Meşteşugul autorului – zestrea personajului

Scriam, acum vreo nouă luni, despre cartea Ucenicul asasinului (Nemira, 2009), de Robin Hobb, şi vă spuneam că e o excepţie printre cărţile genului fantasy, graţie talentului deosebit al autoarei de a povesti. De fapt, nu e vorba de o singură carte, ci de o trilogie numită Farseer, după numele familiei regale care domneşte în Regatul Celor Şase Ducate. S-a publicat, la aceeaşi editură, partea a doua, Asasinul regal (2010), iar a treia e în curs de apariţie. Nu revin la această carte pentru că mi s-ar fi schimbat părerea despre fantasy, ci pentru că simt că am făcut o nedreptate talentului cu care e înzestrată autoarea. N-am stăruit destul asupra puterii ei de seducţie. În lunile scurse de la semnalarea primului volum şi apariţia celui de-al doilea – o perioadă de gestaţie editorială deosebit de favorabilă cărţii – am avut privilegiul să parcurg romanele cuvânt cu cuvânt, preţ de vreo două mii de pagini. Unii se vor speria de numărul lor. Paguba lor să fie. Am mai păţit-o: nu foarte demult, am oferit unui prieten un volum de nuvele de Lucius Shepard. Mi-a spus, aruncând o privire îngrozită spre Vânătorul de jaguari, că nu se mai poate concentra pe cărţi groase. Nu cumva să credeţi că prietenul în cauză merge cu cârje strânse cu degete schimonosite de artrită ori că i s-a tulburat văzul din cauza mulţilor ani trăiţi pe pământ. Nu, se ţine foarte bine pe picioare şi nici ochelari nu poartă, başca merge la serviciu în vreo trei locuri, toate intelectuale, în care se speteşte cu mintea, nu cu spinarea. Şi-atunci, luminaţi-mă, vă rog, cum se face că un astfel de om refuză să citească o carte pentru că e groasă?

Trilogia Asasinului e o carte pentru adulţi şi copii deopotrivă. E povestea lui FitzChivalry Farseer, de la prima lui copilărie, când e dus cu forţa la palat şi fură resturile de mâncare de la masa regelui, până la prima sa maturitate, dacă-mi permiteţi să mă exprim aşa, când se izolează de lume, obosit de chinurile trupeşti şi morale la care l-a supus condiţia de bastard şi asasin regal.

Mă ard degetele să dau în vileag câteva întâmplări grăitoare din carte ca să-mi susţin, cât de cât, afirmaţiile entuziaste pe care le pot face oricând despre ea. Ar fi un sacrilegiu, v-aş strica bucuria. Sunteţi nevoiţi să mă credeţi pe cuvânt, dar după lectură îmi veţi da dreptate: aţi citit un roman uimitor de credibil, în ciuda faptelor de poveste născocite cu dibăcie de autoare. Sunt relatate cu atâta maturitate şi detaşare, încât nicio clipă nu vei pune la îndoială, mai ales dacă eşti copil, că un animal chiar e în stare să-şi comunice gândurile, fie ele primitive, unui om, să se apropie de el şi să-l iubească necondiţionat. Tot aşa, omul va trăi alături de animalul de care se leagă şi va împărţi cu el codrul de pâine şi aşternutul rece de paie ori vizuina pitită printre copaci. Vă vorbesc despre Har, adică despre crearea unei legături om-animal pe baza gândurilor, un talent cu care sunt înzestraţi unii locuitori din cele Şase Ducate, dar pe care cei mai mulţi îl dispreţuiesc, căci aşa spune tradiţia. Dacă eşti prins că te-ai legat cu un animal, că eşti „spurcat” cu Har, eşti spânzurat şi ţi se dă foc deasupra apei. Însă Harul stabileşte o relaţie unică între om şi animal, relaţie care nu va caracteriza niciodată interacţiunea dintre doi oameni. Prietenia om-animal se termină numai prin moarte, iar între ei nu va exista altceva decât devotament şi afecţiune absolută. (Am câţiva „prieteni” la care aş renunţa oricând pentru lupul din trilogia Asasinului, atât de inspirat botezat de autoare: Ochi Întunecaţi.)

Meşteşugul, pe de altă parte, e apanajul celor cu sânge regesc. Se manifestă şi la oamenii obişnuiţi, deşi foarte rar. Cu ajutorul lui, oamenii comunică între ei prin puterea gândurilor, se pot ajuta sau, dimpotrivă, se pot distruge cu forţa minţii. Fitz, care e jumătate om de rând, prin mamă, şi jumătate os domnesc, prin tată, are şi Har, şi Meşteşug. Pe primul şi-l descoperă de mic şi învaţă să-l stăpânească legând prietenii cu căţeii mentorului său. Pe-al doilea e forţat să şi-l însuşească în condiţii cumplite, ba chiar să dea greş la un test dificil şi să îndure batjocura celor care se pot numi cu adevărat iniţiaţi în Meşteşug. Va ajunge să-l întrebuinţeze cu măiestrie numai peste ani de zile, când va înţelege că e o binecuvântare şi-un blestem totodată.

Avem, aşadar, în segmentul supranatural al cărţii, Har şi Meşteşug. Şi mai avem neoameni, fiinţe fără suflet, fără sentimente. Duşmanii celor Şase Ducate, Piraţii Corăbiilor Roşii, distrug oraşele-port de la ţărmul mării şi iau prizonieri pe care-i transformă în neoameni. Nu se ştie cum, nici nu interesează. Necazul cu neoamenii e că sunt înclinaţi exclusiv spre furt şi crimă, pentru că nu-i interesează decât să aibă ce mânca şi pentru asta îşi omoară şi mama. Sunt o plagă pe umerii regatului, ai regelui şi-ai prinţului moştenitor. Ultimul pleacă în aventura căutării Străbunilor, o rasă care, în trecutul îndepărtat al regatului, a mai intervenit pentru a-l salva din situaţii critice. Nu voi destăinui mai multe despre Străbuni. Când veţi ajunge să parcurgeţi ultimele capitole din această lectură obligatorie, veţi trăi extazul dezvăluirii unui mister pe care autoarea îl adânceşte treptat de-a lungul volumelor, tocmai ca să avem parte de o revelaţie desăvârşită la final.

Pe lângă Fitz, despre care ni se aminteşte întruna că e un catalizator a cărui misiune e să înlesnească desfăşurarea evenimentelor anticipate de profeţi, trilogia Farseer câştigă imens şi prin alt personaj: bufonul. Prin definiţie, un bufon e menit să înveselească atmosfera şi să ridiculizeze curtenii, să întreţină zâmbetul pe chipul regelui. Bufonul lui Robin Hobb face mai mult decât atât. Poet şi măscărici, mare maestru în calambururi delicioase, ascuţit la limbă mai tot timpul, dar şi victimă a personajului malefic principal din carte, e un caracter extraordinar, un profet, cum se va vedea până la urmă, care nu întâmplător ajunge să fie prieten cu catalizatorul. De fapt, nu există personaj în trilogia Asasinului care să nu impresioneze. Două dintre ele, două femei, o regină şi-un menestrel, îşi demonstrează în mod special statutul de personaje rupte din viaţă, reuşind să mă enerveze la culme, dar şi să-şi atragă compătimirea mea. Nu ştiu ce-a simţit autoarea faţă de ele, nu ştiu cine i-a fost sursa de inspiraţie, dar sunt credibile în aşa măsură, încât mi-a venit să le pălmuiesc în repetate rânduri. Pe cât de drag mi-a fost bufonul, pe atât de nesuferite mi-au fost ele.

Vă fac o confesiune periculoasă (pentru mine): cartea aceasta nu ar fi fost niciodată scrisă la fel de bine de un bărbat. (Şi nici mai bine – precizare pentru cei cu predilecţie spre misoginismul literar. Sâc!) Robin Hobb îşi pierde însuşirea de autoare şi se contopeşte cu protagonistul într-o naraţiune superbă, la persoana I. Nu-şi asumă niciun risc. E neutră, obiectivă şi înţeleaptă. Naraţiunea nu trenează, ci antrenează; nu e un şir de lamentaţii şi descrieri împovărătoare, ci de întâmplări cât se poate de naturale şi valabile în spaţiul imaginar pe care-l construieşte. Când am terminat primul roman al seriei, mi-am zis că autoarea a vizitat multe castele. Când l-am terminat pe-al doilea, aş fi jurat că a locuit într-unul populat cu personajele create chiar de ea. După ce l-am citit şi pe al treilea, mi-am zis că, dacă lumea fantasy ar exista, atunci sigur ar fi locuită de personajele ei, măreţe, dar meschine, mărunte, dar demne, malefice, dar inteligente. Citiţi trilogia lui Robin Hobb. Veţi lua contact cu un condei de elită.