Shakespeare în Troia sau meteorologia unei teleportări literare

Cronică subiectivă la romanul Ilion de Dan Simons
Vineri, 11 Mai, 2012
Ilion, Dan Simons

Furtuna, de William Shakespeare. Una din cele mai cunoscute piese ale marelui dramaturg. Satiră politică şi idilă romantică. O poveste despre oameni şi spirite, despre magie şi putere, bine şi rău. Ce legătură ar putea avea ea cu romanul ştiinţifico-fantastic al lui Dan Simmons? Ei bine legătura există. Scriitorul american nu se sfieşte să se inspire din literatura clasică atunci când îşi elaborează cărţile, iar Ilion confirmă regula.

Dar mai întâi despre autor. Dan Simmons este cunoscut mai ales pentru seria de cărţi Hyperion Cantos pentru care a primit premiul Hugo în anul 1990. De-a lungul carierei a adunat numeroase alte premii şi nominalizări, ciclul Ilion/Olimp aducându-i şi el un premiu important, Locus, în 2004. Opera sa cuprinde genuri diverse, de la science-fiction la fantasy, horror sau chiar romane poliţiste, iar câteva din cărţile sale sunt în curs de ecranizare.

La prima privire Ilion pare imens. Cele aproape 1100 de pagini ale ediţiei editurii Nemira ar putea intimida pe orice cititor care îşi preţuieşte timpul. Însă referinţele îşi fac datoria („scriitură desăvârşită”, „decoruri grandioase”, „aventură extraordinară”, „capodoperă de ficţiune speculativă”) şi promit o lectură mai mult decât interesantă.

Ilion. Să aibă vre-o legătură cu faimosul poem epic al lui Homer? Primele pagini nu lasă nici o urmă de îndoială pentru că mă poartă direct în miezul miticului război al antichităţii aşa cum îl ştiam, cu Ahile şi Hector, Paris şi Elena, cu ahei, troieni şi puternicii zei ai Olimpului.

Grea întreprindere. Ar putea vreodată o repovestire modernă, oricât de meşteşugit scrisă, să atingă măreţia capodoperei antice? Simmons nu pare intimidat şi recurge din plin la vastele resurse ale science-fictionului pentru a da formă unei imaginaţii fără limite. Apelează din start la un prim truc şi anume priveşte războiul prin ochii lui Thomas Hockenberry, profesor din secolul 20 şi specialist în Iliada, reînviat de zei într-un viitor îndepărtat pentru a-i ajuta să observe desfăşurarea ostilităţilor şi concordanţa cu epopeea lui Homer.

Viitor? Cum viitor? Războiul troian a avut loc, dacă a avut loc, acum foarte mult timp. În sfârşit, e science-fiction. Şi oricum trucul funcţionează de minune pentru că reuşeşte să coboare faimoşii eroi antici la nivelul cititorului, ba chiar mai jos, Hockenberry având asupra lor puteri supranaturale date chiar de zei. Poate fi invizibil, se poate teleporta în diferite locuri, se poate metamorfoza în oricare dintre personaje şi, în plus, ştie dinainte tot ce urmează să li se întâmple. Foarte convenabil.

Textul abundă de informaţii colaterale despre succesiunea de evenimente ce compun Iliada şi poartă permanent cu el promisiunea de a dezvălui întâmplări neştiute din corturile aheilor, din încăperile Troiei sau chiar din înaltul Olimpului. Evenimentul istoric aşa cum s-ar fi petrecut el „în realitate”, fără retorica şi înfloriturile bardului orb.

Ambiţia lui Dan Simmons este însă mult mai mare, iar repovestirea istorico-jurnalistică a operei antice e doar unul din cele trei planuri ale romanului. Curând mă trezesc purtat în alte două lumi, fiecare din ele cu propriile personaje şi drame, ambele însă încercând să-mi capteze imaginaţia şi să-mi zgândăre curiozitatea la concurenţă cu zeii Olimpului.

Unul din aceste planuri propune imaginea idilic-apocaliptică a Pământului peste câteva mii de ani, atunci când urmaşii noştri, transformaţi într-un fel de eloi analfabeţi, vor fi încremenit într-un dolce far niente perpetuu, întreţinut de o tehnologie avansată pe care nu mai sunt capabili să o înţeleagă. Un clişeu desigur, însă nu fără o doză de tristeţe dată de imaginea grupurilor de oameni care se teleportează („faxează” este termenul folosit de autor) de la un portal la altul, dintr-un oraş în altul, în căutarea distracţiei.

Începutul acestui nou fir epic se hrăneşte mai mult din nedumeririle cititorului în legătură cu mecanismele lumii propuse de Simmons. Ocupat cu detaliile tehnice ale civilizaţiei lăsate moştenire pământenilor la cheie de nişte fiinţe necunoscute numite post-oameni, autorul nu se sinchiseşte să explice resorturile care i-au permis să funcţioneze mii de ani neschimbată. Un echilibru perfect menţinut doar de conştiinciozitatea dusă la extrem a servitorilor roboţi şi de credinţa oarbă a oamenilor în nemurirea care va fi acordată automat fiecăruia la sfârşitul unei vieţi perfecte de exact 100 de ani.

De altfel o mulţime de întrebări nu-şi găsesc pentru moment răspuns. Sunt însă abia la început şi, în absenţa unui conflict evident, nu-mi rămâne decât să păşesc alături de personajele principale prin grădinile unui palat, să fiu martor la înfiriparea unei idile şi să aştept răbdător indicii mai consistente care să lămurească legătura cu marele război troian din cealaltă lume.

Al treilea plan mă poartă mult mai departe, către sateliţii lui Jupiter, acolo unde o societate avansată de roboţi umanoizi numiţi moraveci îşi pune probleme în legătură cu soarta sistemului solar din cauza unor activităţi energetice periculoase observate în jurul planetei Marte. O premisă destul de interesantă altoită pe imaginea unei lumi originale, aceea a satelitului jupiterian Europa cu adâncurile sale negre şi lichide, populate de fiinţe ciudate. O nouă desfăşurare de imaginaţie care însă rămâne în planul doi imediat ce doi roboţi prieteni încep să discute despre… Shakespeare şi Proust.

Scriitorul american ţine cu tot dinadinsul să-şi expună comentariile la Sonetul CXVI sau la O iubire a lui Swan prin gândurile şi vocile, sau mai bine zis emisiile radio, ale celor două maşinării iubitoare de literatură veche, iar ideea chiar funcţionează până la un punct pentru că explică originea pământeană a moravecilor şi le dă o anumită consistenţă, accentuând latura umanoidă. În acelaşi timp însă trimiterile literare propuse solicită cunoaştere celebrelor opere sau măcar câteva pauze de meditaţie, ceea ce le transformă practic în paranteze agasante ale unei naraţiuni alerte care debutează cu o urmărire palpitantă şi se îndreaptă imediat spre o călătorie interplanetară plină de neprevăzut.

Însă Dan Simmons ştie să povestească şi încet-încet mă convinge să mă las purtat în salturi de la o poveste la alta, surprins şi uneori impresionat de grandoarea scenelor, de neprevăzutul care nu încetează să modifice traiectoriile personajelor şi de suspansul din finalul fiecărui capitol. O lectură agreabilă care poate îmi va dezvălui până la urmă improbabila legătură între planuri.

Însă pe nesimţite atmosfera devine apăsătoare în fiecare din cele trei lumi paralele. Ceva se întâmplă în Olimp. Dezvăluirea planului Afroditei de a o ucide pe rivala Atena folosindu-se de bietul muritor Hockenberry vine ca o pală de vânt rece, alungând calmul de până atunci. Parcă asta nu era în Iliada, îmi spun eu în timp ce lucrurile încep să se precipite.

Printr-o complicată demonstraţie de balistică spaţială cei doi roboţi iubitori de literatură ajung pe planeta Marte, acolo unde nava le este brusc atacată şi parţial distrusă de o entitate necunoscută înveşmântată în alb, într-un car zburător tras de cai. Seamănă a... zeu olimpian. Dar ce să caute pe Marte?

Între timp pe vecina planetă Terra câţiva oameni au prins brusc gustul explorării şi imediat apare şi călăuza potrivită în persoana unei vrăjitoare evreice.  Referinţele la locuri şi fapte din trecutul uitat se înmulţesc, iar spaţiile deschise nelocuite se dovedesc a fi periculoase din cauza prezenţei dinozaurilor, recreaţi genetic cândva în trecut.

Când însă Thomas Hockenberry ajunge în dormitorul frumoasei Elena şi chiar se culcă cu ea, înţeleg brusc jocul autorului. Simmons nu face economie de trucuri atunci când doreşte să-şi păstreze cititorii aproape şi cred că de acum nu a mai rămas niciunul nesedus. Chiar şi referinţele la Shakespeare sau Proust s-au împuţinat. Normal. Cine să mai stea să filosofeze în timp ce în jur se întâmplă atâtea lucruri neaşteptate?

Ritmul se accelerează, iar evenimentele încep să-mi biciuiască mintea în rafale. Pe Marte cei doi moraveci sunt salvaţi de nişte fiinţe mici şi verzi (puteau să fie altfel?) care în timpul liber par ocupate cu construirea obsesivă a unor monumente megalitice pentru stăpânul lor cu nume împrumutat din Furtuna lui Shakespeare. Mai departe, zeii din Olimp se dovedesc a fi de fapt nişte muritori mai avansaţi şi toate manifestările lor supranaturale nu sunt decât rezultatul unei tehnologii extrem de complexe, iar grupul de pământeni întâlneşte un personaj ciudat înarmat cu suliţă şi scut care se numeşte… Ulise.

Nu ştiu ce să mai cred. Toate teoriile pe care le-am încropit până acum din frânturi de informaţii şi bucăţi de cultură generală încep să se clatine ameninţător. Thomas Hockenberry, măruntul funcţionar, se răzvrăteşte împotriva zeilor şi pune la cale modificarea cursului războiului troian, eloii exploratori păşesc pe fundul oceanului printr-un culoar biblic între doi pereţi de apă, iar servitorii lor robotizaţi sunt cuprinşi de fervoarea jihadului, antisemitismul transformându-i deodată în personaje negative. Mai mult, bazinul Mediteranei se dovedeşte a fi golit de apă, iar construcţiile legendare ale Atlantidei aşteaptă să-şi dezvăluie secretele tehnologice.

Mă cuprinde ameţeala. Încerc să găsesc un punct de sprijin, o certitudine, ceva, dar e deja prea târziu. Sunt în mijlocul unei tornade literare, iar ideile, atâtea câte mi-au mai rămas, sunt smulse şi ridicate în aer, laolaltă cu personajele romanului.

Moravecii sunt purtaţi într-un balon pe vârful muntelui Olimp, cel de pe Marte, iar destinul lor se intersectează în sfârşit cu al observatorului Hockenberry. Înţeleg cu greu că de fapt întreaga epopee antică, varianta science-fiction, a fost transferată pe planeta roşie, teraformată. De ce? Cum? Nimeni nu-mi dă vre-un răspuns.

Între timp şi exploratorii de pe Pământ sunt ridicaţi de la pământ, iar un arc de energie atlantian îi poartă către enigmaticele inele artificiale care se rotesc în jurul planetei. Întâlnesc acolo o entitate virtuală numită Prospero - De ce mă mir? Prospero e magicianul din Furtuna lui Shakespeare! - şi sunt călăuziţi spre destinul lor, unul periculos pentru că prin preajmă dă târcoale Caliban, personaj din aceeaşi piesă, transformat de autor într-un monstru sângeros care ucide în timp ce-şi recită rolul.

Nu ştiu ce părere ar avea despre asta marele dramaturg englez, dar eu am obosit. Nu mai contează nimic, nici faptul că Ahile si Hector se aliază împotriva protectorilor lor şi reuşesc să rănească pe câţiva din ei, nici că olimpienii pot fi “reparaţi” cu ajutorul unor cuve speciale care îmi aduc aminte de Matrix, nici că cei doi moraveci reuşesc să creeze un canal energetic prin care armate de roboţi jupiterieni se teleportează pe de acum aglomerata planetă Marte, gata să le dea aheilor şi troienilor o mână de ajutor în războiul contra zeilor.

Mai durează mult? Toate gândurile mi s-au dezintegrat de mult şi nici cuvele zeilor nu ar mai putea să-mi reconstruiască logica pierdută. Nu mai vreau decât să se termine odată. Am trecut de mult de o mie de pagini.

Într-un final se face linişte. Personajele principale sunt mai mult sau mai puţin întregi, iar o parte din confuzii sau risipit. Furtuna e acum departe şi se îndreaptă spre următorul roman din ciclu, Olimp, cu promisiunea unui război încă şi mai grozav, războiul din urmă al zeilor cu toţi ceilalţi. Nu. Nu-mi mai trebuie. Simt că nu aş mai putea rezista unei noi desfăşurări a stihiilor literare simmonsiene.

Ce a mai rămas? O imagine puternică a Troiei şi a celor care au luptat la porţile ei. Aheii şi troienii lui Simmons adaugă ceva în plus personajelor din Iliada şi pot destul de uşor să suprapun chipurile descrise de el peste ceea ce ştiam deja. E ca şi cum aş privi o nouă variantă cinematografică hollywoodiană a războiului antic, nu neapărat veridică însă concretă şi vie. Nu e chiar puţin.

Pe de altă parte zeii nu sunt deloc convingători. Autorul a insistat atât de mult să explice supranaturalul până în cele mai mici detalii, injectându-l permanent cu nanotehnologie şi fizică cuantică, termeni repetaţi aproape obsesiv, încât tehnologia aproape că a devenit un personaj în sine. Despuiaţi de simboluri, zeii sunt reduşi la rangul de clică cu motivaţii ascunse undeva în norii care înconjoară Olimpul aiuritor de pe Marte. Nişte caricaturi holografice pe post de personaje negative.

Despre pământeni şi moraveci nu am nimic de spus pentru că practic nu a rămas nimic. Personaje şterse ale unei epopei multiplanetare mult prea mari pentru ei, vor fi avut poate şansa lor de a deveni cu adevărat eroi în următoarea carte.

Ilion. Un roman grandios, tehnologic, obositor. Iubitorii de acţiune îl vor găsi probabil incitant, se vor delecta cu cele trei naraţiuni complexe şi alerte, vor tremura în momentele de suspans, vor gusta semi-finalul fericit şi se vor grăbi să caute continuarea în romanul Olimp, probabil o nouă demonstraţie de nanoimaginaţie cuantică.

Eu însă trebuie să pun lucrurile înapoi la locul lor şi mă grăbesc să recitesc piesa de teatru pe care am amintit-o de atâtea ori. După uraganul tehnologic suportat cu greu, Furtuna lui Shakespeare îmi pare acum doar o unduire a apei în paharul din care sorb în timp ce mă plimb agale pe insula lui Prospero, ascultându-i cuvintele înţelepte: „viaţa noastră e din plămada viselor făcută…”.