E o minune că pendula străbunului a reuşit să înfrunte peste o sută de ani, funcţionând cu aceeaşi exactitate ca la început, dar toată uimirea s-ar spulbera aflând că străbunicul fusese un vajnic ceasornicar. Ţinem mult la tradiţie, dovadă şi pereţii încărcaţi de tablouri între ramele cărora nu sunt picturi, ci zeci de fotografii gălbejite mai mult sau mai puţin, pe care, în ciuda insistenţelor mele, nu am reuşit să le pun în albumul de familie. Chiar şi Mary susţinea că era mult mai romantic aşa, ori, cum de ea mă temusem şi cum ţineam mult la ea, am lăsat şi eu totul la locul său. Acum, deasupra pendulei îşi ţesuse tacticos plasa un păianjen pricăjit, cenuşiu, pe care nu m-am îndurat să-l înlătur. Mi-e cel mai bun prieten, din când în când pun un scaun sub pendula ce atârnă preţ de un metru de perete ca un dulap hodorogit şi-i azvârl câte un gândăcel din ăia scârboşi care ne tot dau târcoale noaptea.
De partea cealaltă a mesei, tata face “e-e-e!” din gura-i ştirbă şi arsă. Nu e un râs sardonic, cere de mâncare. De altfel, e şi ora. Pendula începe conştiincios: “zdrang-fâşş-zdrang-fâşş...” şi-aşa mai departe, trântesc cartea pe masă, deschisă şi zdrenţuită - a nu ştiu câta zecea oară o citisem - şi deschid dulapul, scot supa, alung gândacii de pe pesmeţi, înşir totul pe masă, care e curată, o şterge Mary atunci când nu stă ţintuită la fereastră, o şterge cu mânecile, îngânând visătoare ceva ce pare atât de păgân, încât mă opresc atunci înfiorat de nelinişte şi admiraţie totodată.
Bătrânul mănâncă puţin, două-trei linguri, un pesmete, şi gata. Apoi face iar “e-e-e...” Nu e deloc greu să te înţelegi cu el: primul “e-e-e” înseamnă că-i e foame şi cum asta se întâmplă la ore fixe, e clar; al doilea e când s-a săturat şi al treilea când vrea la toaletă. O oră dimineaţa şi o oră seara îmi pierd plimbându-l prin odaie - pentru că toată ziua e ţintuit în scaun, chiar şi noaptea tot acolo doarme - temându-mă să nu-i putrezească şezutul. Şi el aşteaptă cu nerăbdare aceste plimbări: prin vechea încăpere, umăr la umăr şi încet-încet, şontâc-şontâc, fiecare sprijinindu-se de celălalt, într-un balans caraghios, facem turul “lumii” şi el scoate de astă dată un fel de “hâh” de satisfacţie din gâtlej.
Dar niciodată nu se opreşte la fereastră, în cadrul căreia stă Mary, nemişcată. Priveşte doar aşa, în trecere, peisajul de afară şi parcă vede şi prin Mary.
Deodată se opreşte din mâncat. Lingura cade cu un pleoscăit în farfurie şi Mary sare din nou la fereastră scoţând nişte gemete înăbuşite. Costumul! Îl îmbrac, jerpelitul meu costum, pun casca şi ies sub soarele roşu. În spatele casei, acolo, permanent la umbră, îşi duce traiul firava mea grădiniţă. O acopăr repede cu foliile de plastic şi fug din cele patru picioare ale mele înăuntru. Nu dau jos decât casca şi mă apropii. Ea plânge, sunt singurele ei clipe de luciditate dureroasă. Plânge Mary a mea, cu ochii şi aşa vineţi, cu lacrimi prelingându-se pe faţa palidă, o durere care-i încrâncenează surd subconştientul, plânge Mary şi mă îmbrăţişează şi pe mine şi cârjele-mi, în timp ce afară se dezlănţuie o furtună fără nori. Zbang! zbang! poc! se aude, miroase a ars, scântei violete sar din colţurile ruinatei camionete, din cutia poştală, din ţevile ruginite şi din gardul de sârmă al cărui leş se mai sprijină pe doi-trei stâlpi. Aştept cu înfrigurare furtunile acestea în care parcă diavoli nevăzuţi s-ar încăpăţâna să ne amintească de prezenţa lor şi de fiecare dată îmi lasă un gust amar în gură. Dacă ai putea, Mary, să scoţi măcar un cuvinţel printre hohotele de plâns, cât aş da să aud şi alt glas în afară de glasul meu răguşit!
O, mamă! Mă rog ţie ca unui zeu, ocroteşte-ne pe mine, pe Mary care plânge la pieptul meu, pe tata care face “hâh” de plăcere când îl plimb în jurul mesei şi, în sfârşit, pe micul păianjen cenuşiu care îmi aleargă în întâmpinare ori de câte ori îmi vede umbra! Ocroteşte casa, şi spanacul, şi cartofii din grădină, şi fierăraiele din curte, şi pendula şi sufletele tuturor celor care mai trăiesc pe pământ!
Text publicat în:
