Cuplul science-fiction: o mixtură între intuiţie fără nici o finalitate şi finalitatea tuturor intuiţiilor

Fără îndoială că o sintagmă de genul “iubita mea extraterestră” este în mod pleonastic şocantă. Dacă vreţi, misterul la pătrat, la cub sau la teseract. Din punct de vedere psihologic şi morfologic, “sexul frumos” este, pe cât de asemănător, pe atât de incitant-deosebit faţă de “sexul tare” - iar curiozitatea masculină de a cunoaşte o femeie este foarte apropiată de curiozitatea unui om de a cunoaşte un extraterestru. Întâlnirile sau randevu-urile de gradul III sau IV au în ele un fior, o atracţie morbidă care ne duce cu gândul la victimologie: rolul victimei într-un viol. Noul Măr al cunoaşterii şi recunoaşterii a fost aruncat în Cosmos, iar stăpânul a strigat “Apporte!”.

Trecând de la Macro- , la micro-scenă, mai precis la Citologie - se ştie că mitocondria este un organit celular mai ciudat decât altele. În timp ce tot corpul nostru are programul ADN rezultat din combinarea informaţiei genetice paterne şi materne, acest “mic extraterestru” - hai să-i spunem aşa - are propria sa informaţie genetică, necombinată cu nimic, şi care se transmite neschimbată, de fapt ca o clonă - de milioane de ani, doar pe linie maternă. Să fie acest element al cuplului simbiotic mitocondrie - om, un fel de sigiliu sau un garant al conservării strămoşilor noştri (sau, mă rog, prietenii, stăpânii strămoşilor noştri)… veniţi cine ştie de unde, poate din stele?…

Nosce te ipsum spun ipsaţioniştii sofismului - sau hai să ciocnim un pahar cu imaginea noastră din oglindă. Dar ce înseamnă prietenul de încredere din oglindă, cel care îţi seamănă întru totul, leit, nu?… Ridic mâna dreaptă, să-l salut - şi el mă salută cu stânga, din Lumea lui Alice. Şocant şi politizant în acelaşi timp. Nu de imaginea noastră avem nevoie, chiar dacă o căutăm în ceilalţi.

Dacă mai era nevoie de noi ca să o spunem, avem nevoie de altul, de celălalt, nu ne suntem suficienţi nouă-înşine. Cel puţin o imagine - de la icoane şi mituri oficiale, până la reviste pornografice şi mituri personale. Alteritatea funcţionează ca mecanism al dez-alienării, ca ordonator; noutatea împlinită şi continuă este motorul evoluţiei, vântul care bate prin bruma banalului şi a plictiselii.

Mergând la oarece esenţe filozofice, un “cuplu mixt” îl întîlnim şi în balanţa fragilă “stare” şi “schimbare”, “echilibru” şi “tranzit”, (apud Dan Merişca), ”moarte” şi “viaţă”. Întâlnirea celuilalt este o garanţie că mai există ceva, dar şi că trebuie să schimbi ceva. 

Moartea şi viaţa se întrepătrund – vezi “mireasa” ciobanului mioritic. Sau: o mamă HIV pozitivă dă naştere unui copil condamnat: îi dă viaţă, sau îi dă moarte?… (Nici o problemă, nu trebuie să vă şocheze, toţi suntem condamnaţi - cu excepţia unei singure particule – infimă dar cvasi–infinită ca număr: mitocondria de care v-am vorbit.)

Dar un “cuplu mixt” nu are doar o decodare filozofică sau sexistă, ci şi una rasistă (sau, mă rog, antirasistă), în sensul cel mai progresiv al cuvântului. Cuplul om – alien, om – inteligenţă artificială, om – android este conceput, cu sau fără intenţie şi ca o parabolă a relaţiilor interrasiale de pe Pământ.
 Cunoaşterea “aproapelui” sau, dimpotrivă, a “celui îndepărtat” – constituie un motor cu funcţionare permanentă al mulţumirii şi al nemulţumirii în trepte, ori, în alţi termeni, al schimbării necesare, al evoluţiei.

Ce nu înseamnă, de fapt, “cuplul mixt”?… Să vedem, să ne imaginăm. Un cuplu dintre cele mai şocante ar fi clonarea propriei persoane şi întreţinerea unei relaţii sociale şi sexuale între elementele cuplului artificial astfel format, ceea ce ar alcătui, păcătui mai mult decât elementele constitutive luate la un loc: homosexualitatea şi incestul. Femeilor nu le e frică de moarte, pentru că sunt nemuritoare sau, oricum, mai nemuritoare decât bărbaţii; ele sunt legate prin oglinda ombilicală de următoarea din serie. Bărbaţii, săracii, caută nemurirea în creaţie. Femeilor le plac poeziile de dragoste, aşa că hai să ne imaginăm una: (o poezie de dragoste minimală ca formă, maximală ca fond – dar e adevărat că forma contează mult când e vorba de feminin):
Dragostea mea
Înseamnă să fiu ce visez:
Femeie
Şi să mă uit în oglindă
Să-mi fac o clonă
Să o port în pântec 
Să o nasc
Să o cresc
S-o dezvirginez
Să fac dragoste cu ea
Să fac o clonă cu ea
S-o omor
S-o mănânc
Să mă omor
Şi… astfel perfecţiunea (per-ficţiunea?) face cercuri concentrice

EU / TU / EU / 0. Cuplul se divide şi se reuneşte în el însuşi, ceea ce nu face nici o păcătoasă de morulă sau de blastulă. Ontogeneza, cu excepţia injuriilor cu substrat temporal, are o singură evoluţie: de la unu, la multiplu şi la zero.

Se poate observa că imaginaţia implicită în science-fiction oferă un câmp mult mai variat de concepţii şi opţiuni şi în sfera vieţii erotice, după cum marile cărţi ale erotismului (de la Sade la Farmer) au de ne-evitat implicaţii şi trimiteri ale unei imaginaţii fără frontiere, fără frâne - dacă vreţi, care ne duce cu gândul la universul larg al S.F.-ului.

Intuim că un “cuplu mixt” este chiar sintagma de bază: “science” şi “fiction”, care s-a tradus în nenumărate feluri dar care, în esenţă, încearcă o confluare între două domenii antagonice ale Cunoaşterii: gândirea ştiinţifică, raţională, logică pe de o parte - şi gândirea magică, uneori mistică, de cealaltă parte. Şi aceasta pe tărâmul, sau în patul gândirii metaforice, ori artistice. Iar finalitatea unui asemenea oximoron, cum este science-fiction-ul, este aceeaşi cu finalitatea oricărui cuplu mixt (şi iarăşi, putem merge aici de la un cuplu român / unguroaică, ortodox / penticostal sau octacostal, bisexual / transexual sau trisexual, copil / pedofil - şi până la om / android şi femeie / clonă). Şi anume: se poate intui o descătuşare a toleranţei şi, în ultimă instanţă, perceperea sau chiar atingerea unei libertăţi, asimptotică spre infinit, la perfecţiune.