Exploratorul Jack McDevitt

Jack McDevitt - Exploratorul
Luni, 23 Aprilie, 2012

Celor care se hotărăsc să călătorească în viitor peste, să zicem, multe mii de ani, le recomand universul Jack McDevitt: Omega (2003), Polaris (2004), Odyssey (2006) – asta doar ca să le trezesc interesul. Vor ajunge şi la Seeker, în româneşte, Exploratorul (Editura Nemira, 2008), un roman pe care eu l-aş trece pe lista de lecturi suplimentare a elevilor de liceu, chiar de gimnaziu. Tot se spune că un copil din ziua de azi e mai răsărit decât erau părinţii la vârsta lui. Autorul acestui roman a câştigat, în studenţie, un premiu pentru o povestire. Apoi l-a citit pe Dickens şi n-a mai pus mâna pe condei vreme de douăzeci şi cinci de ani, convins că nu se va ridica niciodată la nivelul literaturii de calitate. Mânat din spate de nevastă, s-a răzgândit şi, la începutul anilor 1980, a creat romane şi povestiri răsplătite cu multe nominalizări la premiile genului SF. Exploratorul e cel care i-a adus premiul Nebula în 2007.

Dacă aş zice că avem de-a face cu un nou Jules Verne, nu cred că aş greşi prea mult. Citind/traducând Exploratorul, veţi re-simţi bucuria pe care aţi trăit-o în copilărie, când citeaţi peripeţiile prin care treceau eroii scriitorului francez.

Protagoniştii lui McDevitt sunt arheologi care trăiesc de pe urma valorificării relicvelor găsite în spaţiu. Rugaţi să evalueze o ceaşcă ornată cu simboluri arhaice, Alex Benedict şi asistenta lui, Chase Kolpath, descoperă că e vorba de o relicvă de pe una din primele nave care depăşise viteza luminii şi care transportase mii de margolieni, pământeni sătui de mediul psihologic toxic impus de un guvern dictatorial, pe o planetă necunoscută, unde întemeiaseră o lume liberă, Margolia. Evident, ţinta celor doi eroi devine descoperirea Margoliei.

Simpatici în acest roman sunt muţii, pardon, ashiyyurienii, ca să ne exprimăm „politically correct”. E vorba de unica rasă de extratereştri descoperită de pământeni. De fapt, nu sunt chiar extratreştri, ci fiinţe umanoide într-o etapă de evoluţie superioară (oare?) nouă. Ce să fie mai înspăimântător, faptul că sunt telepaţi „cu ochi roşii, colţi, gheare şi un rânjet care-ţi sugerează că tu eşti următorul fel de mâncare” sau acela că îţi citesc gândurile? Între oameni şi muţi se stabileşte o relaţie de prietenie de suprafaţă, necesară pentru evitarea conflictelor armate. În fapt, aşa cum spune un personaj, între oameni şi muţi nu e nevoie de înţelegere, ci de o distanţă cât mai mare.

Romanul lui Jack McDevitt binedispune. Fiecare capitol al romanului e precedat de un citat. Aflăm dintr-unul din ele, extras din jurnalul ilustrului necunoscut Marik Kloestner, că „omul s-a considerat dintotdeauna culmea creaţiei, acea parte din univers care gândeşte, scopul tuturor lucrurilor. Fără îndoială, o concepţie de care merită să fie mândru. Dar universul e de altă părere.”

Urcaţi cât mai iute, vă îndemn, la bordul Exploratorului şi purcedeţi la descoperirea Margoliei. Cât mai repede. Încetul cu încetul, poate reuşim să arătăm universului că se înşală.