Capul vrăjitorului sabia crizei nu-l taie

Robin Hobb - Ucenicul asasinului
Luni, 23 Aprilie, 2012

S-a spus, nu o dată, că genul sword and sorcery (după unii, subgen sau specie fantasy) are o reputaţie proastă, că, din nefericire pentru fani, aparţine literaturii gustului necultivat, nu a celui rafinat: clişee în loc de originalitate, erotism în loc de dragoste şi, aş adăuga, un caracter previzibil deranjant, în loc de neaşteptat. Cu toate acestea, romanele sword and sorcery (sword - „sabie”, sorcery - „vrăjitorie”; unii au vehiculat traducerea „capă şi spadă”, incompletă însă) sunt citite cu aviditate în continuare, nu doar cele care aparţin clasicilor genului, ci şi acelea mai noi. Se pare că nici măcar criza economică mondială nu a reuşit să scadă apetitul pentru ele. Îndrăgostiţii de tărâmuri medievale inventate, populate cu vajnici mânuitori de sabie şi vrăjitori hicleni, trăiesc clipe de mare încântare citindu-l pe Robert E. Howard, considerat întemeietorul genului (sigur vă amintiţi de barbarul de Conan, întruchipat de vânjosul Arnie Schwarzenegger), sau pe Michael Moorcock, doi dintre cei mai cunoscuţi autori S&S. În spaţiul românesc, este de remarcat succesul seriei lui George R. R. Martin, Cântec de gheaţă şi foc, apărută destul de recent.

În denumirea sword and sorcery, consacrată de scriitorul Fritz Lieber la începutul anilor 1960, sabia este simbolul protagoniştilor aventurieri, meniţi din leagăn să-i înfrângă, după multe peripeţii, pe vrăjitorii ticăloşiţi.

Ucenicul asasinului (Nemira, 2009) pare a fi o excepţie. Sigur că găsim şi în acest roman reperele clasice ale spaţiului S&S: un teritoriu inexistent, cu tehnologie şi mentalitate primitivă, cu prinţi, regi, vrăjitori şi, evident, asasini, care de data asta sunt puşi în slujba binelui; un erou venetic, neacceptat de comunitate, deşi os domnesc; obstacole reprezentate de piraţi care transformă oamenii în neoameni, de trădători ascunşi printre prieteni; o naraţiune cu cap şi coadă, în care nu te rătăceşti şi nu pierzi şirul personajelor şi al întâmplărilor. Nu pot să n-o amintesc aici pe renumita Marion Zimmer Bradley, cunoscută publicului român datorită „Avaloanelor”, seria care te năuceşte de la bun început cu liste interminabile de personaje şi locuri. Revenind la Ucenic, trebuie spus că marele merit al autoarei Robin Hobb este harul ei de povestitoare. Ştie să scrie. Te încântă. Acţiunea e credibilă, dar nu previzibilă. Au ce învăţa copiii din carte; un puşti între 10-15 ani o va citi cu sufletul la gură. Au şi adulţii motive să fie încântaţi de aventurile protagonistului.

Am o nedumerire: de ce se ascund unele autoare, nu neapărat de fantasy sau S&S, sub pseudonim masculin? Pe autoarea Ucenicului o cheamă, de fapt, Margaret Astrid Lindholm Ogden, iar Robin Hobb e al doilea pseudonim al ei, primul fiind Megan Lindholm. Să fie oare jenate aceste autoare de reputaţia nu tocmai bună a genului în care scriu? Să fie de vină oare virusul care a atacat-o pe bărbătoasa Amandine/Amantine Aurore Lucille Dupin, alias George Sand, la începutul secolului al XIX-lea? Un virus care stă la pândă şi se cuibăreşte cu predilecţie în mintea scriitoarelor?

O mică răutate, în încheiere, pentru că nu sunt fan S&S: mi se pare greu de înţeles trecerea pe care o fac unii autori buni de la proza cu greutate, ca să zic aşa, la alte registre. Îl dau ca exemplu pe George R. R. Martin: personal, decât să ascult cum scârţâie gheaţa sau trosneşte focul, mai bine mă afund printre Regii nisipurilor.