Faptul că literatura SF are o relație privilegiată cu știința ține de definiția genului. Dacă această relație îmbracă forma popularizării științei (ori, mai rău a defilării tehniciste) sau, dimpotrivă, lasă neatinsă ”corola de minuni” a literarității, cantonându-se în zona inventivității și evaluării de situații, a metaforei și parabolei, este, deja, o chestiune de opțiune estetică. Că între aceste două extreme există mult loc și pentru alte formule de mediere între literar și științific, cele mai multe încă prea puțin explorate, o demonstrează și cel mai recent volum al romancierului timișorean Nicu Strâmbeanu, un wellsist discret, dar de cursă lungă. Intitulat ”Vineri seara într-o vale cu lupi”, noul roman nu poate fi anexat pur și simplu domeniului SF, obiectivele sale autoriale ținând de logica prozei de ficțiune istorică, dar relația construcției naratoriale cu știința este de natură să-l țină aproape de hotarele științificțiunii. Și aceasta, întrucât, dincolo de personaje pitorești și de mare notorietate (dar rebranduite în stilul care constituie deja marca Strâmbeanu), Știința joacă aici rolul de metapersonaj principal: în lumea prin care autorul își plimbă eroii – implicit și cititorii – felul de a gândi științific (paradigma științei, dacă ne este îngădită eticheta) se insinuează treptat, dar inexorabil, schimbând mentalități individuale și colective, modelând societăți și pecetluind destine. (L.N.)