EDITORIAL: Provocările unei formule editoriale

O revistă de creaţie – rol pe care „Paradox” şi-l asumă în continuare, programatic, în virtutea unei tradiţii de peste patru decenii – are, prin definiţie, menirea de a pune în evidenţă preocupările şi realizările creative ale grupării pe care o reflectă. De aici rezultă, implicit, şi faptul că o astfel de revistă este legată ombilical de o anumită comunitate de creaţie, constituită în formule mai mult sau mai puţin coerente, mai mult sau mai puţin instituţionalizate, statut care-i creează acestui gen de publicaţie, deopotrivă, avantaje şi riscuri. Cel mai adesea, avantajele şi riscurile se întâlnesc în acelaşi indicator.

Spre exemplu, faptul că revista de creaţie este tributară unui anumit program cultural – în cazul nostru, al unui anumit mod de a percepe şi genera science-fiction-ul, în care specificităţile genului (mai cu seamă cele care ţin de registrul eminamente tehnico-ştiinţific) sunt subordonate normelor esteticului – prezintă dezavantajul că-şi limitează într-o măsură deloc neglijabilă aria de acceptabilitate publică (partizanii viziunii tradiţionaliste SF nu vor fi mulţumiţi de frecvenţa foarte redusă a evocării roboţilor, bătăliilor cu spade laser sau explicaţiilor ştiinţifice în ecuaţie), dar acest aspect constituie un avantaj în relaţie cu propria grupare şi publicul, poate mai restrâns, armonizat cu aceasta, întrucât asigură un grad mai ridicat de convergenţă cu un sistem de valori comun asumat. Prin contrast, o revistă culturală de formulă critic-contemplativă, care-şi asumă în primul rând rolul de a valida, prin simpla semnalare, caracterul de valoare culturală al unei creaţii şi, cu mai puţină consecvenţă, de a formula judecăţi de valoare în temeiul unor norme axiologice reconstituibile din context sau enunţare, dar neilustrate prin gesturi creative proprii, are un grad mult mai mare de libertate în raport nu doar cu publicul, ci şi cu propria echipă editorială, care-şi poate asuma (în întregul său sau individual), uneori chiar în acelaşi timp, opinii şi atitudini axiologice şi/sau estetice contrare sau chiar contradictorii.

Relaţia riguroasă şi biunivocă dintre revista de creaţie şi o anumită grupare culturală nu face, la urma urmei, decât să mute discuţia despre rolul şi funcţiile actului de creaţie de la suportul publicistic la gruparea editorială. În cazul revistei „Paradox”, gruparea editorială nu este una constituită recent, eventual doar pentru a da viaţă revistei, ci una care are atât o consistenţă organizaţională ridicată (pe care o asigură condiţia cenaclieră de tradiţie clasic-junimistă), cât şi o îndelungată istorie de grup, „H.G. Wells” fiind primul şi, cel puţin deocamdată, singurul exemplu de cenaclu din fandomul SF românesc care şi-a perpetuat funcţionarea pe parcursul mai multor generaţii, fără să-şi reconfigureze identitatea şi obiectivele culturale. Acest statut face ca revista, implicit şi cenaclul care o editează, să fie ferit(ă) de larga paletă a „bolilor copilăriei” unei publicaţii, precum resimţirea nevoii de definire decretativă a domeniului propriu de interes, manifestarea sindromului de întemeiere (dublat, aproape fără excepţie, de cel de respingere a experienţelor culturale predecesoare) ori abordarea unei atitudini de selectivitate ezitante sau colegial-împăciuitoriste. Aceasta nu înseamnă, însă, că o revistă (o grupare editorială) istoricizată ar fi la adăpost de orice fel de capcane. Fatalmente, îmbătrânirea unei grupări culturale aduce cu sine o anumită erodare a entuziasmului şi mirabilităţii, o rigoare care poate escamota rigiditatea, încremenirea în proiect, blocarea (mai ales la nivel individual) în formule creative altădată de succes, dar care au glisat, odată cu trecerea timpului, spre condiţia de clişeu sau tendinţa de rejectare din comoditate a unor aporturi inovative venite dinspre câte un „nou val”, fără a mai depune efortul de a identifica, dincolo de inevitabilele poncife ale debuturilor, potenţialul de împlinire. Există, desigur, tratamente adecvate şi pentru această gamă de maladii, iar revista „Paradox” – implicit cenaclul „H.G. Wells” – nu are reţineri în a le aplica: deschiderea consecventă către alte grupări, „condimentarea” cu experimente creative aparţinând frontierelor dintre genuri, menţinerea unui dialog constant cu categorii de public aparţinând unor vârste şi aşteptări culturale diverse ş.a.m.d. Este adevărat, nimic din toate acestea nu garantează succesul; dar faptul că suntem conştienţi de starea de fapt şi, totuşi, ne continuăm drumul, constituie o premisă a reuşitei.