Decepţii SF

Concluzia finală a unui extraterestru trimis să exploreze spaţiul SF virtual românesc: „Pe plantaţiile acestui fandom creşte multă papură.” Cum altfel să-şi explice nodurile de care se împiedică la tot pasul, când scotoceşte zecile de bloguri şi site-uri SF ale noastre?

Se scriu frecvent articole despre „condiţiunea materială şi ideală” a fandomului şi-a SF-ului, se anunţă un eveniment sau se promovează altul, se vorbeşte despre o traducere, despre o carte de autor român ori străin. Asta-i de bine. Se visează la uniuni de uniuni galactice. Asta-i, deocamdată, utopic. Se insultă, se iau în şuturi gratuit prietenii. Asta-i urât. Se împroaşcă cu venin sub deghizament intelectual sau se hăcuiesc cu sabia limbii aprigii vrăjmaşi care îndrăznesc să contrazică. Asta-i dezgustător. Dar extras din realitate. Din cea virtuală.

Concluzia mea: într-un mediu ca acesta, excelenţa trece, de multe ori, neobservată.

Un post de televiziune românesc a difuzat primul sezon din serialul american Fringe. E din 2008, se filmează acum sezonul al treilea. Mare mi-a fost mirarea să aflu că a fost ori ignorat, ori puţin urmărit, deci puţin apreciat, chiar de către înrăiţi într-ale SF-ului. Să zicem că ora de difuzare târzie ar fi fost un impediment. Poate. Dar nu ne loveam de acest impediment pe vremea când n-aveam ce vedea la televizor şi ne adunam nopţile buluc pe la unii mai norocoşi, ca să urmărim, printre beri cumpărate transpirând la coadă la alimentara, oribile filme de groază sau, mai rar, câte-un SF care ni se părea extraordinar.

Azi vedem filme şi seriale SF la televizor. Cele bune sunt puţine şi reluate până ţi se-acreşte şi începi să le cauţi cusururi. Cele proaste sunt multe şi reluate, şi ele, până la extenuare psihică, însă nimeni nu va începe să le caute părţile bune. Cele foarte bune parcă nu există. Avem internetul, unde ne uităm la ce vrem, dacă găsim. Şi găsim. În două variante: a) nu contează că filmele nu au traducere, azi toţi ştim romgleza din reclame şi b) nu contează că traducerile sunt catastrofale, măcar am priceput ceva din film. (Că tot am vorbit de Fringe, unul din personaje se numeşte Bell, alintat Belly. Pe net circulă un episod în care traducătorul, care habar n-are despre acţiune şi personaje, îi traduce numele şi-i spune întruna Burtică. Pentru că, în romgleză, „belly” înseamnă „burtică”.)

Fenomenul ignorării excelenţei e similar pe piaţa cărţii. Foc în Adânc şi Adâncurile cerului, de Vernor Vinge, n-au prea stârnit ecouri prin fandomul nostru. Romanele au primit premiul Hugo – poate nu ne mai impresionează această distincţie, având în vedere ideea care se insinuează astăzi în mediul SF autohton, aceea că premiile, cel puţin unele, nu mai au nicio valoare, din cauza modului îndoielnic în care sunt acordate. Vinge nu e doar autor SF, ci şi profesor universitar de matematică şi informatică, acum pensionat – poate nu ne spune nimic amănuntul. Dar a promovat conceptul de singularitate tehnologică într-un eseu din 1993 şi a afirmat că, peste treizeci de ani (treizeci, nu trei sute!) vom avea la dispoziţie mijloacele tehnologice pentru a crea inteligenţa artificială supraumană şi atunci se va încheia era umană, astfel că niciun model actual al realităţii nu e destul de complex pentru a face previziuni despre ce va urma. E îngrijorător faptul că această afirmaţie nu a stârnit suficient, dacă nu interesul, măcar iritarea SF-iştilor români, pentru ca ei să pună mâna şi să citească romanele lui Vinge. Nici nu l-au lăudat, nici nu i-au dat în cap. Deşteaptă-te, homo mioriticus!

Mi se întâmplă să recomand autori şi cărţi foarte bune unor persoane care, sper eu, le vor aprecia pe deplin. Le înţeles pe cele care îmi spun că sunt foarte aglomerate şi nu au timp, poate la pensie... Măcar dreg busuiocul cu o glumă. Dar mi-e foarte greu să înţeleg răspunsuri ca „nu mai pot citi cărţi de sute de pagini, pentru că nu mai sunt în stare să mă concentrez”. Am dăruit mai multe cărţi unui filolog care deţinea cândva o bibliotecă impresionantă. Vizitându-l recent, am constatat că din bibliotecă mai rămăsese o mână de volume care deranjau bibelourile de pe rafturi. „Nu mai cumpăr şi nu mai ţin cărţi. De ce să-mi încarc apartamentul, când pot să citesc orice vreau pe internet?” Uite-aşa se cântă prohodul cărţilor tipărite, chiar de către cei la care te aştepţi să le resusciteze.

Concluzia voastră?

*

Vor zice unii că mă număr şi eu printre cei care caută hibe cu tot dinadinsul. Vor zice alţii că nu e obligatoriu să placă tuturor ce-mi place mie şi că ceea ce am îndrăznit eu să numesc excelenţă nu trece pragul mediocrităţii. Spre liniştirea tuturor, n-am făcut decât să-mi trec în revistă dezamăgirile pe temă SF din 2010.