Povestiri care nu sfârşesc niciodată

Cristian-Mihail Teodorescu - S.F. Unu, S.F. Doi
Luni, 23 Aprilie, 2012
Cristian-Mihail Teodorescu - S.F. Doi

Povestirile lui Cristian-Mihail Teodorescu au o însuşire nemaipomenită: când le-ai terminat, poţi să le iei de la început imediat. Asta din cauza senzaţiei că, la prima lectură, îţi scapă prea multe detalii ca să mai poţi compara, cum am simţit eu neapărat nevoia, intenţia şi ideea autorului cu concluziile tale. Iar până la a trece la o lectură mai atentă, rămâi cu nemulţumirea acută că tocmai concluziile tale sunt fie incomplete, fie eronate.

Pentru ca nemulţumirea să nu devină cronică, am recitit, cu creionul în mână, mare parte din cele două volume. Am scăpat de ea aproape complet. Mi-au lăsat o doză de insatisfacţie, umilă, ce-i drept, prozele mai lungi, fluente până la un punct, apoi de-a dreptul tumultuoase, întrucât ideile părăsesc calea cea dreaptă şi zburdă prea zglobii pe ogoare de-abia desţelenite.

Încep cu un aspect care joacă un rol deloc neglijabil în arhitectura prozelor: împărţirea lor în secvenţe numerotate, fie intitulate, fie nu. Titlurile acestor secvenţe sunt cuvinte („Prolog”, „Infernul”, „Paradisul”), platitudini – aparente! („O viaţă avem.”, „Era cald.”, „Se însera.”), cugetări prelungi („Nu credem că există un amestec mai rafinat de cruzime şi tandreţe, de impostură şi devotament, de kitsch şi bun gust, de sublim şi grotesc – altul decât Femeia.”), pretinse rezumate ale fragmentelor („În aşteptarea lui Alice, face puţină ordine prin cameră.”). Avem şi un postulat ca titlu de secvenţă naratorială, ba chiar şi o lemă: „Arta este imposibilă fără elementul feminin”.

SF-ul de tip C.M.T. este unul care se infiltrează în noi într-un mod absolut natural. Nu ne şochează, în ciuda manierei spontane şi oarecum necontrolate de a scrie, faptul că se va naşte cândva o societate în care oamenii vor fi obligaţi să-şi poarte pe frunte coeficientul de inteligenţă. Că vor ţine la bucata aceea de piele mai mult decât la ochii din cap, întrucât ea le garantează apartenenţa la o anumită clasă socială (Coeficient 128). Totodată, SF-ul marca C.M.T. este unul brutal de naturalist, vezi Kandru sau Moartea domnului Teodorescu. Avem de-a face cu un scriitor care musteşte de idei (pot să jur că îl invidiază foarte mulţi confraţi). În plus, scriitura lui e dotată cu atributele necesare pentru a fi pe placul mai multor gusturi, chiar dacă nu se apelează la ele atât de des cât mi-ar fie mie pe plac.

Afirmaţiile de mai sus sunt valabile şi pentru textele în care predomină latura umană, şi în cele guvernate de entităţi informatice. Totuşi, indiferent cine e şef, omul sau calculatorul, indiferent că se povesteşte la persoana I sau la a III-a, autorul duce o luptă continuă împotriva penibilului. În Electro-magneto muza (titlul e scris diferit în interiorul cărţii faţă de cuprins, dar greşit, zic eu, de ambele dăţi), nuvelă excelentă de la finalul volumului SF DOI, personajul recunoaşte că e nevoit să se prostitueze şi să comită proze de serie B pentru bani, devenind astfel un „manelist literar”.

În textele predominant umane, sensibilitatea bărbatului e voit şi, în opinia mea, exagerat camuflată în personajele din Pisica Treişpe, de exemplu. În prozele pregnant informatice, bazate pe individualităţi ca Profesorul din Coeficient 128 sau Partandrul numit X (tip de bărbat superior, modificat şi programat) din Majoratul Ségolènei, sensibilitatea masculină e exacerbată. Prin tehnici diferite, dar exacerbată. Iar în timp ce bărbaţii se dau de ceasul morţii să-şi înfrunte soarta ori se resemnează cu ea mioritic, pentru că aşa au fost programaţi, personajele cu mască de femeie, ca Tina dansatoarea, reuşesc să-şi ascundă foarte bine sublimul, categoria pe care autorul o defineşte astfel: „Ce este Sublimul? Altceva decât miliardele de clipe de fericire ale femeilor în starea lor cea mai apropiată de Divinitate?” A pune semnul întrebării la sfârşitul acestei idei înseamnă a o salva, măcar temporar, de căderea în patetic.

Importantă în textele lui Cristian Teodorescu este relaţia. Unu: relaţia bărbat-femeie, în care cei doi actanţi sunt mari frustraţi, mari programaţi. Inevitabil, aceleaşi personaje frustrate sunt inteligente, crude, băţoase şi înţepenite în idei sau cutume pe care le respectă, ba chiar le venerează, cum venera omul primitiv zeitatea proaspăt descoperită. Doi: relaţiile mamă-fiică şi tată-fiu, care ocupă spaţiu propriu în matricea stabilită de C.M.T. Trei: relaţia om-calculator, de fapt, lupta permanentă dintre ei, pe care nu o va câştiga niciodată omul, tocmai din cauză că a simţit nevoia să inventeze calculatorul.

Big Bing, Larissa m-a chinuit şi nu voi vota niciodată cu această povestire, în ciuda poantei finale discrete. Bio-interfeţe pentru memorie extensibilă şi Oraşul din ceaţă sunt texte „sfârtecate” de însuşi autorul lor, ultimul prin suprasegmentare; m-au ameţit pe la jumătate, iar la deznodământ trecusem deja în lumea celor fără de replică. În schimb, m-a dres umorul din Cutia de tablă. Risc să dau un sfat chiar eu, o persoană care nu suportă să primească sfaturi, mai ales nesolicitate: poate n-ar strica să crească doza de umor la Cristian Teodorescu. Să râdă mai mult de noi, că nu ne supărăm.

Doi autori, fără nicio legătură unul cu altul, mi-au venit în minte citind SF 1 + 2: Dănuţ Ungureanu, creator de Basme geostaţionare, şi Michael Crichton. Pe cel dintâi mi l-au amintit atmosfera şi câteva personaje, pe al doilea l-am ghicit în Dosar 74, strict după modul de structurare a informaţiei în text, şi, foarte vag, după ideea din Calculator de viitor.

„Trăim într-o povestire liberă”, decretează eroul din Des-prinderea. Dar nu atât de liberă, încât să scape de sub control virgulele. Şi la prima lectură, şi la a doua am avut impresia că a venit nechemat, de undeva din altă lume, un vraci prea bine intenţionat, care a răspândit nişte leacuri nu la nimereală, ci după reguli aplicate în altă limbă a galaxiei noastre decât româna. Nu cred că textul avea nevoie de tratament prelungit cu atâtea virgule-antibiotice, îi trebuia un antinevralgic, pe ici, pe colo. Vraciul nu şi-a întrebat deloc bolnavul dacă simte că tratamentul i-ar face bine. În schimb, mâna lui a lăsat nepermis de multe greşeli în carte. Pomenesc doar de forma „aşează”, destul de frecventă ca să te deranjeze că nu apare cea corectă, „aşază” (îi mulţumesc profesorului meu de la facultate care a insistat pe conjugarea a acestui verb), şi de atributivele explicative determinative, adică neizolate, greşit separate prin virgulă. Exemple de acest fel sunt multe şi zgârie urechea. Ochiul îl zgârie inconsecvenţa de prezentare a colecţiei Helion. Ar fi fost frumos ca titlurile celor două volume să fie scrise cu acelaşi tip de literă şi să aibă aceleaşi dimensiuni. Prima dată e SF unu, a doua oară, S.F. DOI. Coloncifrul, am mai spus-o, e mult prea scos în evidenţă. Primul volum nu are deloc colontitlu. În al doilea, mi-ar fi fost de folos ca, pe paginile de dreapta, în loc de titlul cărţii, să apară titlul povestirii. Iar denumirea colecţiei ar trebui să apară şi pe coperta celui de-al doilea volum, nu doar pe a primului.

Nu-mi dă pace gândul că autorul „face mişto” de cititor în toate povestirile şi nuvele lui. Poate nu e nimic intenţionat la mijloc, cel puţin nu cred că autorul a pornit cu acest scop în minte. S-ar putea să i se fi conturat pe măsură ce-a progresat într-ale scrisului. Notam eu la sfârşitul celei de-a patra povestiri din SF unu: Cristian ne dezvăluie cu nonşalanţă prea multe despre viaţa lui. Întotdeauna am susţinut ideea de a sugera, nu de a spune direct. Iar când am terminat ambele volume, am tras concluzia că sunt exagerat de autobiografice şi dezinvolte în unele momente. Probabil a început prin a se lua pe sine la rost, apoi în băşcălie, şi a reuşit de minune să-l captiveze pe cititorul care, vrea, nu vrea, se recunoaşte în supraoamenii sau suboamenii descrişi de el.

E foarte posibil să mă înşel în ce priveşte intenţiile autorului. Spre deplina mea lămurire, aştept SF 3, SF 4... Aşa că treci la treabă, Cristian-Mihail Teodorescu!