“The Land of No Choice”

În bogata colecţie de apariţii comice, care animă călătoriile lui Gulliver, cea mai neaşteptată, dar poate cea mai revelatoare pentru gândirea lui Swift, este reprezentată de însuşi Gulliver”¹, afirmă criticul Vera Călin, prefigurând parcă renaşterea acestui personaj, peste câteva secole, într-un teritoriu frapant din toate punctele de vedere, cu o denumire extrem de sugestivă: Capricia. Pe insula aceasta, Gulliver îşi va pierde „ironia feroce şi umorul negru”² moştenite de la Swift, părintele său „biologic”, şi se va transforma, călăuzit de inspiraţia părintelui său „adoptiv”, Mircea Opriţă, într-un individ mai detaşat, mai raţional, capabil să reacţioneze cu mai multă (auto)ironie şi umor mai blând în faţa situaţiilor nebănuite din ţinutul necunoscut în care s-a pomenit aruncat de soartă.

În secolul al XVIII-lea, pe vremea lui Swift, se călătorea intens, din plăcere, pentru propria împlinire, pentru documentare sau în cine ştie câte alte scopuri. Poate că şi românul, tot european fiind, pleca pe-atunci mai des dincolo de graniţele ţării lui. Astăzi, din motive pecuniare, el e nevoit să-şi reprime pofta pentru orice fel de călătorie (emigrarea definitivă sau plecatul la muncă în străinătate se exclud). Cu atât mai binevenită este, aşadar, „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, pentru care avem a-i mulţumi foarte frumos domnului Mircea Opriţă.

Trecerea din secolul al XVII-lea, când Lemuel Gulliver a plecat prima oară pe mare şi-a ajuns în Lilliput, în secolul al XX-lea (sau al XXI-lea?), când a nimerit în Capricia, se face cât se poate de credibil şi natural. Gulliver ne spune că, de la călătoriile sale cunoscute de toată lumea şi apărute în renumita carte despre el (în 1726), a mai avut „rătăciri” pe mare, dar ele sunt „descrise în lucrările altor autori interesaţi de asemenea peripeţii neobişnuite” – printre care, precizăm noi, se va înscrie de-acum şi domnul Mircea Opriţă. Întors în casa lui din Redriff, Gulliver are de îndurat curiozitatea şi privirile neîncrezătoare ale vecinilor care îl consideră zărghit când aud ce povesteşte. E singur, copiii îi sunt mari, stabiliţi deja pe la casele lor, iar nevasta i-a plecat, a treia oară de la întoarcerea lui, în vizită la rubedenii. Faptul din urmă nu trebuie să ne mire; la întoarcerea soţului ei din ţara cailor mult mai nobili decât oamenii şi înzestraţi cu mult mai multă raţiune decât aceştia, numai după câteva săptămâni bune a avut voie biata femeie să stea la masă cu el, dar „tocmai în celălalt capăt”, din cauza mirosului ei de om, şi nu de houyhnhnm, şi să răspundă „foarte scurt” la puţinele întrebări pe care i le punea domnul Gulliver.

Detaliile spaţio-temporale interesează nivelul iniţial al comparaţiei dintre naraţiunile domnilor Swift şi Opriţă (studierea lor în paralel poate face obiectul unui eseu separat) şi ne vor ajuta, dacă le urmărim atent pe tot parcursul Călătoriei în Capricia, să descoperim un răspuns la întrebarea pe care ne-o punem nu o dată când citim cartea. Domnul Swift îl trimite pe Gulliver spre Mările Sudului, cu escală prevăzută în Indiile Răsăritene, cu nava Antelope, a căpitanului William Prichard, navă care a ridicat ancora în 1699. Domnul Opriţă îl trimite la Gulliver pe Sherry Holmes, care nu e detectiv, ci căpitanul vasului Britannia, pregătit să plece spre tot Mările Sudului, şi tot cu escală pe coastele Indiilor Răsăritene. Holmes ajunge la Gulliver prin mijlocirea prietenului său, doctorul J. H. Watson, care nu poate pleca el însuşi în călătorie, întrucât suferă de gută. Căpitanul are însă şi talent de detectiv, pentru că descoperă, graţie unui singur fir de păr, autorul unei crime petrecute la bordul Britanniei. Cum bine se ştie, în Anglia din universul nostru, Sherlock Holmes, detectivul, şi bunul său prieten, doctorul Watson, apar în romanele lui Conan Doyle abia la 1887, deci la peste un veac şi jumătate după ce nava Britannia, pe care se află Gulliver al domnului Opriţă, ridică ancora din Downs. Două Anglii diferite. Două universuri diferite?

Cei doi autori nu vor să plictisească cititorul vorbind despre drum şi trec, amândoi, direct la evenimentele imediat anterioare naufragiului. La Swift, corabia Antelope pleacă din portul Bristol în 1699 şi e împinsă către nord-vestul Tasmaniei. Peste câtăva vreme, e sfărâmată la ciocnirea cu o stâncă. Gulliver înoată la voia întâmplării, până când simte fundul apei şi ajunge la ţărm. Doborât de căldură şi de arşiţă, căci în latitudinea sudică începuse deja vara, adoarme pe iarba moale... din Lilliput, ţărişoară din care va reuşi să se întoarcă peste trei ani, în 1702, exact în Downs, portul de unde ridică ancora, în 1728, Britannia imaginată de domnul Opriţă. Britannia va ajunge mult la sud de Ecuator, tot pe vreme de arşiţă. Lovită de un „uriaş perete de apă”, se scufundă. Supravieţuiesc trei oameni, un marinar care se îneacă ulterior, căzând din barca de salvare, căpitanul Holmes, care, înainte de-a se îneca şi el, strigă „Moriarty!” cu ochii aproape ieşiţi din orbite, şi Gulliver, care va ajunge din nou la un ţărm. Primul lucru pe care îl vede după ce îşi revine din oboseală e un şir de case cu un etaj, străjuite de nişte palmieri. Iar prima persoană cu care se întâlneşte în ziua de 29 octombrie 1728 e o balaoacheşă murdară şi grăsană, care întinde mâna nu ca să sprijine naufragiatul sleit de puteri, ci ca să cerşească de la el.

Iată-l, deci, pe Gulliver, şi pe noi odată cu el, în insula Capricia, o lume unde nu s-a auzit de nici de Anglia, nici de Regatul Unit al Marii Britanii, dar e plin de „sminteli” precum curentul electric („lămpile lui Volta”), automobilul (trăsura fără cai), liftul („cutia suitor-coborâtoare”), frigiderul („maşina de frig”), televizorul („cutia cu umbre”), telefonul („cutia cu voci”) etc.

Păstrând modelul swiftian al titlurilor de capitol alcătuite din propoziţii rezumative ale viitoarelor întâmplări, domnul Opriţă ne introduce într-o alegorie a cărei ultimă etapă, poate cea mai solicitantă, e Capricia. Satira lui e de o rară savoare. Tot de la Swift păstrează şi detaşarea, preferând să lipsească din interiorul satirei, neapelând la „invectiva directă”³, ci lăsând în seama personajului-narator să spună ce e de spus. Gulliver cel naufragiat în Capricia este, aşadar, intermediarul pe care şi l-a ales autorul ca să râdă cu poftă, dar cât se poate de elegant, de capricieni, de metehnele lor şi consecinţele acestora, fie grave, fie caraghioase.

Până să priceapă că „la capricieni totul se poate, şi încă în mod firesc”, Gulliver are parte numai de surprize. Universitatea din Cetăţuia Soarelui îl uimeşte aşa cum l-a uimit şi cea din Lagado, cu ani în urmă. Numai că doar aici, în capitala Capriciei, află despre programele noi „implementate” (capricienii manifestă o predilecţie suspectă pentru folosirea improprie a termenilor) de universitate; despre materii depăşite, ca istoria veche a insulei, scoase din programă pentru a fi înlocuite cu cursuri teoretice şi practice de frecat mangalul sau menta; despre disciplina numită „macdonalul universal şi comparat”; despre cursul de ochiometrie pentru ingineri şi arhitecţi ori cele de saltimbanci publici, pregătitori de alegeri şi ghicitori de rezultate. Însoţit de fiul gazdelor sale, prototipul studentului etern, Gulliver străbate capitala şi se minunează neîncetat de principiul „merge şi-aşa”, de muzeul unei flote care nu mai există, de academii fără academicieni, de limbajul şi comportamentul deşucheat al populaţiei, de înclinaţia lor specială pentru Luna care abia aşteaptă să fie luată în stăpânire de către ei, măcar pentru că solul ei alb e, de fapt, argint de cea mai bună calitate, cu care se pot face bani frumoşi. Întâlnirea cu istoricul de la Arhivă e un prilej să afle despre trecutul recent al Capriciei, dominat de „poliţia hăitaşă”, pândaci şi răspândaci, ştiinţa nouă numită „skizofrenie”, „pilla” şi „Master Bulla” etc.

Gulliver nu-şi dezminte însuşirea de om politicos. Gazdele sale, pe care le apreciază atât de mult, Lady Maricica şi Master Dinu, Felix-băiatul şi Felix-fata, prietenii lor tatuaţi, toţi capricienii, până la urmă, se bucură de acelaşi tratament din partea lui. Îi priveşte ca pe nişte „cinstite doamne” şi „distinşi domni”. Chiar şi ţiganca e „bătrâna doamnă cu fuste înflorate”. Poate că tocmai politeţea e cea care-l îndeamnă să găsească justificări prostiei şi nesimţirii capricienilor cu „suflet mare”. Astfel, condusul maşinii fără a ţine cont de reguli e pus pe seama faptului că bieţii oamenii au probleme cu memoria, iar mormanele de gunoaie de pe bulevarde nu sunt nimic altceva decât contribuţia întregii populaţii la decorarea cu mizerie a capitalei, fiindcă orice caprician practică arta.

Există un contrast profund între bunul-simţ englezesc, prea îngăduitor, şi realitatea capriciană duhnitoare. E imposibil să-l ignori, aşa cum nu poţi ignora opoziţia stridentă dintre patriotismul lui Gulliver („scumpa” sau „iubita mea Anglie”, „iubitor de ţară cum sunt”), al lui Swift („poporul britanic, care poate fi dat pildă lumii întregi pentru înţelepciunea, spiritul de dreptate şi grija deosebită de care dă dovadă în întemeierea coloniilor”⁴) şi nepăsarea, ca să nu spun dispreţul afişat de capricieni faţă de propria naţie, dispreţ pe care îl îmbracă într-un naţionalism de o falsitate dezgustătoare, în dorinţa „de a fi altfel decât toată lumea”, de a ieşi mereu pe primul loc, mai ales după Marea Răzvrătire şi răsturnarea lui Ciocesko.

O scenă fabuloasă, ilustrativă pentru traiul-mascaradă al capricienilor, este cea petrecută în poiana în care Gulliver şi tinerii lui prieteni se întâlnesc cu nişte extratereştri, trei omuleţi albi cu capete şi mâini lungi, ochi mari şi urechi clăpăuge, guri mici şi fără dinţi, care tocmai au aterizat dintr-o „caleaşcă ce nu s-a mai văzut, turtită ca o farfurie uriaşă”. Până să-şi facă Gulliver şi capricienii curaj să-i întâmpine, până să ia măsuri poliţaiul însoţit de paznicul locului, care pândeau amândoi tremurând de frică după tufe, îşi face apariţia o „supusă de slabă condiţie de-a regelui Maidan I, rătăcitoare cu cortul prin pustietăţile Capriciei”, care începe să se vaite că iarăşi „au venitără” să-i ia „plodul la experienţe!” Omul legii, înspăimântat, trage un foc şi îi împrăştie pe toţi, chiar şi pe „omuleţii de pe faţa de dincolo a Lunii”.

Bătând Cetăţuia Soarelui în lung şi-n lat, Gulliver descoperă indicii ale locului în care s-ar afla Capricia în univers. Faptul se petrece în Casa Simulacrelor, clădire unde localnicii vin să se amuze pe bani puţini. Intrând într-o cutie de sticlă în care, plătind o monedă, aveai parte de o mică excursie pe Lună, Lemuel se pomeneşte într-o „barcă lunară”, înghesuit între doi tramontani (Tramontania e una din insulele vecine cu Capricia). Cei doi, îmbrăcaţi în costume albe şi umflate care le dădeau aspect de urşi, trag „barca” lângă un capăt de câmpie cenuşie şi, urmaţi de Gulliver, se duc să cerceteze un steag cu treisprezece dungi albe şi roşii, iar într-un colţ cu 50 de steluţe albe… Din păcate, timpul plătit de moneda lui Gulliver se termină, trebuie să iasă din cutie, însă mai are vreme să vadă pe cerul Lunii o altă lună, colorată cu verde şi albastru, pe care desluşeşte continentele de pe Pământ… Mergând a doua oară la Casa Simulacrelor, îşi dă seama că luna aceea e chiar Pământul văzut de pe suprafaţa Lunii adevărate pe care ajunsese şi el, intrând în cutia de sticlă. Cu harta Pământului în faţă, desenată anterior în casa gazdelor sale, Gulliver caută, privind din Lună Pământul, locul unde s-a scufundat Britannia, dar nu reuşeşte să vadă decât o întindere mare de apă.

Capăt şederii în Capricia a lui Gulliver pune Marc-Aureus Trosnack, principe jucător, ofensat că musafirul său îi atrage atenţia că a juca prea mult singur jocul conducerii presupune un risc: acela de a vrea să câştigi întotdeauna, cu orice preţ, chiar trecând peste reguli. Gulliver e închis pe motiv că a arborat steagul Marii Britanii în curtea casei, apoi acuzat că a vrut să vândă Capricia Marii Britanii! În urma procesului, e condamnat la exil pe viaţă şi abandonat în larg, pe bricul pe care îl rebotezase chiar el Swift⁵. În tristeţea singurătăţii, inspirat şi de vinul consumat, se gândeşte că e posibil să fi nimerit într-un „secol caprician” din istoria Angliei. După o furtună grozavă, în loc să se lumineze orizontul, se deschide „un ochi rotund minunat de cer albastru, ca poarta de intrare în paradis”. Gulliver îşi scrie testamentul, furtuna îi ameninţă din nou bricul, iar el îşi aminteşte de un cântec despre Katrina…

Spuneam la început că Gulliver din Capricia e mai blând decât cel al lui Swift. Este un personaj candid, creştin, iubitor de dreptate şi adevăr, care continuă „mitul străinului” pus, pe nepregătite, în faţa acelei „false ingenuităţi” a unui pretins exotic, de care vorbeşte Vera Călin⁶. Totuşi, asemenea predecesorului său mai sever, urmează neclintit un principiu: „să slujesc adevărul, cu toată străşnicia”⁷.

Cuvintele lui Gulliver se potrivesc foarte bine autorului Călătoriei în Capricia: nu scrie „cu patimă sau îmbâcsit de prejudecăţi, ori cu reavoinţă împotriva niciunui om şi nici a unui grup de oameni. […] Nu las să se strecoare un singur cuvânt care să semene a epigramă sau care să poată jigni câtuşi de puţin chiar pe cei mai susceptibili. În felul acesta nădăjduiesc că mă pot socoti pe drept cuvânt un autor fără cusur, împotriva căruia legiunile de gâlcevitori, polemişti, observatori, cugetători, căutători de greşeli cu lumânarea sau critici nu vor putea găsi niciodată prilejul de a-şi folosi talentele.”⁸

1. Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, în româneşte de Leon D. Leviţchi, cu prefaţă de Vera Călin, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. XXVIII
2. Ibidem, p. XII
3. Ibidem, p. XXX
4. Ibidem, p. 359
5. În limba engleză, substantivul comun swift înseamnă „iute, agil”.
6. Jonathan Swift, Op. cit., p. XIX
7. Ibidem, p. 355
8. Ibidem, p. 357