecăm!
— Hai!
Îl ocoliră pe Savantul Nebun, care meşterea ceva la un declanşator, şi o luară amândoi în lungul străzii, aruncând în jur priviri speriate.
— Nu înţeleg de ce s-au supărat. Trebuia să-i las să vorbească?
— Hai să-ţi spun un secret! răspunse binevoitor Detectivul Solitar. Personajele secundare nu ştiu că sunt personaje secundare.
— Cum aşa?
— Foarte simplu. Orice om îşi imaginează că e centrul universului, nu? Aşa şi aici. Fiecare personaj secundar crede că e, de fapt, personaj principal. Asta e bine, pentru că se străduieşte mai mult şi devine credibil. Cu condiţia să ai şi tu grijă de el. Să-l faci să se simtă important.
— Adică să-l las să-şi povestească viaţa?
— Ei, nu chiar aşa! Doar amănuntele mai interesante. Şi nu-i da niciodată cititorului toate informaţiile deodată. Plasează indicii, lasă-l să fie curios, să-şi pună întrebări.
— Nu prea înţeleg.
— Hai să-ţi dau un exemplu!
Se întoarse către grupul de personaje.
— Tu! Suspectul Unu, vino aici!
Personajul indicat se apropie de noi şovăitor, cu capul în pământ.
— Unde ai fost aseară, între şase şi şapte?
— Domnule detectiv, recunosc tot. M-am dus la victimă acasă şi am bătut în uşă. Imediat, din interior s-au auzit nişte bufnituri. M-am speriat, vă daţi seama! Am încercat uşa… era descuiată. A urmat cel mai groaznic moment din viaţa mea. Victima zăcea acolo, la capătul scărilor, fără suflare. Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla o grozăvie ca asta. Cred că am bătut prea tare în uşă, omul s-a speriat şi a alunecat pe scări. Îmi pare rău, sunt vinovat. Arestaţi-mă!
Detectivul Solitar îşi dădu ochii peste cap.
— Bine, aşteaptă aici! Suspectul Doi!
— Cine? Eu? răspunse o voce din spatele grupului de personaje.
— Da, tu. Vino aici!
Suspectul Doi se apropie cu mâinile în buzunare şi o faţă deranjată.
— Tu ce făceai aseară, între şase şi şapte?
— Eu? De ce? S-a întâmplat ceva? A murit cineva? Nu ştiu nimic. Eu eram în maşină, mergeam către… Nu-l cunosc pe moşneag. Nu l-am văzut în viaţa mea. N-am fost niciodată în casa aia cu mobilă veche şi draperii verzi. Pe bune, nu ştiam că e unchiul meu. Eu eram acasă, tocmai reparam un…
Detectivul Solitar îi făcu semn să tacă şi se întoarse către mine.
— Acum ai priceput?
— Evident că vinovatul este…
— Sssst! Nu spune! Ce-am vorbit noi mai înainte? Lasă-l pe cititor să gândească. Iar voi doi veniţi cu mine la secţie, să daţi declaraţii.
Plecară. Între timp, în jur se lăsase o linişte suspectă. Personajele care mai rămăseseră aşteptau să spun ceva. Dar ce? De discurs se alesese praful…
— Am eu o idee, sări Amicul Săritor. Ce-ar fi să…
Nu mai continuă, pentru că tocmai se proptise în declanşatorul bombei aflate sub autobuz şi, spre disperarea Savantului Nebun, afişajul cu cifre roşii începu să numere secundele rămase până la detonare. Personajele înmărmuriră.
— Nu vă alarmaţi! strigă Supereroul. Rezolv eu!
Îşi trase mai bine chiloţii peste pantaloni şi se repezi la autobuz. Ajută o bătrânică să coboare, apoi îl apucă cu braţele sale imposibil de puternice şi, opintindu-se fără efort, îl aruncă în văzduh. O explozie puternică lumină zarea şi aripa imensă a unui avion de pasageri căzu peste laboratorul Savantului Nebun, făcându-l una cu pământul. Undeva, în aer, nişte oameni nevinovaţi erau în pericol.
— Nu vă alarmaţi! strigă Supereroul. Rezolv eu!
Sări în carlinga unui avion supersecret şi ultrasofisticat şi se repezi să-i salveze. Opintindu-se fără efort, reuşi să conecteze în zbor cele două aeronave şi să-i transfere pe pasageri, unul câte unul. Exact la timp, pentru că epava avionului de pasageri, care mai planase un timp din motive de suspans, se prăbuşi la pământ într-o vâlvătaie uriaşă. Căzuse peste o rafinărie şi flăcări uriaşe blocau acum nişte muncitori nevinovaţi înăuntru.
— Nu vă alarmaţi! strigă Supereroul. Rezolv eu!
Se repezi către locul dezastrului şi… şi… căută o soluţie care nu-mi venea în minte. Între timp, rezervoarele de combustibil explodau unul după altul, trezind la viaţă vulcanul din apropiere. Din simpatie, acesta începu să arunce în aer şuvoaie de lavă roşiatică, chiar portocalie pe alocuri. În timp ce revărsarea incandescentă ameninţa să ajungă la metropola din vecinătate, în largul mării tocmai se formase un tsunami care…
Supereroul se proţăpi în faţa mea, cu mâinile-n şold. Un strop de sudoare cobora discret pe tâmpla lui stângă.
— Auzi? Îţi baţi joc de mine? Dă-o naibii de acţiune! Mai fă şi tu o pauză!
— Scuze! M-a cam luat… valul.
Supereroul îşi trecu cu demnitate mâna prin gelul ignifug din păr şi, încordându-şi muşchii, plecă furios să salveze ce se mai putea salva.
— Mă duc să-l ajut, strigă Amicul Săritor şi dispăru în urma lui.
— Aşa! Acţiune! Îmi place!
Cel care bătea din palme era Spectatorul Parior. I-am făcut semn să se potolească.
— Ce? Iar trecem la dialog? mormăi el, dezamăgit.
— Da.
— Bine, dar atunci fă-l şi tu mai interesant!
Scuipă o sămânţă şi începu să se plimba prin faţa mea, gesticulând.
— Adică personajele să nu stea faţă în faţă, ca momâile. Să se mişte, să facă ceva.
Lovi cu piciorul o cutie de conserve, apoi atinse în trecere clapele pianului.
— În felul ăsta, dai impresia de dinamism, de autenticitate…
Şterse praful de lângă oglindă, aruncându-mi o privire nedumerită, apoi continuă să se agite în jurul meu.
— Prin gesturi poţi să transmiţi anumite gânduri sau stări, continuă el în timp ce cu o mână se scobea în nas şi cu cealaltă se scărpina în barbă.
Se opri brusc.
— Ei, nici chiar aşa!
— Am înţeles, spusei eu, notând de zor în carneţel. Dialogul să fie dinamic… Personajele să se mişte…
— Şi să vorbească mult, se băgă în vorbă Vorbăreţul Agasant. Când ai ceva de spus, nu-l chema pe individul ăla arogant pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Vorbesc de Povestitor, continuă Vorbăreţul Agasant. Mai bine lasă un personaj s-o facă, chiar dacă punctul lui de vedere e subiectiv, încheie Vorbăreţul Agasant.
— Ce-a fost asta?
M-am întors către Regele Muribund, care stătea sprijinit cu coatele de balustradă.
— Nu înţeleg.
— De ce aveai nevoie de atâtea indicaţii în paragraful anterior? Nu era clar cine vorbeşte?
— Chiar aşa, interveni Vorbăreţul Agasant. Nu era evident că eu vorbesc?
— Tu să taci! se răsti regele la el.
— M-am gândit că e mai bine pentru cititor să ştie…
Regele Muribund clătină din cap.
— Nu. Uite, pentru că-mi eşti simpatic, îţi mai dau un sfat înainte de a muri. Cititorilor le place dialogul pentru că e uşor de parcurs. Nu-l împăna cu explicaţii şi comentarii decât dacă e absolut necesar. Şi nu tot indica cine vorbeşte, mai ales când sunt doar doi participanţi.
— Exact. N-are rost să tot repeţi, spuse Vorbăreţul Agasant. Cititorul pricepe şi singur…
— Tu să taci! m-am răstit la el.
Regele scăpă un zâmbet discret. Eu însă aveam o dilemă.
— Dar, dacă vreau să introduc o acţiune, pot să folosesc indicaţii? De exemplu: „N-are rost să tot repeţi, spuse el şi muşcă dintr-o prună”.
— Mmm… merge, dar încearcă totuşi să nu abuzezi de…
— Ptiu! Avea vierme, se plânse Vorbăreţul Agasant şi aruncă pruna. Oricum, mie nici nu-mi plac prunele. N-ar fi mai bine să muşc dintr-o piersică? Piersicile conţin vitamine…
— Muşcă ce vrei, dar lasă-ne! Nu vezi că discutăm lucruri importante?
— Şi ce? Credeţi că eu nu pot să susţin o conversaţie elevată? Am citit Alchimistul de trei ori. E o carte foaaarte tare…
Cine naiba mă pusese să-l chem?
— …cu unul care călătoreşte muuult şi, la un moment dat, se întâlneşte cu aaaltul…, continuă să peroreze Vorbăreţul Agasant când, brusc, căzu într-o gură de canal.
— Cred că, de data asta, indicaţia era absolut necesară, explicai eu în timp ce împingeam la loc capacul.
Regele Muribund zâmbi aprobator. Aş mai fi vrut să-l întreb câte ceva, însă atenţia mi-a fost deturnată de cearta care se iscase, nu ştiu de ce, între Extraterestrul Prădător şi Extraterestrul Bălos.
— Eşti urât şi în infraroşii, măi! spunea primul.
— Eu? Tu te-ai uitat în oglindă? Pardon, nu poţi că eşti invizibil.
— Auzi? Îţi trag un cap în gura capului din gură de nu te vezi.
— Ce vorbeşti? Eu, dacă te scuip, trece scuipatul prin tine.
— Măi… ciorbă de burtă!
— Măi… rahat incolor!
— Şopârloi clocit!
— Klingonian avortat!
— Ce-ai spus? Pân-aici! Nu suport să mă faci klingonian!
Furios, Extraterestrul Prădător scoase un pumnal de formă dubioasă şi se repezi în urma Extraterestrului Bălos care, prudent, o luase deja la fugă, strigând cât îl ţineau gurile:
— Luaţi-l de pe mine că-l omor!
Dispărură amândoi printre două piramide antice, în aplauzele Spectatorului Parior.
— Aşa! Prinde-l!
Acesta scuipă o sămânţă şi-mi făcu semn cu degetul mare în sus.
— Excelent dialogul!
— Crezi?
— Dinamic, realist, fiecare parte voia s-o domine pe cealaltă… Bravo! Mă duc repede să pariez până nu se-nchide casa.
În jilţul lui, Regele Muribund mustăcea, cu coroana atârnând pe-o ureche.
— Ce e? Ai văzut că n-am mai folosit indicaţii la fiecare rând.
— Mda. Totuşi, lipseşte ceva.
— Ce?
— Scopul, băiete. Scopul. Poţi să-mi explici de ce se certau aschimodiile alea? Doar aşa, ca să râdă cititorii? Uite, pentru că te văd om serios, îţi mai dau un sfat înainte de a muri. Consideră dialogul ca pe o formă de conflict. Ca pe o bătălie în care fiecare parte intră cu anumite aşteptări şi îşi urmăreşte interesele. Tu trebuie să cunoşti bine acele interese şi să-l faci şi pe cititor să înţeleagă ce vor participanţii…
— Eu vreau să stăpânesc lumea, sări Ticălosul fără Scrupule.
Începea să mă enerveze.
— Ai mai spus-o o dată.
— Şi ce? O spun de câte ori am chef. Oricum, vreau să protestez în faţa acestei totale lipse de respect. De când am venit, abia dacă am vorbit o dată.
— Dar am avut de discutat cu ceilalţi…
— Nu mă interesează. De ce trebuie să-şi aştepte fiecare rândul? Oamenii sunt egoişti, vor să vorbească, să fie auziţi, se întrerup unii pe alţii, divaghează… Aşa şi personajele.
— Da, dar…
— Ascultă-mă! Cheia succesului tău e la mine. Deci, indiferent ce scrii, vreau să opreşti din când în când acţiunea şi să apar eu. Pac!, prim plan, zic ceva de rău, toată lumea tremură… Adică să întreţinem starea de tensiune, mă-nţelegi? Să-i aducem aminte cititorului că eu sunt cauza tuturor problemelor, centrul universului imaginar în care a fost atras de întorsătura...
— Un fel de gaură neagră?
— Auzi? Eu vorbesc serios şi tu… Gata, stricăm prietenia! Plec. Şi aşa n-am pe cine să terorizez aici. Adio!
Să mă chemi când o să fii pregătit să-ţi înfrunţi latura întunecată. Bună glumă, nu? Muahahaha! Muahahaha!
Ecourile râsului său cavernos încă mai persistau când m-am întors către Regele Muribund. Din nefericire, acesta făcuse ceea ce ştia mai bine, şi anume murise. Păcat. Îmi plăcea.
În scenă mai rămăsese un singur personaj, mic şi amărât.
— Tu cine eşti?
— Aplaudacul Fericit.
— Şi ce vrei?
— Pot să aplaud?
— De ce?
— Ăsta e rolul meu.
— Cum adică?
— Păi, când totul se termină cu bine, eu aplaud şi-i îmbrăţişez pe cei din jur.
— Aşa. Şi ţi se pare că acum s-a terminat cu bine?
— Păi… nu ştiu.
— Eşti liber să pleci.
— Pot să te îmbrăţişez înainte?
— Nu!
— Bine. Atunci… plec.
— Drum bun!
— La revedere, domnu’ regizor.
— Nu sunt regizor.
— Nu?
— Nu. Sunt scriitor. M-am prezentat la început.
— Scuză-mă! Eu am ajuns mai târziu. M-am gândit că eşti regizor pentru că personajele pe care le-ai chemat… joacă, de obicei, mai mult în filme decât în cărţi. Sigur, pe undeva, lucrurile se amestecă, dar… Chiar credeam că vrei să faci un film.
— Nu vreau să fac nici un film.
— Atunci, poate ar trebui să mai citeşti.
— Pleacă, mă, de-aici!
Şi, uite-aşa, am rămas singur.

*

Cum vă spuneam, acum sunt demoralizat. După întâlnirea asta, nici nu-mi vine să mai scriu. Pot eu să îndrăznesc să mai folosesc personaje în povestirile mele? Ce înfăţişări să le imaginez, ce motivaţii să le inventez, ce dialoguri să le compun, când ştiu că vor cârcoti la fiecare adjectiv, la fiecare verb, la fiecare linie de dialog. Şi, dacă n-o să le convină ceva, parcă văd că mă vor lăsa cu ochii-n soare. E un dezastru!
Ce? Dumneavoastră v-a plăcut? Cum adică? A fost interesant? Şi amuzant? Serios? Staţi puţin! Păi, atunci înseamnă că… Aha. Deci e bine ca scriitorul să se certe cu personajele sale. E un conflict fundamental? Pe bune că n-am ştiut. Cum? Da, aveţi dreptate. Scriitorul e cel care le aruncă în faţă toate problemele, toate nenorocirile şi dramele prin care trebuie să treacă. Asta înseamnă că şi eu sunt implicat în poveste? Sunt chiar un personaj negativ? Hmm! Interesant. Uite, trebuie să mă gândesc la asta. Mai vorbim.