Alegeri şi simulări
Oare câţi pornesc de la ideea că vor să scrie literatură şi naufragiază, într-un final enigmatic, pe alte tărâmuri? Mulţi, foarte mulţi dintre ei au priză la publicul cititor de carte, din păcate, tot mai redus pe plaiuri mioritice. De fapt, acestora nu ştiu dacă ar trebui să li se spună chiar scriitori, pentru că le lipsesc însuşirile tradiţionale care să-i includă în această categorie: în primul rând, harul de povestitor şi condeiul subtil, în al doilea, abilitatea de a contura personaje şi de a povesti fără exces de dialoguri – în cel mai nefericit caz – sau de explicaţii ştiinţifice – în cel mai fericit. Mici doctori Mengele care masacrează literatura, transformând-o într-un fel de trambulină spre marile descoperiri ale ştiinţei. Oare asta cred unii că înseamnă science-fiction? Numai atât?
La polul opus, deşi nuanţa „comercială” nici la ei nu dispare, se situează categoria de scriitori „Michael Crichton”. Parcul jurasic cred că e cel mai cunoscut roman al lui, deşi ar fi trebuit să fie Germenul Andromeda – vă recomand să-l (re)citiţi acum, că tot e sezon de virusuri diverse. Cine i-a citit romanele a constatat că are un merit extraordinar: prezintă fapte fantastico-ştiinţifice în aşa fel încât ai impresia că s-au şi petrecut şi le-ai asimilat inconştient. Mai mult, le crezi. Crichton te face să le crezi. Ştie cum. Are acest har/dar. Parcă eşti elev şi lecţia de fizică sau chimie devine dintr-o dată foarte uşor de înţeles.
Pe linia lui Crichton, la care vom reveni altă dată, merge şi canadianul Robert J. Sawyer. Alegerea lui Hobson, apărut la Editura Nemira în 2008, este un roman răsplătit cu premiul Nebula şi nominalizat ulterior şi la premiul Hugo.
Ce avem în această carte? Un om de ştiinţă, Peter Hobson, descoperă că, după moarte, din creierul uman iese un curent pe care el îl va cataloga drept unda sufletului. Încercaţi să nu râdeţi. (Eu am râs, mi-a sunat caraghios.) Succesul ori, poate, Aghiuţă, în funcţie de gradul de pioşenie al cititorului, îl determină să meargă mai departe şi obţine, cu ajutorul celui mai bun prieten, mare specialist în inteligenţă artificială, trei clone ale creierului său: Spirit, viaţa de după moarte sau nemurirea spirituală, Ambrotos, nemurirea fizică şi Control, o simulare martor. Cea din urmă o ia razna şi începe să ucidă. Pe cine? Pe fostul amant al lui Cathy, soţia lui Peter, din motive evidente; pe tatăl ei, pentru că s-a purtat întotdeauna urât cu Peter, şi pe detectivul Sandra Philo, care începe să-şi dea seama ce se petrece. Apoi simularea Control o şterge pe internet. Nu divulg finalul, în caz că aveţi porniri asemănătoare şi doriţi să căutaţi simularea pe Google.
Pe de-o parte, nu susţin ideea că numai într-un roman poţi spune totul. „Eu nu pot scrie decât lung”, mi-a declarat, privindu-mă de sus, un tinerel fără talent. Problema nu e neapărat că scrie lung, ci că scrie. Că publică. Acestui tânăr îi recomand, pentru început, poemele într-un vers de Ion Pillat. Apoi poate să citească „lung” din H.G. Wells şi Jules Verne. Din Michael Crichton. Din câţi alţii!
Pe de altă parte, am o reţinere faţă de scriitorii care prelungesc într-un roman ceea ce au concentrat iniţial într-o nuvelă. Sawyer şi-a transformat nuvela Alegerea lui Hobson într-un roman intitulat, în original, The Terminal Experiment – neinspirat, aş zice. Pană (pardon, criză, că aşa-i la modă) de idei? Nici vorbă, Sawyer e un autor încă tânăr şi foarte premiat. A scris până acum vreo optsprezece romane, pe lângă povestiri. Până vor fi traduse în limba română, fuga-fuguţa la librărie, să puneţi mâna pe Peter Hobson şi simularea lui!
