A doua venire, la a doua lectură

Nu sunt partizanul certificărilor prin clasamente, pentru că valoarea culturală nu este cuantificabilă şi pentru că cele ale spiritului nu au vocaţie competiţională – dar, dacă ar fi musai să apelez la acest joc metaforic, n-aş ezita să-l plasez pe Marian Truţă printre primii şapte prozatori români de science-fiction de la acest început de mileniu. Şi trebuie să remarcăm faptul că, în pofida unor aparenţe ce ţin mai degrabă de prizonieratul percepţiilor decât de înţelegerea obiectivală a realităţii, SF-ul românesc a cunoscut în această ultimă generaţie o efervescenţă creatoare care tinde cel puţin să egaleze tot ceea ce s-a întâmplat în veacul anterior: cantitativ, în primul rând, dar şi ca diversitate tematică şi de expresivitate, ca fervoare a explorării şi (re)experimentării, iar într-o anumită măsură şi calitativ.

Punerea în discuţie, aşadar, a poate celei mai emblematice povestiri ce poartă semnătura lui Marian Truţă – A doua venire, inclusă în poziţia secundă în volumul omonim apărut în 2012 la Editura Nemira – porneşte de la acest oarecum axiomatic nivel de referinţă. Încă de la primele sale pasaje, A doua venire se relevă drept un text literar cu capacitatea de a capta chiar şi atenţia unui cititor rutinat şi, implicit, refractar faţă de artificiile unui imaginar mimetic, mereu dator unor modele clişeatizate, mereu temător să nu iasă din chingile unui canon aflat el însuşi într-o penumbră valorică. Titlul obligă cititorul să ia în calcul posibilitatea ca tema biblică a celei de-a doua veniri să fie exploatată, aici, fie şi la nivel metaforic, subtextual; o atare aşteptare, vom vedea, nu va fi înşelată. Cel dintâi subtitlu, Solomonarul şi inflaţia, avertizează, la rândul său, că istorisirea se aşază într-un set de convenţii care îmbină – cum? armonic sau confictual, cauzalist sau transgresiv, curiozitatea este deja alimentată – un registru al realităţii magice (înţeleasă aici în ipostaza sa metatehnologică) şi unul al realităţii uşor supracotidiene. În fine, primul paragraf îi propune cititorului şi convenţia că naraţiunea l-ar putea privi: onomastica personajelor, topografia şi istoria sa recentă, translatată într-un viitor iminent şi global-inteligibil, atmosfera, intrigile-basic ş.a.m.d. sunt de-acasă.

Lectura poate, deci, demara. Două fire naratoriale traversează o lume construită pe un Bucureşti aproape familiar, în care evenimentele (concordia dintre Vatican şi Patriarhie), tensiunile (criza mondială), proiectele (experimentul CERN) şi chiar şantierele deja conturate în prezentul obiectiv al cititorului (Catedrala Mântuirii Neamului) se împlinesc aproape exclusiv în formula anticipării prin acumulare. Unul dintre fire este cel al individului comun, celălalt al elitei, iar autorul are abilitatea să jongleze cu cele două coarde de istorie astfel încât să potenţeze şi semnificaţiile profunde ale celor două perspective de investigare a universului alternativ. Cele două lumi, a muritorilor de rând şi a mânuitorilor de destine, nu sunt izolate una faţă de alta. Iovan şi Ilinca iau act de faptele elitei prin presă, prin traversarea cotidiană a oraşului pe lângă citadelele noilor puteri, dar mai ales prin faptul că ei înşişi sunt preocupaţi (condiţionare profesională, dar nu numai) să relateze şi să descâlcească înţelesurile întâmplărilor ce se petrec, la figurat, peste capetele lor. La rândul lor, Marele Solomonar, locotenentul patriarhal Dorofteu, monseniorul cuman Villermot şi defectorul elveţian Albert de Walbroia cugetă, dialoghează şi acţionează nu ca omnipotenţi ignoratori (şi ignoranţi) ai plebei, ci ca exponenţi ai unor grupări care-şi înţeleg şi asumă, fatalmente în moduri diferite, responsabilitatea faţă de soarta mulţimilor. Într-un final, evenimentul de iminenţa căruia sunt convinşi cei de sus, a doua venire – iată, cheia biblică şi măsura umană a tâlcului povestirii corespund aşteptărilor – se petrece la nivelul şi prin intermediul muritorilor de rând. Închidem cartea şi, inevitabil, valorizăm.

Ne aflăm, incontestabil, în faţa unei ample desfăşurări de energie imaginativă, care compun un univers original – vorbim, desigur, de o originalitate în sine a povestirii, care nu se întemeiază pe inovarea tematică (SF-ul românesc de dată recentă abundă în explorări ale istoriilor alternative şi ucroniei), pe insolitul valorizării nucleului arhetipal (dimpotrivă, motivul celei de-a doua veniri este tratat aici ca nivel de referinţă şi nu ca pretext pentru o altă semnificare) ori pe înnoiri scriiturale, ci pe un amestec înţelept al tuturor acestora, care dă cititorului sentimentul liniştitor că noul n-a fost căutat cu orice preţ. Un alt punct forte al povestirii îl constituie, iarăşi fără dubiu, gradul foarte elaborat al scenografiei: piesele istorisirii – personaje, cu replicile, gesturile şi motivaţiile lor, dar mai ales contextul instituţional, peisagistic şi evenimenţial - sunt aşezate astfel încât să-i permită cititorului să reconstituie, pe cont propriu, imaginea unei Românii dintr-un viitor ca-şi-posibil, clădit de o societate care are acces egal la palierul tehnologicului şi la cel al misticului, care continuă o istorie din care facem deja parte şi care se îndreaptă spre un orizont evenimenţial incomprehensibil, fără a-şi abandona identitatea.

Aici avem a nota şi câteva neîmpliniri ale textului, care este, încă, departe de potenţialul autorului. În pofida opiniei exprimate, bunăoară, de Marius Chivu, stilistica şi arta compoziţiei nu sunt cele mai împlinite dimensiuni ale povestirii – dar diagnosticul general pus de critic, cum că Marian Truţă este un mare povestitor, rămâne chiar şi aşa valabil. Prin contrast cu rafinamentul scenografic, A doua venire expune o intrigă redusă adesea la scheme simple, care (mai ales în planul naratorial al elitei) se precipită spre o rezolvare lăsată suspendată şi, ca atare, neverosimilă. Vorbim, trebuie să precizăm, de o neverosimilitate raportată la propriile convenţii ale textului, pe care o exprimă personajele înseşi. Iată, spre exemplu, cazul defectorului elveţian: un personaj care are posibilitatea să pătrundă cu uşurinţă în citadelele puterii şi are o misiune epocală de îndeplinit o face ca şi când ar intra într-un birt, având în dotare şi arţagul corespunzător. Nu altfel se comportă, la un moment dat, cei doi sacerdoţi din intimitatea cercurilor decizionale supreme: ar trebui să credem, forţând logica proprie a textului, că doi mânuitori ai celor mai subtile forţe ale universului nu au la îndemână, pentru pedepsirea (ea însăşi lăsată fără motivaţie) intrusului, decât comportamentul unui boier scăpătat faţă de un iobag: tortura fizică. Aceste disfuncţionalităţi ale textului sunt, fără doar şi poate, secundare în economia textului, dar nu lipsite de importanţă. Adăugate unor pasaje explicitarde în exces şi câtorva scăpări din mână ale literarităţii textului (fac trimitere la acea literaritate căreia Roland Barthes îi poate ataşa un grad zero al scriiturii, în care Marian Truţă se regăseşte firesc), ele generează totuşi un anumit dezechilibru al structurii narative, unul care îl face, în final, pe cititor să se întrebe, rupt de vraja basmului: Bun, şi doar atât?

Chiar şi în aceste condiţii, A doua venire este o povestire de referinţă, atât pentru autorul ei, cât şi pentru creaţia SF românească de după anul 2000. Ea certifică, pentru cine nu era convins dintru început, că în science-fiction se aplică aceeaşi lege a esteticului ca şi în toate celelalte sfere ale literaturii (sau artei, în general): prima condiţie pentru a crea valoare culturală este să ai ce spune. Marian Truţă are ce spune şi, în plus, ştie şi cum. Mai are încă un drum de parcurs până la opera împlinirii personale, dar, spre deosebire de mulţi, de foarte mulţi alţii, el are şi energia să parcurgă acest drum.