Ca praful în vânt

Beijing. Muncitorii  se află în febra pregătirii Protectatoratului Japonez al Poporului pentru a face faţă taifunului Vinson, despre care se crede că va traversa patru dintre principalele insule ale arhipelagului nipon lovind teritoriul cu puterea unui vânt având viteza de peste 250 de kiloemtri pe oră. Autorităţile de partid locale refuză să comenteze relatărilore potrivit cărora Rezistenţa Soarelui-Răsare ar fi furat mai multe bombe atomice de mare putere sau declaraţiile publice ale militanţilor privind ameninţările de a folosi armele nucleare în timpul hapsului provocat de taifunul Vinson. Printr-o poziţie care va îngheţa şi mai mult relaţiile deja reci, oficialii americani şi-au reînoit comentariile defavorabile asupra arsenalului chinez de arme din categoria „ucigaşe apocaliptice“, afirmând că…

***       ***       ***

Firişoare de praf dansau în aer, lucind stins sub lumina becului halogen din tavan. Cleo Roquin strânse icnind foalele fixate în perete. Jeturi de praf se risipiră de la ţeava foalelor în încăperea cu pereţi din cărămidă, tencuiţi doar parţial, care făcuse parte, cândva, dintr-un depozit amărât de dinainte de noul mileniu, amplasat într-un cartier sordid al Oaklandului. Proprietarii îl „refăcuseră“ şi pretindeau acum că era un apartament în toată regula. Cleo agăţase pe pereţi peisaje urbane din Bernando şi-I zicea „studio“. 
- Cred  că vecinii tăi s-au astupat de atâta praf. Te pomeneşti că încă nu le-ai spus că eşti o sculptoriţă în praf? întrebă Robyn O’Reilly, cu vocea atenuată de masca salopetei ei de protecţie biologică. Răvăşi particulele de praf din aer cu o mişcare a mâinii; dansau în aer ca fulgii de zăpadă într-un glob pentru copii.
- Se împrăştie dacă dai aşa din mâini, zise Cleo cu o grimasă ascunsă de propria sa mască. Spera că-I  spusese lui Robyn,  în cel mai delicat mod posibil, că era mai bine să lase particulele să se aşeze în mod natural. Oricum, îmi previn vecinii de fiecare dacă când am impresia că s-ar putea să-I deranjez. Cred că izolatoarele electrostatice menţin destul de bine praful aici. 
Cleo se deplasă spre masa şubredă de lucru din centrul încăperii şi înşfăcă un indicator de lung de un metru pentru prezentările diagramelor comerciale. Robyn o privi în tăcere pe când trecu vârful indicatorului prin mormanul de praf cenuşiu de pe masă. O altă „sculptură în praf“ zăcea neterminată la mijlocul mesei. 
- Crezi că o să-I placă lui Schleibaum? întrebă Cleo. Ăsta vrea să fie un lotus.
- Mda… arată foarte zen. Robyn culese un fir de praf din aer şi-l fixă în   rama electrostatică de pe masă. Nu te-ai întrebat niciodată dacă praful ar fi viu, ce-ar crede despre eforturile tale de a-l obliga să devină artă? Vreau să spun, praful are tendinţa naturală de a se depune peste tot, pînă nu ne apucăm noi să-l ştergem.
Cleo mişcă din umeri pentru a disipa încordarea. 
- Nu ştiu. De obicei, îl las să se aşeze unde are chef. Am încercat să folosesc o pungă de hârtie dar… Îşi agită indicatorul. Tocmai am creat un vârtej acolo unde nu era. Izbuti să mai provoace câteva sub privirile lui Robyn. O succesiune de scârţâituri şi bufnituri provenite din apartamentul de sus tulbură liniştea aproape hibernală în care se depunea praful. Se auziră câteva glasuri răstite. Se uitară una la alta cu un aer întrebător. Bubuitura unui bas profund vibră în aer.
- Oh, nu Hiroshi! E de-abia joi!
- Poftim? făcu Robyn.
- Ăsta-I Hiroshi, vecinul meu de sus. A fost drăguţ şi mi-a promis că nu dă drumul la porcăriile lui în timpul săptămânii. Face nişte experimente în legătură cu uraganele. A zis că le face numai în weekend, din moment ce-mi răvăşeşte tot praful din casă. Vezi cât de murdar e tavanul? Privi în sus, spre sursa zgomotelor. Câmpuri electromagnetice, naiba ştie. Fac ca toate eşalonările mele să-şi piardă definiţia. Le termină pe toate. Dacă aş putea să îngheţ electronic vreuna din eşalonări înainte să încep alta… Oh, la naiba.
Cleo se uită prin cameră căutâd ceva cu care să-şi acopere opera, dar ştia că numai o husă antistatică ar fi putut fi de folos. Totul era să se hotărască odată ce tip avea de gând să cumpere. Dădu din umeri şi mângâie comutatorul aspiratorului, întrebându-se dacă nu era mai bine să cureţe atmosfera din studio. Zgomotele enervante de sus se acutizară. Cam ca atunci când se certeau părinţii ei pe când era fetiţă, când reuşea să-I facă să înceteze apărând în încăpere afişând expresia ei inocentă şi rugătoare. Lui Cleo îi displăceau total şi acum certurile.
- Poate că încerc să fac ceva mâine. Hai, să vedem ce naiba-I cu Hiroshi.
- Nu ştiu, pare că se ceartă cu cineva, răspunse Robyn, încrucişându-şi braţele şi rezemânduse de masă, aplecată precum turnul din Pisa.
- Uite, ne schimbăm în dormitor. Haide, o să-ţi placă de el.  Vrea să înveţe să piloteze, ca şi tine. Am ieşit împreună o vreme,  OK,  chiar destul de mult, dar mi se pare prea şoarece de bibliotecă pentru mine. E şi deştept foc, să ştii. Genul tău.
- Nu, nu, îmi amitesc cum ai încercat să mă cuplezi cu cineva data trecută. Dominic, aruncătorul de pepeni!
- Ei, hai nu mai fii aşa de crispată. Hai! Cleo începu să tragă fermoarul salopetei.
 

***    ***    ***

Robyn se retrase în urmă, ca o fetişcană timidă la o petrecere, lăsând-o pe Cleo să bată cu putere în uşa din ciment aparent a lui Hiroshi. Scandalul dinăutru se auzea foarte clar, amestecat cu smiorcăielile inimitabile ale unei fetiţe care plângea după maică-sa. Cleo îşi putea imagina foarte uşor lacrimile şi nasul curgând.
- Nu cred că ar trebui să-I deranjăm, zise Robyn arcuindu-şi sprâncenele. Îşi aranjă după ureche o şuviţă de păr castaniu şi-şi netezi balonzaidul închis la culoare, în carouri fine.
- Oh, ce timidă mai eşti şi tu. Cleo bătu din nou în uşă. Hiroshi? Spre uşurarea ei, cearta încetă brusc. Copila se opri, în sfârşit, din smiorcăit, cu un ţipăt scurt şi înnăbuşit. Se mai auzea numai un huruit mecanic, iar pe sub uşa cu balamalele slăbite răzbătea un iz unsuros şi greu. Ceva se foi dincolo de ea. Poate că cineva încerca să privească prin vizor.
- Hiroshi, sunt Cleo. Prietena mea, Robyn, a venit în vizită din Miami şi am crezut că poate-ai săi arăţi chestiile tale cu uragane. Cleo îi făcu lui Robyn cu ochiul. Ţi-ar putea spune cum a fost când a trecut prin uraganul Abdul…
Şoapte înăbuşite. Şoapte nervoase şi întretăiate. Cleo îşi lipi urechea de uşă. 
Tăcere.
Cleo scoase o cheie, ridicând-o zâmbind. 
- Nu! Hai să plecăm, făcu Robyn cu un gest abrupt. 
- Noi doi avem o înţelegere, pot intra oricând. E-n ordine, pe bune.
Încuietoarea clămpăni şi în cadrul uşii apăru un japonez bărbos, în tricou, a cărui faţă o întâlni pe a lui Cleo.
- Cleo…
Ea intră, depunând în trecere un sărut scurt pe obrazul lui Hiroshi. 
- Hei… gaşcă, unde-I berea? Cu atâta gălăgie trebuie să fi fost şi nişte bere pe undeva. Un alt japonez într-un costum gri, cu dungi subţiri, cu câteva măsuri mai mare, şi părul strâns într-o coadă la spate, se postă lângă uşă. O închise imediat ce Robyn se strecură şi ea înăuntru. Încuietoarea ţăcăni. 
Pe displayul de pe perete tremura imaginea unei  bătrâne japoneză, al cărei strigăt sfidător îngheţase într-un strop cadru. Avea braţele imobilizate de doi tipi în uniformă, cu mutre dure. Cleo recunoscu imediat uniformele Miliţiei Populare, atât de prezente în toate buletinele de ştiri de când chinezii ocupaseră Japonia cu doi ani în urmă. Se încruntă, preferând, pe moment, să nu se gândească la tensiunile sino-americane pe care mass-media le descria drept „paşi siguri spre un conflict global“.
În încăpere se mai aflau încă doi tipi care priviseră ecranul dar acum se întorseseră spre Cleo şi Robyn. Unul părea să fie clona Costumului dungat de la uşă. Celălalt, îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj călcată cu grijă, era foarte masiv pentru un japonez, iar Cleo simţi că aici era vorba de muşchi şi nu de grăsime. Acesta nu spuse nimic, se întoarse spre ecran şi dădu din cap. 
Cearta se terminase, dar Cleo avu brusc o stare de rău pe când tensiunea se risipi în încăpere precum razele de soare filtrate prin jaluzelele trase. Singura dată când părinţii ei se opriseră din scandal într-o linişte de mormânt ca asta fusese când tatăl ei îşi luase tălpăşiţa. Pentru totodeauna. 
Unul dintre costumari deblocă imaginea şi un strigăt mut se desprinse de pe buzele femeii pe când era împinsă cu brutalitate spre o clădire din beton. din off  a comentatorului continuă propoziţia de unde fusese întreruptă.
- …mama liderului bănuit al mişcării revoluţionare Soarele Răsare, Yashi Shimomura, la interogatoriu. 
Imaginea de pe ecran se focaliză asupra unui portret cu numele revoluţionarului. Era cel îmbrăcat în costum de camuflaj.
- Despre Shimomura nu se mai ştie nimic de la ultima sa transmisiune pirat cu ameninţarea de a folosi arme nucleare în cazul că forţele chineze nu se vor retrage din Japonia. În…
Costumarul stinse displayul la un semn al lui Shimomura. Pentru foarte multă vreme, nimeni nu îndrăzni să spună nimic.
- Vezi tu, Hiroshi, am mult mai multe de pierdut decât tine, zise Shimomura. Dar n-ar trebui să continuăm să ne certăm înaintea oaspeţilor noştri. Te rog, fă prezentările. 
Hiroshi părea că suferă, aruncând priviri lungi spre o uşă închisă despre care Cleo ştia că ducea la dormitor.
- Cleo Roquin. Locuieşte dedesubt. N-o cunosc pe cealaltă. Nu ştie nici una dintre ele nimic. Lasă-le să plece. 
Hiroshi se purta de parcă n-ar fi recunosct-o, de parcă n-ar fi petrecut vreo două nopţi în dormitorul acela. 
Cleo se înfioră. Robyn stătea neclintită, cu o figură impenetrabilă, cu mâinile băgate în buzunarele din spate ale blugilor ei. Era o atitudine  mult mai ameninţătoare decât cea cu mesajul „urăsc să mă cuplezi cu tot felul de tipi“.
Shimomura zâmbi.
- Kenji, te rog condu-le pe invitatele  noastre mai departe de uşă. Poate vor să vadă    demonstraţia noastră. Aş vrea s-o mai văd şi eu o dată, după care plecăm. Hiroshi deschise gura să spună ceva, o închise, apoi traversă încăperea cu capul plecat, ca un câine care o încasase. Se opri în dreptul unui acvariu de cincizeci de galoni, pe un sfert plin cu apă şi tuburi şi cabluri ieşind din partea superioară care-l făcea să semene cu o caracatiţă cyborg întoarsă pe dos. Atinse câteva taste ale unuia dintre computerele conetactate la acvariu. O ceaţă începu să se învolbureze în interior, adunîndu-se apoi într-o coloană centrală care dispăru în spatele alteia, mult mai masivă. Acompaniată de un zgomot ca de vânt fluierînd printr-o crăpătură în geam, jeturi de apă se loviră de pereţii de sticlă şi se revărsară din acvariu aterizând pe podea lângă picioarele lui Cleo. Sticla acvariului era opacizată ca hublourile unui tren cu levitaţie magnetică într-o zi ploioasă. Cleo strâmbă din nas simţind izul de apă sărată. Era bucuroasă că nu se întâmplase aşa ceva când mâncasră salam şi făcuseră dragoste pe canapeua acum îngropată sub masa de lucru. Ştia că se gândise la miros şi la canapea doar pentru a le nega. Dar teroriştii şi băieţii care se jucau de-a yakuza erau ceva mult mai neplăcut. Ce miros nasol, se gândi.
- Acesta este un taifun, explică Shimomura. Poate fi şi un uragan. Prietenul nostru Hiroshi a descoperit un truc extraordinar. Din fericire pentru campania de eliberare a Japoniei, el şi-a anunţat descoperirea pe Net. Hai, arată-ne din nou Hiroshi.
El rămăsese la consolă în aceeaşi atitudine de zombie. Întors cu spatele la toată lumea,  părea că uitase cine era publicul său şi începu să explice cu un aer foarte entuziasmat:
- Am descoperit o metodă de a reprezenta uraganele sub forma unor serii Fourier, o sumă complexă de unde. Amplitudinile, puterea uraganului, sunt amplificate. 
- Da, da, la fel ca atunci când doi ţipă mai tare ca unul singur, zise Shimomura, repetând cuvintele pe care le auzise de la Hiroshi. Demonstreză-ne asta, Hiroshi. Fă-o.
Hiroshi îşi muşcă buza, apăsă nişte taste apoi trase o manetă coborând spre uraganul în miniatură şase lamele egal poziţionate, subţiri ca lama de stilet. 
- Puterea distructivă se evidenţiază aici, adăugă el pe un ton mai temperat, arătând spre o protubernaţă roşie care se întindea pe o treime din sticla acvariului. Se dădu înapoi şi apăsă pe tasta unei telecomenzi. 
O străfulgerare strălucitoare o obligă pe Cleo să-şi acopere ochii. Urletul uraganului crescu ameninţător, ca un mârâit al unui câine turbat scăpat din cuşcă. Picături reci de apă I se sparseră în faţă. Când se uită, sticla acvariului arăta ca parbrizul unei maşini privit în timp ce trecrea prin jeturile de la spălătoria auto. Protuberanţa roşie se întinsese pe toată lungimea sticlei.
- Acestea au fost exploziile noastre nucleare, zise Shimomura dând mândru din cap. Preţioasa cucerire chineză, Japonia, va fi devastată de cel mai cumplit taifun care a fost văzut vreodată pe această planetă. Va fi mult mai distructiv decât bombele de câteva gigatone sau decât Vinson. Ordinea se naşte numai din haos, doamnelor, iar Japonia noastră va fi din nou liberă. Vom reconstrui totul din acest prăpăd radioactiv.
Oh,  te rog, se gândi Cleo, însă îşi muşcă limba. Micul Ronny Turcot o învăţase asta încă de la o vârstă fragedă. În ciuda satisfacţiei resimţite după ce-I spărsese nasul ca răsplată, încă mai simţea parcă durerea în locul de unde o apucase de păr numai fiindcă se uitase la el „într-un mod nepotrivit“. 
Uşa dormitorului se deschise brusc şi o fetiţă japoneză,  nu mai mare de opt ani, se rostogoli afară. O bandă izolatoare îi amuţea ţipetele iar o sfoară atârna de încheieturile ei ca un zmeu târât la pământ.
Un al treilea costumar se repezi spre ea, se întinse şi înşfăcă sfoara. Fetiţa se opri bursc şi smuci sfoara de parcă ar fi încercat să strunească un câţel încăpăţânat. Salopeta de la uşă alunecă spre ea şi prinse fetiţa. O luă calm spre dormitor în timp ce ea îl lovea şi se zbătea în mâinile lui. Cealălalt costumar se ridică de la podea, intră în dormitor şi închise uşa înclinându-se scurt spre Shimomura. 
- S-o ştergem, şopti Robyn
Cleo se întoarse pe când Robyn ţâşni spre uşă. Îngheşă pe loc. Instinctul îi zbiera: „Fugi!“ dar asta însemna să o abandoneze pe fetiţă. Logica îi spunea să se repeadă la costumarul care se chinuia să-şi scoată pistolul dar s-ar fi putut răzbuna pe Hiroshi dacă scăpa. Inima o îndemna să se repeadă întâi după fetiţă dar putea, oare, s-o abandoneze pe Robyn fără nici o apărare? Frica pentru ce I s-ar fi putut întâmpla lui Robyn o obligă să-I strige: „Opreşte-te!“ Îşi imaginase doar sau cineva-I strigase „fereşte-te!“ Fă ceva! îşi strigă sieşi. Corpul ei refuză.
Robyn se repezi la încuietoare. costumarul îşi ridică arma. Robyn reuşi să deschidă puţin uşa. Costumul trase, un sunet amortizat, mai degrabă ca de săgeată decât de glonţ. Cleo auzi un „uh“ scurt, însă Robyn ţâşni pe uşă ca o nălucă. Individul se repezi după ea. Cleo auzi încă un foc. 
Shimomura se grăbi să blocheze orice cale de scăpare pentru Cleo şi Hiroshi. Celelalte două costume trântiră la perete uşa de la dormitor pe când se repeziră în sufragerie. La ordinul mut al lui Shimomura, unul dintre  costumari îşi aţinti pistolul spre fruntea lui Cleo. Ea rămăsese neclintită, cu mâinile uşor depărtate. Nu putea vedea nimic altceva decât cilindrul lunguieţ al unui amortizor şi degetul de care depindea viaţa ei.
- Ia copilul, îi ordonă Shimomura celuilalt, furia lui răzbătând rapid la suprafaţă. Smulse tentaculele de la computerul lui Hiroshi şi-l luă sub braţ. Se opri înaintea lui Cleo. 
Ea nici nu mai îndrăznea să mişte, simţind că orice vibraţie în aer ar fi putut schimba decizia pe care Shimomura avea să o ia în ceea ce o privea. Întreaga ei lume depindea de un deget. Aştepta să cadă securea.
- Lasă-le să plece, îi auzi pe Hiroshi. Fac ce vreţi voi.
Nu Hiroshi, ar fi vrut să strige. Lasă-I să ne omoare pe amândoi decât pe milioanele alea de japonezi. Dar nu se putea mişca. 
În cele din urmă, Shimomura arătă spre uşă, revenindu-I atitudinea calmă.
- Bineînţeles că asta vei face. Dar sper să înţelegi că nu ne putem împiedica de fleacuri. Plecăm.
În clipa când amortizorul dispăru din faţa ochilor săi reveni la viaţă şi Cleo îşi promise că va face orice era posibil pentru a-l opri pe Shimomura. 
Cu doi costumari în urmă – unul ţinând fetiţa sub braţ, altul cu mâna în buzunarul în care ţinea arma – Cleo, simţînd cum I se înmoaie genunchi, îi urmă afară pe Hiroshi şi Shimomura. Observă imediat petele de sânge care murdăreau cărămizile cenuşii de pe hol. 
 

***    ***    ***

Cleo şi Hiroshi zăceau pe bancheta din spate a vehiculului cu levitaţie magnetică a teroriştilor, condus de unul dintre costumari, celălalt sprijinind o carabină. Restul lumii se instalase într-un al doilea maglev. Hiroshi îi evită privirea. 
- Cine-I fetiţa? şopti Cleo la urechea lui Hiroshi pe când dădură colţul garajului înscriindu-se apoi pe rampa de ieşire. 
- Nepoata mea. I-au pus un pistol la tâmplă. Dacă nu cooperez…
Iar Hiroshi va scacrifica mii, poate milioane de oameni pentru nepoata lui, se gândi Cleo. Îşi sprijini de braţul lui mâinile legate cu bandă adezivă.
- Te înţeleg, Shimomura e nebun de-a binelea.
- Pentru el, scopul scuză mijloacele.
- Dar care-I scopul? Îl ajută cu ceva uciderea atâtor japonezi nevinovaţi?
- Crede că Japonia se va ridica din cenuşă şi-l va alunga pe dragonul care o oprimează. Toţi aşteaptă un semn de la el ca să le arate calea. 
- Chiar aşa?
Hiroshi clătină din cap.
- Nu ştiu. Sunt japonez doar din punct de vedere genetic. 
Cleo văzu cum maglevurile o luară spre Embarcadero, ţâşnind prin ieşirea din garaj. Peste golf  o ceaţă murdară ascundea San Francisco, arătând de parcă cerul s-ar fi contopit cu apa iar oraşul n-ar fi fost niciodată acolo. Se întrebă cum se gândea Shimomura să detoneze bombe atomice într-un uragan. Se înfioră, decizând că era mai bine să nu ştie asta, dar că trebuia să afle. 
Pe când botul primului maglev ieşea din garaj şi vehiculul acceleră spre stradă, un alt maglev ţâşni din leteral şi se izbi de aripa din faţă. Primul maglev se propti în peretele de ciment al garajului. Cleo privi fără să poată face nimic cum maglevul lor se ciocni cu primul, fiind proiectată înainte şi auzindu-şi capul lovindu-se de ceva.
Robyn ţâşni din umbră deschizând uşa din spate a primului maglev. Smulse copilul din vehicul şi alergă cu el în spatele unui şir de maglevuri parcate.
- S-o ştergem! ţipă ea. Cleopatra, fugi!
Cleo se frecă pe frunte şi simţi vâscozitatea unică a sângelui. Aruncă o privire buimăcită spre costumarii care păreau scoşi din joc pe moment. Auzi plasticul frecându-se de plastic ca şi cum cineva se chinuia să forţeze o uşă deformată.
- Hiroshi, bolbori ea cu gura încleiată. Nepoată-ta este în siguranţă. Repede! Bâjbâi după zăvor şi deschise uşa. Hiroshi părea că-şi revenise dar rămăsese nemişcat, cu privirea fixată înainte.
- Nu.
- Nu? Eşti rănit? E momentul cel mai potrivit să-ţi scap pielea dacă te mişti şi tu.
Cleo ieşi din maglev. Spre uşurarea ei, Robyn şi fetiţa dispăruseră deja.
- Hiroshi! Adună-te! Nepoata ta este cu Robyn.
- Nu pot.
Cleo strânse din buze. Trebuia să o ia din loc, să ajungă la adăpost. La naiba, fetiţo, lasă-l, o îndemnă vocea sa interioară. Dar dacă rămânea cu el, poate ar putea avea o şansă să scape împreună mai târziu, sau le-ar putea da peste cap planurile, se gândi. Pe când ezita, realiză că nefăcând nimic începuse deja să lucreze la planul ei.
Shimomura apăru lângă ei. Unul dintre costumarii din maglev se târî prin fereastră ajungând înaintea ei, cu mâna în buzunar, privind nervos în jur. La un semn al lui Shimomura, o lovi în stomac făcând-o să se îndoaie. Îi băgară pe amândoi în maglevul lui Robyn şi plecară de acolo. La o stradă distanţă Cleo văzu vehiculele poliţiei gonind spre garaj. 
 
 

***   ***   ****
 

Zborul cu vechiul Learjet păru că durează o veşnicie. Bineînţels, orice zbor durează o veşnicie atunci când îl faci legat cobză şi cu gura lipită cu bandă adezivă, se gândi Cleo. Muşchii încordaţi o dureau. Noua ei colecţie de contuzii la fel, însă fiecare lovitură administrată ca s-o facă să priceapă cine dădea ordine nu făcuse decât să-I întărească şi mai mult hotărârea de a-I opri. 
Privi cu ochii umflaţi spre Hiroshi, ale cărui legături de la mâini fuseseră tăiate, în vreme ce ale sale erau strânse, stând tăcut lângă ea. Lucra la computer evitându-I privirea. De ce nu ai fugit? ar fi vrut să-I strige. De ce nu eşti legat, aşa ca mine?
Răspunsul era însă cât se putea de evident. Era unul dintre ei. Credea în cauza lor, în cauza lor dementă. Ceea ce o durea cel mai tare era că Hiroshi evita să-I vorbească, nu-I făcuse nici măcar un semn pe ascuns, să-I aminteacă de timpul petrecut împreună. 
Avionul ateriză de mai multe ori să I se facă alimentarea cu combustibil, să preia noi pasageri sau amândouă. Cu Hiroshi cu tot, în cabină se aflau acum zece japonezi, aşezaţi în fotoliile confortabile dinaintea ei, în haine de toate felurile, de la blugi şi tricouri mulate, la costume de afaceri. Nici unul nu o învrednicise cu mai mult de o privire. Cu fiecare oprire, aerul pătruns în interior deveni tot mai umed şi fierbinte pe când – presupunea Cleo – traversau Pacificul îndreptându-se spre Marea Chinei de Est. 
În cele din urmă, un individ musculos şi masiv, ca un luptător de Sumo, îi cără afară din avion trupul năclăit de transpiraţie ducând-o în alt aparat. Apucă să vadă o emblemă NASA aplicată pe fuselajul zvelt, de neconfundat al unui Hurricane Lance, un avion militar american, văzut doar în documentare, ranforsat în aşa fel încât să poată transporta echipament militar sau trupe prin cele mai cumplite fronturi de furtună. 
Văzând că putuseră pune mâna pe un aparat atât de imens, privindu-l şi atingându-l, se înfricoşă mai tare decât la auzul veştii că tipii furaseră câteva arme nucleare. 
Habitaclul arăta ca un hibrid între un şantier de construcţii, un laborator de electronică şi un autobuz: un culoar îngust separa şirurile de bare de susţinere şi mânerele de prindere plasate la înălţimea unui stat de om, scaune pliante, nişe pentru bagaje şi un număr de scripeţi aşezaţi lângă trape de acces pentru încărcături. În apropierea trapelor se aflau şase cutii imense. Rafturi de laborator, plasate la diverse înălţimi, erau ticsite cu echipament electronic împins înspre fuselaj. Atârnând de scaune se legănau centurile de siguranţă, folosite când spătarele erau ridicate, compunând un aspect inconfortabil ca de banchete ordinare. 
După ce fu lăsată să zacă pe capacul uneia dintre cutii în vreme ce toată lumea participă la un instructaj din care Cleo nu putu auzi nimic, uşile se închiseră iar avionul se puse în mişcare. Pe când aparatul câştiga altitudine, îl văzu pe Schimomura zâmbindu-I amabil, de parcă s-ar fi pregătit să-I spună cât de civilizat s-ar fi purtat cu ea dacă circumstanţele ar fi fost altele. Rosti câteva cuvinte spre unul dintre oamenii săi iar acesta se opri lângă ea şi-I desfăcu legăturile. 
- Generalul spune că acum nu mai poţi face nimic rău. Să fie chiar aşa, îi aruncă el ameninţător şi plecă. 
Îşi dezlipi banda izolatoare de pe buze fără să-I pese că o duru de parcă şi-ar fi smuls bucăţi de piele odată cu ea. 
- Rahaţilor! Mai bine m-aţi omorî pe loc fiindcă n-am să vă las să faceţi asta! ţipă ea, fără să fie sigură dacă I se adresase lui Shimomura, Hiroshi sau altcuiva din avion. Ca primă victimă a lui Shimomura, simţea din plin durerea, iar furia aproape că o amplifica, determinând-o să încerce să evite şi alte suferinţe.
Shimomura preferă să-I răspundă, desprinzându-se de grup.
- Oamenii au nevoie să fie conduşi, domnişoară Roquin.
- Eu n-aş zice că uciderea lor cu uragane turbate şi radioactive ar însemna că-I conduci.
- Cum crezi. Fără un scop, oamenii rătăcesc ca vitele.
- Nu, tu nu vrei decât să-I mâni din urmă în direcţia care-ţi convine ţie. Oamenii au dreptul să decidă ei când şi cum să se revolte. Când apăsarea opresiunii devine intolerabilă se scutură de ea singuri. Renaşterea engleză. Statele Unite. Imperiul sovietic. Arătându-le direcţia este un lucru, iar a-I târî într-o altă tiranie este altceva. 
- Aşadar, proprii voştrii revoluţionari, Jefferson, Madison, Franklin, Washington, doar au ţinut făclia iar poporul a alergat degrabă spre ei? Războiul ceaiului din Boston n-a fost un semnal al revoltei? Nu fii naivă.
- N-au omorât pe nimeni ca să facă asta.
- S-ar putea ca soldaţii britanici ucişi să nu prea fie de acord. George Washington ar fi lansat o bombă atomică asupra Londrei dacă ar fi avut posibilitatea. Shimomura îi oferi un zâmbet larg. 
- Niciodată! Revoluţionarii americani nu I-au ucis pe cei pe care voiau să-I elibereze. Uite ce-I, nu sunt doctor în logică. Mă uluieşte însă faptul că tot ce faci este greşit.
Shimomura dădu din umeri.
- Iar egiptenii erau mari fani ai lui Moise, nu? Scuză-mă. Se înclină înaintea ei şi plecă. 

Cleo tocmai se pregătea să-I spună că el nu era Moise cînd podeaua îi fugi de sub picioare iar stomacul îi coborî la călcâie sub efectele unor turbulenţe atmosferice. Pe hublourile pe care se scurgeau firişoare de apă se vedeau norii înghiţind aripile avionului. Turbulenţele deveniră constante, scuturându-ţi toate oasele, aruncându-te în sus şi-n jos, iar zgâlţâiala stomacului devenea observabilă mai mult prin rarele momente de absenţă. Cleo desfăcu unul dintre hamurile de deasupra banchetelor din plastic, cre ieşeau din pereţii habitaculului şi şi-l strânse pe corp. Asta nu ajuta prea mult în cazul când taifunul Vinston I-ar fi azvârlit în oceanul de dedesubt. 
Examină cutiile adunate alandala lîngă fuselaj, cea mai apropiată fiind la un braţ distanţă de ea, de mărimea unui frigider. Inscripţiile de pe ele fuseseră răzuite cu  şmirghel şi apoi acoperite cu vopsea neagră, însă ceva mai putea fi descifrat datorită gradelor diferite de absorbţie a vopselei. Se aplecă înainte dar nu-şi putu da seama ce scria. 
Hiroshi se apropie şi examină un teanc de plăci de circuite cu fire colorate atârnând în dezordine, fiecare având ataşată o tastatură şi un ecran pe cristale lichide. Se aşeză pe banchetă şi-şi prinse centura ca să-şi poată menţine echilibrul şi începu să tasteze diferite cifre pe fiecare claviatură. 
- Astea-s detonatoare cu ceas, nu? întrebă Cleo, ajungând la concluzia că în cutii erau bombele nucleare furate. 
- Hmmm…
- Hiroshi, eu te credeam un tip paşnic. Îmi amintesc că nu puteai strivi nici măcar un păianjen pe hol. Ce s-a întâmplat cu tine?
- Shimomura are dreptate. Oamenii sunt slabi. Nu poţi ameninţa fără să faci nimic. Nagasaki a dovedit asta, o bombă nu a fost de ajuns. 
- Dar o să omorâţi şi mai mulţi oameni nevinovaţi!
- Îmi pare rău că eşti băgată în toate astea, dar japonezii nu sunt nici pe departe nevinovaţi. Familia mea a trăit în ruşine încă de la mijlocul secolului trecut, şueră el. Fiecare generaţie din familia şi-a transmis mai departe blestemul lagărelor de concentrare. M-au obligat să învăţ japoneza şi I-am urît pentru asta. Sunt la fel de american ca şi tine. Cu toate astea, stră-stră-străbunicii mei au fost scoşi afară din casele lor – în America! – pentru că aveau ochii oblici. Familia mea are de încasat o datorie din partea Japoniei pentru chestia asta. Nu mi s-a permis niciodată să uit şi acum am de gând să recuperez onoarea familiei mele.
- Prin uciderea japonezilor?
- Prin faptul că-I voi obliga să se revolte şi să lupte pentru libertate. Nu au făcut asta niciodată, nu-ţi dai încă seama? Niciodată în istorie. Trebuie să se maturizeze odată. Numai aşa îşi vor da seama cât este de lamentabil trecutul lor.
Hiroshi aşeză ultimele detonatoare şi plecă. 
Cleo se sprijini cu spatele de fuselaj şi se uită spre cutii. Auzi trosnituri de sarcină electrostatică venind dinspre pâlcul de terorişti şi îşi desfăcu hamurile luînd-o spre ei, ţinîndu-se de plasa de lângă fuselaj pentru a rezista turbulenţelor. Japonezii se adunaseră în jurul unui radio.
- … problema noastră, maior Hu, se auzi din radio o voce cu pronunţia tărăgănată a celor din Oklahoma, este că ne aflăm deasupra apelor internaţionale şi va trebui să avem grijă de asta. Nu tre’ să trageţi. Dacă nu se repliază şi nu se potolesc, va trebui să-I aranjăm noi. Tre’ să vă retrageţi ca să nu lovim pe vreunul dintre ai voştri.
O voce cu accent chinezesc răspunse peste păcăniturile electrostatice.
- Nu putem permite acestor terorişti să-şi ducă la îndeplinire ameninţările, căpitane Carruthers. Avionul nu are voie să-şi continue cursul. Vom urmări cu foarte mare atenţie situaţia.
Cleo îşi imagină escadrilele de avioane de vânătoare chinezeşti şi americane zburând spre ei la interceptare. Ar putea fi chiar lângă aripile aparatului lor şi nu şi-ar da seama din cauza opacităţii hublourilor. Inspiră adânc. 
- Au refuzat să ne răspundă, maior Hu, aşa că vom deschide focul imediat ce aparatele dumneavoastră s-au retras în zona de siguranţă. Cu toate aceste turbulenţe nu dorim să se întâmple vreo nenorocire.
- Vă rog, trageţi acum, căpitane Carruthers, ceru chinezul pe un ton de parcă ar fi comandat ceva la cină, nu vaporizarea a zeci de persoane. Din cauza furtunii,  încep deja să ne scape urmăririi radar.
- Imediat ce părăsiţi zona, maiorule. 
- Trageţi! Dacă  nu vreţi, o facem noi! Îi pierdem pe radar.
- E-n ordine, maior Hu. Îi avem în cătare. Tragem în douăzeci de secunde. 

Cleo icni când avionul se rătăci într-un afurist de gol de aer, iar instinctul îi spuse că fuseseră loviţi, însă logica îi oferi un alt răspuns. Erau tot turbulenţele. Se pomeni numărând, o mie şi unu… se opri.
De ce nu făceau idioţii ăştia nimic? Dincolo de revolta de suprafaţă, raţiunea îi spuse că nu aveau nici o şansă să scape de rachetele cu ghidare termică spre ţintă cu un aparat atât de imens şi lent, dar de ce n-ar încerca? O scotea din sărite calmul cu care indivizii ascultau radioul, de parcă erau o familie din anii ’20 dintr-o pictură  pastorală de-a lui Normal Rockwell. 
Se ridică dezgustată şi înspăimânată în acelaşi timp mergând direct spre teancul de detonatoare pe care le reglase Hiroshi. Ei bine, măcar putea face cu uşurinţă ceea ce-şi propusese. Smulse firele colorate a şase dintre plăci apoi se izbi una dintre el de bancheta de plastic cu furia unui robot care o luase razna. Pe obraji îi curgeau şiroaie de lacrimi. Cleo auzi de la distanţă ceva care suna ca „Maior Hu, tragem acum“, apoi din grupul de afurisiţi de teorişti niponi izbucni o cacofonie de vorbe răstite şi se bucură că, în sfârşit, indivizii dăduseră de dracul – dacă era să  iei de bună relatarea conform căreia americanii trăseseră – însă îi veni şi ei rândul să o încaseze când Hiroshi şi un costumar o apucară de braţe, ceilalţi înghesuindu-se în jurul lor răcnind furioşi. O împinseră înainte pe bancheta de lângă radio. O loviră cu pumnii şi-I văzu pe câţiva agitând bucăţi de ţeavă cu expresii care-I spuneau că le-ar fi plăcut să-I facă scăfârlia ţăndări. Grămada de japonezi din jur era atât de compactă încât n-ar fi putut face altceva decât să o înghiontească cu ţevile alea. În cele din urmă, Shimomura ţipă: Destul!
Cleo nu opuse nici o rezistenţă pe când Hiroshi îi legă mâinile  şi o imobiliză în hamurile de siguranţă.
- V-am oprit, spuse ea încet şi zâmbi privindu-I rând pe rând. Brusc se calmă, ştiind că îi scosese din joc pe terorişti şi că forţele americane şi chinezeşti eşuaseră, apoi se întrebă cât mai dura până ce o rachetă aer-aer va ajunge la ei. 
Hiroshi se opri, privind-o direct în ochi de parcă ar fi încercat să-I transmită telepatic toată ura lui, apoi se îndreptă spre computerul lui şi detonatoarele defecte. Ea îşi şterse faţa de umeri şi-şi cercetă simţămintele. La ce se cuvenea să te gândeşti când ştiai că mori?
Încercase întotodeauna să nu rănească pe nimeni şi se simţi împăcată cu familia ei şi cu prietenii. Apoi îşi aminti de lotusul ei, zăcând prăfuit în studio, şi-şi dori să fi putut termina ceea ce începuse. Schleibaumii vor fi furioşi. 
Avionul se cutremură şi Cleo se strâmbă. Încă o turbulenţă care-I întorsese stomacul pe dos. Radioul păcăni:
- Maior Hu, cinci secunde până la impact. Îi mai aveţi pe radar? Tăcerea dură câteva secunde.
- Nu. Cleo îşi încordă toţi muşchii. 
- Lovit! ţipă un pilot american.
Nu se întâmplă nimic, apoi avionul lor se angajă într-una din căderile care te făceau să-ţi borăşti şi maţele. Dar continuă să zboare. Nu explodase nimic. Fuselajul nu se făcuse bucăţi, aerul nu şuera părăsind habitaclul. Doar turbulenţe. 
- Impact confirmat, maior Hu. Ţinta a dispărut de pe radar. Repet, ţinta a fost distrusă. Cleo făcu ochii mari. 
- Recepţionat, căpitane, glăsui pilotul chinez. Degajăm. Hu terminat.

Rataseră? Sau le zâmbise Dumnezeu în clipa când plecaseră spre El. Nu cumva, faptul că distrusese detonatoarele făcuse inutilă moartea lor, fiind acum gata pentru obiective mult mai înalte? Cleo nu mai avusese de ani de zile nici un simţământ religios, dar dintr-o dată înţelese  convingerile celor care avuseseră parte de tot felul de viziuni. Cleo rămase nemişcată câteva minute bune în vreme ce teroriştii discutau între ei în japoneză şi gesticulau câmd nu se prindeau cu mâinile de pase sau de cutii ca să-şi păstreze echilibrul. Turbulenţele de făceau să te simţi ca într-un  roller-coaster nesfârşit. 
De ce credeau americanii că-I doborâseră? Îşi plimbă privirea peste inscripţiile răzuite de pe cutii, pe care japonezii începuseră să le deschidă. În interiorul cutiilor văzu sclipirea metalică a ceea ce-şi imagină că erau bombele atomice. 
De ce credeau americanii că fuseseră doborâţi? Probabil, echipamentul lor de urmărire îi pierduse din cauza uraganului. Cleo scrută literele înnegrite de pe cutii, recompunând o imagine a inscpriţiilor acoperite de vopsea neagră, de-abia vizibile din cauza absorbţiei diferite. Un A, era mai mult ca sigur un A. Precedat de un S. Ultima literă era un E. SAE. Nu, SAF. Prima literă era un… O? Nu, vârful literei lipsea. Era un U. USAF.
- Midge Unu către Scoprion, Midge Unu către Scorpion, reveni radioul la viaţă. Recunoscu accentul lui Carruthers. Shimomura apăsă uşor un buton. 
- Aici Scorpionul. 
- Mama Dragon şi Puii au părăsit clădirea. Ai liber să-I dai drumul.
- Ticăloşilor! strigă Cleo, ridicându-se în hamuri şi simţind cum se înroşea toată. Ticăloşi nenorociţi!
- Te simţi trădată de propria-ţi ţară? zise Shimomura, ordonând cu un gest unui terorist să ia radioul. Încerca să se deplaseze tacticos în haosul turbulenţelor dar nu reuşea decât să pară un clown care mergea pe sârmă. Poate că, acum, realizezi cât de limitată ai fost.
- Du-te-n mă-ta. Poate că ai uitat de detonatoarele alea.
- Nu, nici pe departe. De fapt, tocmai discutam de asta. Îl vezi pe amicul de colo, cu detonatoarele? Shimomura se uită spre Hiroshi şi zâmbi. Timerele sunt încă întregi, ai reuşit doar să le împiedici să  armeze automat. Acum tocmai le ajustează pentru a contrabalansa greutatea unei persoane. Oamenii mei le vor arma manual. 

Pe când spunea asta, ceilalţi ridicaseră cu un scripete una din bombe aşezând-o în apropierea unei trape de acces. Cleo privi, cu fălcile încleştate, cum un japonez slăbănog, care nu putea avea mai mult de 18 ani, îmbrăţişase masa cenuşie a bombei. Ceilalţi îl fixară de ea cu frânghii şi bandă adezivă. Acoperiră combinaţia om-bombă cu un con de plastic gonflabil, cum erau acelea folosite pentru protejarea pachetelor cu echipament în vreme ce atârnau în exteriorul avioanelor. Era în culorile galben-roşu, care-I conferea un aspect de  uriaşă minge de plajă. 
- Sunteţi nebuni!
- Oamenii mei cred în cauza lor, domnişoară Roquin. 
La semnalul unuia dintre ei, se înclină şi plecă de lângă ea. 
- Hiroshi! Cleo simţea că trrebuia să oprească demenţa asta. Hiroshi!
El se făcu că nu o aude. Ştia perfect ce se petrecea cu el.
- Hiroshi, ştiu că mă auzi. Vino aici. 
El continuă să lucreze dar îşi îngădui un zâmbet. Aceeaşi expresie visătoare afişată în timp ce vorbeau la cină despre tot felul de invenţii. 
- Oamenii sunt un detaliu implementat, zise el. 

Cleo îşi lăsă capul jos. Încercase să fie ca Robyn, să facă să se întâmple tot felul de lucruri, chiar încercase. Începu să plângă încet în timp cel privea pe Hiroshi trimiţând trei detonatoare băieţilor legaţi de bombe, înveliţi în baloanele de plastic. Îşi lipiră cardurile declanşatoarelor de încheieturi. Mai rămăsese doar o bombă fără detonatorul ei uman. Hiroshi se îndreptă spre ea, îşi netezi cămaşa şi o îmbrăţişă de parcă ar fi fost cineva drag, aşteptat la aeroport. Ultimul „soldat“, unul dintre costumarii din apartamentul lui Hiroshi, îl legă de bombă. 
Cleo se simţi sfârşită.
- Uluitor, nu-I aşa? se interesă Shimomura. Te-ai putea gândi că un asemenea obiectva cădea direct în mare, ca un bolovan, dar Hiroshi susţine că furtuna este atât de puternică încât bombele vor pluti prin aer, ca nişte dopuri, tocmai la altitudinea potrivită. Nu te nelinişteşte? întrebă el. 

Cleo preferă să-l ignore. El dădu din umeri şi făcu un semn cu capul. Ultimul soldat deschise trapa din apropierea uneia dintre bombe. Ploaia şi vântul pătrunseră urlând în interior. Ceţurile se răsuceau în aer opacizându-l ca praful din studio în măreţia vreuneia dintre creaţiile ei. Scripetele ridică încărcătura, apoi afară şi… dispăru. Scena se repetă până ce nu mai rămase decât bomba lui Hiroshi.
- În sfârşit, am să zbor! ţipă pe când scripetele îl ridică în sus.
- Hiroshi, nu! strigă Cleo nevenindu-I să creadă că bărbatul cu care se culcase era un asemenea psihopat. Nu, Hiroshi! Tu nu eşti aşa! Se zbătu în frânghia cu care o legaseră. La început, o făcuse pentru că nu putea să stea neclintită, dar foarte repede descoperi că legăturile nu erau chiar atât de imbatabile pe cât crezuse ea. Aproape că reuşise să-şi elibereze o mână când scripetele urcă bomba la elevaţia maximă. Apoi începu balansul spre exterior. Îşi scoase mâna din legături, forţându-se să nu simtă cum frânghia îi ardea pielea. Cleo se smulse din centurile de siguranţă şi se aruncă spre operatorul scripeţilor, aflat la mijlocul habitaclului, având între ei unul dintre costumari. O văzuseră că se eliberase. Nu-I mai păsa. 

Apucând un levier magnetizat de pe unul dintre rasfturile de jos, Cleo îl pocni cu sete pe costumar. 
Ochii îngustaţi ai lui Shimomura priviră de la Cleo spre bombă pe când îşi calcula cea mai bună mişcare, ca o panteră. Cleo presupuse că va trage în ea, apoi deduse că nu putea face asta atât timp cât se aflau într-un avion, dar realiză că din moment ce puteau deschide trapele, o gaură de glonţ în fuselaj nu însemna mai nimic – doar dacă nu lovea vreun sistem hidraulic sau… 
Se lăsă jos şi încercă să descopere care comutator deplasa scripetele spre interior. Privi panicată toate comenzile de pe panoul de control. Acolo! Asta trebuia să fie, cea cu săgeată.
Shimomura se clătină ca beat spre ea, căzând din cauza turbulenţelor după ce rată inelele agăţătoarelor de sprijin. Cleo mută scripetele în interior. Trebuia să-l poziţioneze înapoi înainte ca Shimomura să ajungă la ea. Japonezul ajunsese la aceeaşi concluzie fiindcă sări pe conul de plastic care-l acoperea pe Hiroshi şi bomba lui.
- Să nu încerci să mă opreşti! ţipă el şi se repezi la legătura dintre cablu şi con. Cleo comandă scriptelui să se deplaseze mai rapid, aplecându-se peste panoul de control. Shimoura lovi cu patul pistolului ceva invizibil privirii ei. Dispărură amândoi. 
Cleo se întinse după cablu, ştiind însă că era ceva inutil.
- Hiroshi!
Numai că Hiroshi nu mai era acolo.

Şi nici ea nu va mai rămâne multă vreme dacă va continua să stea în preajma locului unde fuseseră bombele. Clătinându-se spre cabina de pilotaj, precum Shimomura pe când încercase să ajungă la ea, îi strigă pilotului să-I scoată naibii de acolo. Acesta, imobilizat în fotoliu şi centura de siguranţă ca într-o păstaie, urmări câteva indicatoare şi fu pe de-antregul de acord cu ea. 
Cleo, aşezată pe locul copilotului, privi vitezometrul şi speră că 800 de kiloemtri pe oră însemnau o viteză destul de mare pentru a-I scoate din conflagraţia care urma să se declanşeze. Crezuse întotdeauna, pe când învăţa la şcoală despre războiul rece al secolului XX, că era mai bine să fii la punctul zero dacă era să cadă vreo bombă atomică peste tine. Aproape că-I venea să râdă de ironia situaţiei. 
Turbulenţele scăzură în intensitate şi continuară să se diminueze cu fiecare minut, până ce zguduiturile nu-I mai scuturară trupul. Degetele ei nu se mai încleştau de fotoliul de pilotaj cu fiecare zduncinătură, de parcă ar fi fost în rigor mortis. Se întinse după casca radio şi se gândi ce-ar trebui să urle după „Mayday! Mayday“, apoi lăsă casca jos. Midge, Dragonul şi Puii, vor fi primii sosiţi. La fel ca proverbialul ceaun care dădea în clocot exact atunci când nu te uitai, străfulgerarea orbitoare o surprinse nepregătită. În primul moment, Cleo se gândi că intraseră direct în soare, apoi realiză ce se întâmplase. 
Şase Scorpioni muşcaseră coada urganului Vinson.
Cleo îşi acoperi ochii şi se ghemui jos, pe podea, însă explozia de lumină trecuse. Când îndrăzni să se uite din nou în cabină şi afară, cerul îi apăru de un alb fantomatic, strălucind în depărtare. 
Ciudat, se gândi, m-aş fi aşteptat să fie negru sau roşu, ca un înger al morţii, sau ceva asemănător. Scuipă un epitet pentru Hiroshi.
 

***   ***   ***

Oficialii malayezieni erau extrem  de amabili. Îi aduseră porţii uriaşe de andive scăldate în sambal ikan bilis, şi-I turnară căni generoase de ceai negru, „tarik“, cu inflorescenţe şi o făcură să stea pe perne moi. Zâmbeau şi se înclinau în faţa ei, dar nu-I spuseră absolut nimic. Nu-I dădură voie să se uite la displayurile de pe pereţi. Nu primi ziare. Nu-I permiseră să se atingă de vreun telefon. Cel puţin, se gândi,  bine că nu o executaseră pe loc la coborârea din avion, chiar pe pistă, cum credea că ar fi procedat chinezii. Nici nu o expediaseră de acolo în mijlocul unui pâlc de bărbaţi tăcuţi, cu căşti radio la urechi şi ochelari fumurii, spre o „facilitate“ subterană în mijlocul deşertului Nevada, aşa cum ar fi făcut americanii. Probabil, tocmai lipsa paznicilor din spatele uşilor de bambus de la hotel sau la ferestrele prin care se strecura o blândă adiere ecuatorială îi estompase imboldul interior care-I spunea „fugi, fugi, fugi“.
Fără îndoială, sistemele de supraveghere blocau toate căile posibile de evadare. 
Deocmdată, decise ea cu un oftat, nu va face altceva decât să stea liniştită şi să lase lucrurile să se rezolve de la sine. 
Malayezienii erau aprigi şi independenţi. Îşi puteau permite să înfrunte America sau China, sau orice altă ţară ONU. Spera să aibe dreptate în ceea ce-l privea pe tânărul pilot pe care-l convinsese să aterizeze aici, promiţându-I că  va avea măcar parte de un proces cinstit. 
Sorbi din ceai iar dulceaţa ei o copleşi. Se relaxă simţind mirosul buchetelor de flori ornamentale, orhideelor şi hibiscus, proaspăt tăiate. 
Se simţea însă agitată. O închisoare nu era decât o închisoare. 

O bătaie în uşă tulbură liniştea. 
- Intră, strigă ea de pe canapea. 
În cadrul uşii îşi făcu apariţia o siluetă, proiectată în strălucirea soarelui matinal.
- Robyn! ţipă Cleo şi sări să-şi îmbrăţişeze prietena, având însă grijă să nu-I atingă braţul imobilizat într-o eşarfă.
- Doamne, uită-te la tine! Sunt aşa de bucuroasă că eşti bine. Ce-I cu nepoata lui Hiroshi?
- E cu maică-sa, la Philadelphia. Erau speriate de moarte. Dar destul cu asta. Nici nu-ţi dai seama cât de greu a fost să-I convingem să te elibereze.
- Să mă elibereze?
Robyn se lumină la faţă. 
- Am venit să te iau acasă.
- Acasă… oh, slavă Domnului! Şi-ţi mulţumesc şi ţie. 
Se îmbrăţişară din nou, apoi Cleo reveni la sobrietate. 
- Ce-I cu Japonia, Vinson, câţi oameni a omorât urganul ăla?
Robyn clătină din cap neîncrezătoare.
- Vrei să spui că nu ştii? Eşti salvatoarea… salvatoarea misterioasă. Au un film cu furtuna şi imagini de pe satelit. Este incredibil. Uraganul s-a… stins, pur şi simplu.
- S-a stins?
- S-a prăbuşit în el însuşi. A dispărut. Totul este explicat de teoriile lui Hiroshi. Ceva despre două unde care se anulează reciproc, cum faci să amuţeşti două diapazoane. Radiaţiile s-au „sublimat“ sau ceva asemănător, şi tipii spun că nu au un nivel mai mare decât atunci când testau bombe atomice în Pacific, prin secolul douăzeci. Toate buletinele de ştiri vorbesc de tine. 

Cleo se prăbuşi cu un bufnet în pernele moi ale canapelei din piele. Robyn îşi scotoci geanta şi scoase un EarMan.
- Da, au găsit chestia asta acunsă în avion. Conţine înregistrarea a două mesaje lăsate de Hiroshi. Primul spune că tu ştii parola de acces pentru decriptarea celui de-al doilea mesaj şi că este ceva foarte important. Malayezienii vor să ştie cu tot dinadinsul ce este acolo. Ghicitoarea lăsată  de Hiroshi spune „ce este lung şi tare şi este mâncat pe o canapea?“. Uite, ascultă şi singură. 

Îi întinse capsula auditivă ca pe o acadea.
Cleo simţi cum o treceau fiorii. Nu-I plăceau mesajele de dincolo de mormânt. Oftă, apucă pastila, şi-o îndesă în ureche şi ascultă primul mesaj. Se strâmbă la auzul ghicitorii şi şopti parola în spectrul subvocal pentru cel de-al doilea mesaj: Salam Kosher. 
Hiroshi îi vorbea în ureche. 
- Nu am prea mult timp, Shimomura ar face praf chestia asta dacă m-ar vedea. Cred că dacă asculţi acest mesaj este fiindcă Shimomura a abandonat avionul iar autorităţile ţi-au cerut să le decriptezi mesajul, şi este exact ceea ce trebuie să faci. Îmi pare rău că te-am implicat în toate astea. Cred că te gândeşti la cât de mult te urăsc, la modul în care te-am ignorat. A fost pentru propria ta siguranţă, te-ar fi rănit ca să mă poată ţine sub control dacă am fi arătat că suntem apropiaţi. Când vei asculta asta, vei şti deja ce am decis şi că nu-mi puteam permite să-I las să mă oprească. Trebuie să-mi juri că vei termina tu totul. După acest mesaj urmează o conversaţie de-a mea cu Shimomura, pe care am înregistrat-o acum câteva clipe. Este în japoneză, aşa că-ţi fac un rezumat: l-am întrebat de ce avioanele americane de vânătoare nu ne-au doborât. Crede că am să mor aşa că mi-a spus. Susţine că are în spate guvernele Chinei şi Statelor Unite dar nici unul dintre ele nu ştie de implicarea celuilalt. Evident, americanii îi sprijină pe insurgenţi, aşa cum fac mai tot timpul când îşi desfăşoară jocurile lor murdare. Chinezii au fost de acord că aceşti luptători din rezistenţă vor prelua, temporar, controlul asupra capitalei Tokio, oferind atunci un pretext Armatei Populare să-I ia cu totul în sclavie pe japonezi fără să mai rişte o intervenţie americană. Shimomura negociază atunci un armistiţiu şi devine guvernator teritorial. Oricum, are intenţia de a-I trage pe sfoară pe chinezi odată ce mişcarea de rezistenţă cucereşte Tokio şi va dezvălui celor două guverne  sprijinul acordat de celălalt. Nici una dintre puteri  nu va dori un incident şi crede că vor prefera să negocieze un acord care include retragerea necondiţionată a Chinei de pe teritoriul japonez. Trebuie oprit! Nici nu-ţi poţi imagina ce zâmbet parşiv mi-a oferit când mi-a şoptit cum va deveni el dictatorul ales al Japoniei. Mi-e ruşine că am putut să cred odată în valorile planurilor sale de rezistenţă, şi chiar mai ruşinat sunt acum că I-am descoperit duplicitatea. Dar ceea ce am spus mai înainte este adevărat: japonezii trebuie să lupte pentru ei înşişi. Uraganul ucigaş al lui Shimomura nu-I va clinti. Va provoca doar haos oferindu-I victoria, aşa că trebuie să-l neutralizez. În deplină vinovăţie, voi muri prin descoperirea mea. Shimomura mă va ucide oricum când va realiza ce am făcut aşa că nu mă jeli. Eşecul îl va face pe Shimomura ca o frunză vestejită toamna, gata să cadă din copac. Chinezii îl vor executa. Dar, aşa cum a spus, Japonia va fi liberă. Dezvăluie discuţia întregii lumi, Cleo, spune-le Japoniei. Trebuie să închei aici. Te implor să dezvălui spusele lui. Ele vor elibera Japonia. 

EarMan-ul începu să deruleze o conversaţie în japoneză. Vocea lui Shimomura. Cleo lansă comanda subvocală de oprire.

Cântărea cuvintele lui Hiroshi, stând tăcută, cu ochii închişi, nemişcată. Ce-ar fi făcut George Washington dacă ar fi avut o unealtă magică să reteze de la rădăcină puterea coroanei engleze? Hiroshi avea dreptate: japonezii trebuiau să se elibereze singuri, dar nu fiindcă erau mânaţi de spate sau fiindcă îi obliga cineva. Trebuiau să o facă atunci când considerau că fuseseră  oprimaţi destul. Precum o sculptură în praf, se gândi, povestea asta trebuia lăsată să se aşeze. Pe de altă parte, dacă amestecul în relaţiile chino-americane ducea la război… 
Stomacul lui Cleo se făcu ghem la acest gând. Ar fi vrut să urle: „Ajunge!“
Subvocaliză comanda de ştergere a mesajului decriptat şi-I înapoie pastila acustică lui Robyn. Cleo înălţă din umeri, încercând să se poarte cât mai natural, dar în interior se simţea mânjită. 
- Ei? întrebă Robyn.
- Nu cunosc parola. 
- Poftim? Eu… ăăă, doar n-ai să-mi spui că ai visat cu ochii deschişi,  Robyn îşi curnă o sprânceană transmiţându-I mesajul „ştiu că ai ascultat tot“.
- Îmi pare rău, da. Vreau să spun, am intrat într-o fază de reverie, mă gândeam la tot felul de lucruri. Cleo surâse, surprinsă de cât de hotărâtă se simţea. Îi era bine, ca şi când cerul se dăduse la o parte pentru a dezvălui o zi caldă şi frumoasă. 
- Mă gândeam că lucrurile se rezolvă cel mai bine dacă nu te amesteci. Mă gândeam că de acum înainte voi termina ceea ce-am început. Mă gândeam la următoarea mea sculptură în praf, după ce le sfârşesc pe celelalte şi că voi închipui o crizanzemă pentru Hiroshi.
Cleo se ridică de pe canapea, gata de plecare, şi râse.
- Mă gândeam că este absolut pentru ultima  dată când am încercat să te cuplez cu cineva.