Particularităţi ale masacrului lingvistic în fantasy şi science-fiction

Vineri, 23 Martie, 2012

Unii scriu. Cei mai mulţi scrie.

Pe site-urile şi blogurile SF/F româneşti se propun şi texte scrise de debutanţi. Lucru demn de laudă. Tinerii trebuie susţinuţi atunci când dovedesc asemenea înclinaţii nobile, în loc să zacă, plini de bale pe la colţurile gurii, în sălaşurile diavoleşti ale etnobotanicelor. Dar trebuie încurajaţi numai dacă dau, într-adevăr, dovadă de talent. Trebuie să audă, de la mai multe minţi competente, păreri despre povestirile lor. Altfel, zău, ajungem să lăudăm fără discernământ, cum se proceda la competiţia „Tinere condeie”. Eu îmi amintesc de ea de câte ori citesc încercări literare SF necenzurate, aruncate pe Internet cu îndrăzneală, ba chiar cu nesimţire. Prin „necenzurate” trebuie să se înţeleagă faptul că nu au fost citite de o persoană familiarizată cu gramatica, ortografia şi exprimarea corectă. Refuzat, probabil, de anumite site-uri, autorul e ori posesor de blog şi publică acolo „ce vrea muşchii lui” (cea mai dizgraţioasă expresie care exprimă tupeul şi dispreţul în limba română), ori îşi trimite producţiile pe site-uri care, chipurile, promovează literatura.

Aperitivul: poate e o impresie falsă, dar când eram eu în postură de începătoare şi făceam greşeli, prozele scrise de debutanţi se caracterizau şi prin decenţă. Asta pentru că, tot pe vremea aceea, adolescentele erau sfioase, „cu buze subţiri şi două codiţe/cu hulubaşi pe sub bluziţe” (citat dintr-o creaţie scornită pe timpul când nu se inventaseră hulubaşii siliconaţi); iar băieţii, la fotbal, dădeau la gioale bărbăteşte şi jignirea cea mai gravă pe care îndrăzneau s-o rostească era „boule” sau alt animal, deşi cunoşteau ei şi expresii mai grăitoare. Totuşi, sunt de acord, prea multă decenţă strică. Nu-i bine să stai tot cu fermoarul tras la buze. Din păcate, pre-adulţii de azi îşi desfac fermoarul foarte des, şi nu numai cel de la buze. Eu mă opresc acum doar la aceia care eliberează cuvinte fără discernământ şi alcătuiesc cu ele texte din care e imposibil să înţelegi ceva. Haideţi să vedem cum se manifestă în scris cei care tind spre profesiunea de autor F/SF.

Felul I: „Am văzut atunci un Mariusz orb care deasupra duşmanului, căzut pe podea, ţinea cu ambele mâini latul sabiei, pe care o împingea în gâtul tipului, sugrumându-l. Acesta şi-a ridicat mâna spre faţa lui şi i-a vârât degetele în ochii, smulgându-i un ţipăt...”

Mariusz... Sză vă szpun eu ce altceva nu-mi place la aceszt fragment. Umorul de proastă calitate. Să râdă neapărat cititorul, că aşa e mai simpatică povestea. Folosirea articolului nehotărât un în faţa unui substantiv nume de persoană, cu intenţia, ratată, de a stârni râsul. Procedeul e rar în engleză, dar acolo nu sună forţat. Cuvântul tipul, prolific generator de cacofonii pe care nu-i frumos să le exemplific aici (pfui, caca!). Se poate înlocui cu individul sau sinonime mai elegante. Ochii scris greşit. Pronumele „care” şi gerunziul repetate în aceeaşi frază. Şi imaginea finală a lui sado-maso Mariusz, care ţine latul sabiei cu ambele mâini, împinge tăişul în gâtul dúşmanului, apoi se pomeneşte şi fără ochi. Sânge, brutalitate, ridicol. Mult, imens pentru câteva rânduri. E de râs, dar nu din motivele dorite de autor.

Felul al II-lea: „Şi aşa, m-am trezit în liniştea acelui lăcaş cu o namilă de om ce-mi aduse aminte de servitorul lui Galba. Şi cu ce era înarmat nămiloiul în uniformă rusească?... Chiar cu sabia lui Elnur, care prin naştere, îmi revenea mie, ca păzitor al lui Mariusz. Vrăjită fiind, sabia de argint se strângea singură într-un fel de creion, frumos decorat şi complet inofensiv. [..] Mariusz îl lovise şi continua să-l lovească cu furie. Mi-am frecat ochii, curăţându-i de acel nisip sau ce aruncase omul acela.”

La ce termeni ar apela născocitorii unor asemenea compuneri, dacă n-ar exista pronumele demonstrative? În limba engleză, that (acela, aceea) se utilizează frecvent fără să deranjeze, pentru că nu e doar pronume. Altfel stă treaba în româneşte. A se răsfoi gramatici, a se consulta dicţionare. A se citi. Mai simplu, a nu se chiuli de la orele de română. Aşa aflăm că pronumele ce folosit în loc de care e supărător. În alineatul de mai sus, avem de trei ori ce şi tot de trei ori acela. Pe lângă numele Elnur, care îmi sugerează un muflon bolnav de tignafes. Pe lângă omul, în loc de bărbatul, inamicul etc. Sabia de argint, care se strânge singură „într-un fel de creion” „complet inofensiv” concurează, într-un fragment pe care nu-l mai citez, cu un alt instrument absolut periculos, „un glob energetic”. Globul ţinteşte nişte oameni, dar nimereşte o coloană şi, într-un final, cauzează explozia unei maşini! Extraordilingură şi nemaipolonic. Apogeul hilarităţii în acest alineat este alăturarea superbă „cu furie”. Pregătiţi, vă rog, oliţa de noapte (în popor i se mai spune bili).

După felul întâi am râs. Acum storc de lacrimi a doua batistă, pentru că autorul din care v-am citat mi-a mărturisit că e student la o facultate de filologie. Mai rău, am aflat întâmplător că textul din care v-am citat nici măcar nu e primul comis de el. Deşi l-a dat la citit şi i s-a atras atenţia asupra ororilor/erorilor, l-a scos în lume nepieptănat şi bubos şi continuă să infecteze cu el Internetul.

O caracteristică a textelor fabricate de juni prea puţin talentaţi, dar perseverenţi, o reprezintă personajele cu nume neobişnuite, care vorbesc sau înjură cât mai liber, cică să fie naturali. În realitate, ele nu fac decât să dea în vileag frustrările autorilor care, în viaţa de toate zilele, se comportă precum o demoazelă: n-ar îndrăzni să blesteme nici musculiţa căzută în vinul oferit de berbantul care i-a mângâiat scurt genunchii şi-a născut în mintea ei poveşti fantasy cu săbii-creioane. Conotaţiile ruşinoase ale acestor unelte se reflectă şi în cuvântul care rimează cu personajul botezat de izvoditorul filo-olog, cu multă cruzime,  Evlampionis.

Constat următorul fenomen: junii noştri citesc în engleză. Bravos, citim într-o limbă străină. Foarte bine. Chapeau! Dar laudele se opresc aici, pentru că se petrece o nenorocire: „străină” le e junilor şi limba în care scriu, adică româna. Majoritatea declară categoric că ştiu engleză, dar când e s-o vorbească, se bâlbâie şi se fac de râs. Dacă ar şti engleză, ar şti şi română. N-ar mai pune replicile personajelor în ghilimele, şi-ar aduce aminte că în româneşte se utilizează linia de dialog. N-ar mai asasina proza cu englezisme: Show me!, în loc de Arată-mi, killer, în loc de asasin. N-ar face greşeli de ortografie şi le-ar corecta pe cele scăpate la culegere. Ar utiliza literele specifice româneşti. Ar lăsa spaţiu după semnele de punctuaţie, nu înaintea lor. Adică ar dovedi respect pentru limba în care se exprimă.

Asta-i cu debutanţii. Dar ce ne facem cu cei care pretind că au trecut de acest stadiu? Pretind, zic. Unii se consideră scriitori şi chiar aşa se şi prezintă. Se mândresc cu „studiile umane care le am” şi scriu astfel:

Desertul: „Se lovi puternic de consola din faţa sa cu genunchiul şi se prăbuşi din nou pe scaunul de pilotaj. Înjură puternic, conştientizând că visase din nou. Cu fiecare vis, acesta era mai complex, iar el era mai aproape de adevăr. Era ca un puzzle...” Sau: „Tot ce nava înregistra erau aranjamente necunoscute ale stelelor...” Repetiţii, dezacord, ambiguitate.

Unii se dau pe brazdă, ascultă şi elimină greşelile. Alţii se încăpăţânează să le înmulţească. A încerca să-i faci pe cei din urmă să priceapă că maltratează limba ar însemna o pierdere de timp. Am încercat eu însămi să conving o persoană că textele ei mustesc de erori şi am rămas cu impresia că fug după o mâţă cu oglinda, ca s-o conving să-şi conştientizeze eul.

Aşadar, am renunţat la a-i convinge pe alţii să nu mai scrie, dar nu şi la a-i mustra cum şi cât mă pricep. Cei care vor să mă extermine cu atrocităţile lor intelectuale să ştie că mor greu şi nu mi-am tăiat încă venele din cauza lor. Am de gând să mi le las foarte lungi.