Căderea între paradisuri, o repovestire SF

Passengers (2016)
Luni, 2 Ianuarie, 2017
Passengers (2016)

Dacă nu putem califica filmul Pasagerii (Passengers 2016, regia Morten Tyldum) drept o capodoperă a genului science-fiction, dincolo de unele considerente legate de schematismul tradițional hollywoodian sau de mici scăpări ale tramei narative, este pentru că, în ultimii ani (cam de când industria cinematografică a depășit faza jocului gratuit cu efectele speciale, ca să fim mai riguroși), avalanșa de producții cel puțin reușite ne fac să credem că epoca de aur a filmului SF abia de acum încolo se construiește. Spre deosebire, ar zice mulți observatori culturali atenți (cu temei, suntem de acord), de creația literară de gen…

Principala calitate pe care o recunoaștem acestui film este faptul că reușește să demonstreze, cu grație tehnologică, dacă ne este permisă sintagma, aptitudinile science-fiction-ului (aproape neegalate de alte paradigme culturale) de a actualiza matrici mitologice fundamentale, conferindu-le universalitate deplină. În cazul de față, tema mitologică revalorizată de filmul Pasagerii este Alungarea din Rai. Ce ne propune, de fapt, noul basm cinematografic? Înainte de toate, existența unui paradis pierdut (Terra, o planetă care rămâne centrul civilizației, dar este sufocată de propria-i măreție), dar – ca variațiune la tema biblică - și a unui (unor) paradis(uri) promis(e): planete-colonii, în care civilizația să o poată lua de la capăt, în care (personajul masculin principal o va exprima plastic) să mai fie spațiu pentru reparații și îmbunătățiri și nu doar pentru simple înlocuiri ale unor prefabricate cu altele. Între aceste două destinații sunt puse în mișcare, ca o variantă soft a motivului alungării propriu-zise din Eden, numeroase arce interstelare – una dintre ele, botezată Avalon (simbolul este străveziu și, totodată, inspirat, pus în contrast cu personificarea acestui efort colonizator, aka al puterii decizionale din această versiune a Raiului, printr-un consorțiu corporatist hrăpăreț) fiind scena narațiunii mitologice ilustrate de film. Pe acest Avalon spațial își vor face apariția noul Adam și noua Evă.

Noul Adam este inginer mecanic: Jim Preston (Chris Pratt).  El este unul dintre cel 5.000 de coloniști care sunt convinși de consorțiul colonizator să călătorească hibernați vreme de un secol până la paradisul pierdut Homestead II, privilegiu pentru care – de reținut (și de comparat cu primul val de colonizare a Lumii Noi) se îndatorează pe viață. El este adus la viață (adică trezit din hibernare) de un accident, un bombardament meteoric a cărui intensitate n-a fost prevăzută de proiectanții arcei spațiale Avalon. El își conștientizează situația, încearcă disperat să găsească o soluție, eșuează și încearcă să se sinucidă. (Ca paranteză, ideea că, dacă n-ar fi apărut Eva, creația Adam s-ar fi autosuprimat, merită și o dezbatere teologică).

Noua Evă este scriitoare-jurnalistă: Aurora Lane (Jennifer Lawrence). Ea se trezește la viață prin decizia lui Adam, ca soluție la propria-i singurătate; este aleasă pe baza de CV, după o ușoară frământare deontologică a personajului care (aici ne distanțăm de recenziile ce deplâng ratarea unui filon de tensiune narativă) a fost inspirat lăsată în decor, pentru că mesajul filmului e altul.

Nu putea lipsi șarpele: aici, el este un ospătar android, Arthur (asocierea cu Avalon-ul nu trebuie trecută cu vederea), de la care Eva-Aurora află că și-a primit condamnarea – de a nu-și atinge niciodată ținta, deci de a avea parte de fructele cunoașterii călătoriei – de la Adam-Jim, cu care tocmai începuse (nici o surpriză) o relație pasională, singura posibilă în economia narativă. Ingredientele în adaos sunt de rețetă clasică: dorință de răzbunare, pericol, conștientizarea responsabilității (pentru care mai este readus la viață, doar ca să fie lăsat să moară în regim de urgență, un membru al echipajului), sacrificiul de sine (nedus până la capăt, dar suficient cât să actualizeze sensul arhetipului biblic că Adam și Eva și-au asumat păcatul originar în folosul omenirii), împăcarea cu soarta – ilustrată, clișeatic, dar nestrident în simbolistica gestului, prin plantarea unui copac în mijlocul navei spațiale.

Narațiunea are și puțină acțiune (în sensul ce implică adrenalina), și câteva, puține și bine dozate, efecte speciale (subsumate, ca și peisagistica ori design-ul astronautic, stilului realist SF), dar și elemente specifice mai degrabă filmului poematic, iarăși, în doze judicios ponderate.

Pasagerii nu e, neapărat, un film de ținut minte prin el însuși, dar asta nu îl face mai puțin validabil cultural, faptul de a se adăuga ca un nou strat în longeviva istorisire mitologică a Alungării din Rai fiind o performanță mai mult decât remarcabilă.