Nu cred că există bărbat care să fi făcut războiul şi să nu fi fost fericit că a scăpat cu viaţă, măcar de-am socoti numai importanţa pe care şi-o poate da într-o discuţie cu cei mai tineri, care nu se pot lăuda decât cu faptul că au făcut şi ei armata. La un pahar, mai ales în prezenţa femeilor, subiectul alunecă inevitabil spre fapte de arme, multe din ele limitate la celebrul “i-am arătat eu sergentului”. Ştiam asta, cine nu o ştie, dar nu i-am putut împiedica să discute nici despre fotbal (un subiect îngrozitor de plicticos), nici despre cum au făcut armata, ce i-au spus sergentului şi, evident, despre război (subiect enervant când nu poţi participa decât ca spectator mut de admiraţie). Am încercat o alternativă deviind discuţia spre doctori, dar pe mutrele lor am citit că e mai bine să-i las în pace. Aşa mă enervam numai eu. Deh, spirit de sacrificiu, sunt mai tânăr. Ca să evit măcar preambulul, am pretextat că mă duc să mă las de fumat. N-au râs, ştiau că asta înseamnă că voi căuta nişte “lungi şi bune” şi asta-i interesa şi pe ei.
M-am întors cât mai târziu, tocmai povestea Alec. De fapt era ziua lui, ieşea la pensie, lăsând în spate ani grei în serviciul aviaţiei civile. Se ţine bine, e şi normal cu viaţa ordonată pe care o duce.
- ...Am avut multe întâmplări în război, ca pilot de vânătoare: accidente la sol, lupte aeriene, aterizări forţate - am fost doborât de două ori - însă cea mai stranie întâmplare am trăit-o în timp de pace, într-un zbor banal deasupra Caransebeşului.
Pe Fred, cu care am zburat atunci, l-am cunoscut cu puţin timp înainte de 23 August, pe un aeroport de lângă Ploieşti, la popota ofiţerilor. Eram cu nişte amici, piloţi şi ei, în culmea veseliei; venind dintr-o patrulare, am doborât un vânător american care nu ştiu ce căuta singurel prin partea locului. Mă rog, aveau ei ce aveau cu rafinăria noastră de acolo, dar asta ştie toată lumea. Cum eu i-am făcut felul, vă daţi seama că eram cel mai “în formă”. Ştiţi cum e - şi toţi îl privesc cu o complicitate nostalgică - toată lumea vine cu paharul în mână: “Bravo, mă! L-ai făcut arşice!” Unul singur m-a tras într-o parte şi m-a întrebat şoptit: “Pilotul a scăpat?” “Cred că da - i-am răspuns -, l-am văzut paraşutându-se.” “Sper să nu-l prindă ăia din Gestapo”, mi-a şoptit. Nu i-am răspuns, nu-l cunoşteam, putea fi un provocator, pe vremea aia era plin de ei.
Scandalul era în toi, lumea ajunsese la gradul de veselie în care toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă, când uşa s-a dat în lături şi a apărut americanul, încadrat de un locotenent de la noi şi de un sergent de la pifani, din paza aeroportului. Toţi au amuţit. Era un tip înalt, bine făcut, genul de băiat-bun-care-trage-iute de prin filme.
- Hello everybody! My name is Fred. Not Astaire, but Boyle. May I sit down? I’m very tired! Could I drink too?
S-a aşezat punând mâna pe primul pahar pe care l-a găsit plin. Toţi am rămas încremeniţi. Din mulţime se auzi o voce tărăgănată:
- Ce z’să mă, ăsta?
- Zice că îl cheamă Fred Boyle, nu Fred Astaire, că-i foarte obosit, că vrea să stea jos şi să bea ceva cu noi, că ne salută pe toţi. Le-am tradus aproape fără să-mi dau seama. Eram uluit, în aviaţie nu iei prizonieri, nu-ţi vezi inamicul la faţă, aşa că nu ştiam cum să mă comport. Partea respectivă din regulament o sărisem, aşa că...
- Ignoratio legis non excusat, i-am spus încercând încă o dată să deturnez discuţia pe altă pistă.
- Lasă, ţâncule, limbile moarte, crezi că nu ştiu că Opriş, cu care făceai latina, cum te vedea, cum evoca imaginea unui măgar înaripat? Nu te găseam în fiecare săptămână cu coada între picioare la meditaţii? Uiţi că-s vecin cu el?
I-am zâmbit şi am tăcut. O asemenea evocare la Alec însemna că ţine să arate tuturor că mă ştie de copil. Mi-a zâmbit şi el, şi-a aprins o ţigară şi a continuat:
- După câteva momente de linişte, zarva a izbucnit din nou. Toţi s-au strâns în jurul lui Fred, a trebuit să traduc cele mai ţicnite întrebări. Unul voia să ştie data exactă la care se predau americanii, altul dacă are copii, dacă s-a copt grâul în Texas, ce mai face Billy the Kid (tot mort?), care mai e cursul dolarului, dacă tot Lincoln e preşedinte, ce mai, un talmeş-balmeş pe care-l traduceam în cadenţa unei mitraliere. Mă descurcam, eram la faza în care vorbeam bine orice limbă... Râse şi continuă după o scurtă pauză:
- Nicu, îl ştiţi, a murit anul trecut de inimă, şi-a amintit şi el ceva engleză, s-a apropiat de Fred în viraje largi, l-a bătut pe umăr şi i-a spus arătându-mă cu degetul:
- He bum-bum on you! Good boy!
Fred a înţeles de aici că eu l-am bubuit şi că, paradoxal, sunt băiat bun. A priceput, probabil, că în mintea lui Nicu nu exista nici o conexiune logică între cele două propoziţii, căci mi-a întins mâna zâmbind:
- Good shot! You put me out of the war! (Bună lovitură, m-ai scos din război!)
- I’m sorry, i-am spus, deşi nu-mi părea rău deloc. Din contra, eram mulţumit că l-am lăsat în viaţă. Nothing personal. War is war. Adică n-am nimic personal cu el, războiul e război.
- Oh, I know, machines destroy machines! A râs şi ne-am dat mâna. Am avut impresia că mi-o strânge la uşă. Apoi hărmălaia a continuat până către dimineaţă.
Într-un moment de acalmie - lumea se căra sau adormea la faţa locului - Fred s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cu un aer îngrijorat:
- Where am I? (Unde sunt?)
L-am privit surprins. Întrebarea era cel puţin idioată pentru un pilot militar în misiune de luptă. I-am spus, uitându-mă la el ca la un copil cretin:
- East Europe. Rumania. Earth!
- Oh! a făcut surprins. Interessting!
Cred că e cazul să nu vă mai reproduc discuţia în original, nota specifică e suficientă, mai ales că ţâncul ăsta se încoardă de mi-e frică să nu facă un infarct cerebral la fiecare cuvânt.
- Ce să fac dacă am crescut cu bonă franţuzoaică, i-am răspuns ironic.
- În fine, lumea era cam pe plecate, singurul complet treaz era sergentul, copleşit de sarcina de a transporta un prizonier de două ori cât el de înalt. Oricum, s-a dovedit zdravăn, căci l-a cărat în spate până la comenduire. Cum vă spuneam, cel mai bun inamic al meu, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Leonida Neamţu, habar n-avea unde se află. Am început să discutăm, eu fiind atent în jur la eventualii turnători ai Geheimstaatspolizei-ului, el la sticla de pălincă de pe masă, care, fie vorba între noi, era în scădere ca apele Dunării într-o vară secetoasă.
- De unde ai decolat?
Mi-a răspuns încurcat:
- Ştiu că nu mă crezi, dar... West Point, Florida!
Am căscat gura. Era practic imposibil.
- Te-a trombonit, interveni cineva de la masă.
- Ce te bagi? Crezi că Alec nu ştie? am intervenit şi eu, prins de povestea lui Alec. Am dat şi cu palma în masă. Unii s-au uitat cam chiorâş la mine, dar cel puţin s-a făcut linişte, ca atunci când chelnerul face nota şi întreabă: “Plătiţi împreună?” Alec îmi făcu semn cu ochiul: “Te-a prins povestea, puştiule, nu mergi după ţigări?” Am dat din cap şi a continuat:
- Mi-a arătat hărţile, le avea la el. Nimic din zona noastră, doar coasta Floridei. Mă gândeam la cine ştie ce plan diabolic, auzisem de tot felul de chestii ŕ la Fu Manchu, dar n-am insistat prea mult pe linia asta. Ştiţi cum e, nu spionita e trăsătura noastră caracteristică. L-am lăsat să povestească, iar când a terminat nu mai puteam închide gura. Poate şi oboseala era de vină.
- Am plecat din West Point la 9 a.m., începu americanul, într-o misiune banală de recunoaştere deasupra oceanului, spre Haiti. Amănunte nu-ţi dau, traseul este înscris pe hartă. Eram cinci, pe cinci aparate de vânătoare cu care voi românii aveţi ceva de împărţit, fără să vă gândiţi cu câtă trudă le trecem oceanul...
- Dacă nu le găuriţi la faţa locului, i-am sugerat candid. Nu s-a supărat, a râs sănătos şi a continuat: “Lasă, că şi noi ne dăm silinţa”, mă rog, ceva în genul ăsta, apoi mai zicea că i-a plăcut I.A.R.-ul. “Zburam de câteva ore, când am pătruns într-o ceaţă deasă - continuă americanul - apărută pe neaşteptate. Am ieşit din ea, ridicându-mă cu o mie de metri. Ceilalţi dispăruseră, nu răspundeau la apelurile radio. Am crezut că s-au pierdut, că sunt perturbaţii radio, mai ştiu eu ce. Aerul însă avea ceva neobişnuit, o strălucire şi o claritate uluitoare. Aveam impresia că pot vedea coastele Europei şi poate chiar le vedeam. Mi-e greu să-ţi spun ce s-a întâmplat, n-o să mă crezi şi de altfel amintirile mele sunt destul de confuze. Motoarele s-au oprit în aer! N-aveam deloc chef de baie, mai ales că zona este şi plină de rechini.
Cel mai straniu lucru, continuă Fred, era faptul că stăteam suspendat în aer, cu motorul oprit, pironit ca un fluture în insectar, la cinci mii de metri înălţime. Apoi am auzit un sunet, o notă gravă aproape de limita audibilă şi afară a început să se întunece. Dar soarele era la locul lui, doar lumina dispărea treptat, ca la teatru, înainte de uvertură. M-am pomenit într-un întuneric total, ca în fundul gheenei... Trebuie să precizez - se rupse Alec de povestire - mai ales pentru puştiul ăsta de la elicoptere, că “gheenă” înseamnă “iad”, într-o formă mai veche.
- Uite ce e, după ce că mă chinui să bat la maşină tot ce povestiţi voi acolo, acuma vă mai încurcaţi în semnificaţii! Asta-i prea de tot, până şi eu, autorul textului, l-am auzit pe Fred spunând “hell”, adică, pe româneşte, “iad”. Înţeleg, nea Alecule, să te iei de puştiul ăsta, dar nici chiar aşa...
- Mă lăsaţi să termin sau nu? interveni Fred. Dacă aş fi de faţă m-aş enerva. Lăsaţi-mă naibii să povestesc, acuş termin! Deci... unde-am rămas?... Nu-mi dau seama cât timp am stat acolo... Wait a minut!... În ce dată suntem azi?
- 22 iunie 1985. Cred că m-am grăbit să bat textul, căci iată-l pe Fred aruncându-mi una din privirile acelea care au darul de a amuţi.
- Nu cu tine vorbeam, încă nu exişti şi nu discut cu fantome necunoscute. Am învăţat asta în Anglia. Aşa că taci şi bate la maşină! (Shut up and type!) Alec, spune-mi în ce dată suntem astăzi?
- ...
- Alec! What’s the date?
- Ah, scuză-mă, nu te-am auzit, îmi bâzâie ceva straniu în cap, parcă aş avea un gând străin în minte.
- Nici o problemă, un tip va scrie ce-ţi povestesc şi gândurile sale au ajuns până la noi. În ce dată suntem?
- 22 iulie 1944.
- Uf, a făcut Fred, amintindu-mi de Winnetou, aceeaşi zi. Bine că n-am ajuns cine ştie unde în timp. Cum spuneam, eram convins că-s mort, însă n-am apucat să mă sperii, căci, brusc, ca atunci când aprinzi becul noaptea, m-am pomenit zburând deasupra zonei ăsteia... cum îi spune?
- Ploieşti, România.
- Aşa că... asta este. Ai apărut tu, am tras, ai tras, m-ai nimerit, nu te-am nimerit... Mai dă-mi te rog un pahar din chestia asta, cum îi spune?
- Pălincă.
Bău o înghiţitură zdravănă şi plescăi încântat. “Strong. I like it!” După un moment de tăcere, reîncepu:
- Nici măcar nu ştiam cu cine am de-a face, când am văzut tricolorul deasupra garnizoanei am crezut că-s la italieni...
Către dimineaţă ne-am despărţit. Ne-am reîntâlnit după război, pe aeroportul din Caransebeş, cu puţin timp înaintea repatrierii lui. Ne-am plimbat prin oraş câteva ore bune, vorbind vrute şi nevrute.
Apoi şi-a exprimat dorinţa să facem un mic zbor împreună. Voia să conducă un avion de-al nostru. Comandantul a fost de acord, prea repede poate, căci a avut necazuri pe chestia asta mai târziu. Ne-am urcat în câte un I.A.R. N-a avut nici o problemă cu pilotarea, în câteva minute s-a acomodat şi a decolat ca un as în faţa mea. Am decolat şi eu, într-o stare asemănătoare cu o ciorbă sentimentală.
Am zburat spre munţi, peste lumea paralelă a norilor. Vorbeam prin radio, de fapt mai mult glumeam. Timpul s-a scurs repede, i-am spus că e momentul să ne întoarcem, consumasem deja jumătate din rezerva de benzină şi riscam o aterizare forţată.
Fred era cam la un kilometru în faţa mea. Intrase în cuşma unui nor, l-am urmat în tăcere. A început cu un ţiuit în ureche, continuu, ascuţit. Nu i-am dat atenţie. Apoi Fred a început să strige în căşti:
- Wow! This is my city! My home in the clouds!
Parcă-i aud încă vocea în urechi, strigându-mi că-şi vede casa în nori. E absurd, recunosc, cei din turnul de control l-au auzit însă şi ei.
Câteva secunde mai târziu am ieşit şi eu din nori. În prima clipă nu m-am mirat de ceea ce am văzut. Eram deasupra unui oraş necunoscut, un oraş înconjurat de munţi cu crestele învăluite în nori. La margine era un lac cu ape limpezi. Ei bine, lăsaţi paharele jos şi ţineţi-vă de scaune... În fundul lacului se putea zări aeroportul din Caransebeş!
- Nea Alecule, asta e prea de tot! am exclamat înecându-mă cu paharul de apă minerală, singura băutură acceptabilă la ora asta.
Victor m-a săgetat cu privirea. Am tăcut. Mai târziu mi-a spus că venea dinspre Timişoara şi a văzut şi el oraşul. De fapt, asta l-a salvat pe Alec la ancheta ce a urmat.
- Americanul a devenit surescitat - îşi continuă Alec povestirea -, striga în căşti “home, sweet home” şi “Yuhuuu” de parcă era pe cal, la un rodeo. I-am strigat să se îndepărteze şi mi-a spus că aterizează. I-am spus că nu-i decât o iluzie, un nor, dar nu-i păsa. Îl înţeleg, voia acasă.
Vă daţi seama ce înseamnă să reduci turaţia la două mii de metri înălţime şi să te faci că aterizezi pe un nor... Nu mă băga deloc în seamă, iluzia era perfectă, cred că şi uitase de mine. Se îndrepta către o vâlcea de la marginea oraşului. M-am repezit după el în picaj. Am traversat o “casă” şi o fracţiune de secundă am avut impresia că văd într-adevăr o cameră, o pivniţă şi apoi - senzaţia că intru în pământ. A fost o clipă sinistră, dilatată enorm şi plină de spaima că Fred are dreptate, că mirajul este în lac, nu lacul însuşi. Din fericire am ieşit imediat sub nor şi am redresat avionul, căutându-l pe Fred. Nu era nicăieri, n-avea unde să dispară, jos era aeroportul, nu avea benzină decât pentru încă maximum câteva minute, ce mai... asta este!
Aici Alec se opri, îşi şterse fruntea cu batista, apoi spuse cu o voce înceată:
- Două zile mai târziu, comandantul a primit o radiogramă prin care americanii întrebau dacă ştim ceva despre un oarecare Fred Boyle şi de un I.A.R. Ştiam ceva, dar nu ceea ce trebuia.
O lună mai târziu am primit o vedere de la el, oraşul său văzut din avion. În apele lacului nu se reflecta Caransebeşul, ci cerul, dar să mă ia dracu - vorba ateului - dacă nu era identic cu cel din nori. Am recunoscut până şi locul în care a aterizat, lângă o casă însemnată cu o cruce. Îmi scria că acolo locuieşte, că altădată să aterizez în curte, nu să-i sperii familia şi pisica intrând cu I.A.R.-ul în sufragerie, că-i un aparat bun, că are recordul mondial la viteză, dar nu se asortează cu mobila... Încheia însă serios: “...Prietene, crede-mă, habar n-am ce se întâmplă cu lumea asta, cum o fi făcută, dar am găsit cea mai formidabilă scurtătură.”
- Unde-i vederea? l-am întrebat, poate prea brutal.
Alec dădu din umeri. Apoi continuă trist:
- Erau vremuri tulburi, puiule. Am avut multe necazuri pe chestia asta, te rog să mă crezi. Dar aviaţia utilitară e şi ea o meserie...
L-am înţeles. Petrecerea s-a încheiat curând, era târziu, în jurul nostru chelnerii roiau fredonând-o pe aia cu “ora închiderii”. Am plecat cu toţii, despărţindu-ne în uşa restaurantului ca după un parastas, cu sentimentul nelămurit că am pierdut ceva. Povestirea lui Alec înlocuise gustul fripturii cu aroma crudă a necunoscutului.
- Ce mai ştii de el, nea Alecule?
- A murit anul trecut.Cancer, ca toată lumea. Acum cinci ani m-a vizitat cu familia; avea trei nepoţi, drăguţi şi obraznici ca toţi copiii din lume. Nu mi-a spus nimic în plus, nu ştia şi n-avea de unde să ştie altceva decât mine. Am trăit acelaşi lucru, el în interior, eu în afară. Doar nevastă-sa s-a uitat ciudat la mine când Fred m-a prezentat, spunându-i:
- Vezi, ăsta-i băiatul care ţi-a traversat sufrageria în avion!
Ea a râs şi mi-a spus că soţul ei este un glumeţ irezistibil. I se păruse, într-adevăr, că vede un avion trecându-i prin sufragerie, l-a înţeles pe Fred că s-a inspirat din spusele ei în povestea turnată F.B.I.-ului, dar, totuşi, sunt atâţia ani la mijloc, oricum ar fi ajuns acasă, delictul s-a prescris.
Orice părere ai avea, ăsta e adevărul: a aterizat pe un nor şi s-a dus acasă ca şi cum aşa ar fi normal. Dă-mi voie să-ţi spun că dacă aş fi auzit povestea de la altul, n-aş fi crezut-o. Prea e trăsnită...
Am tăcut amândoi. Deasupra noastră, prin spărturile norilor, sclipeau câteva stele. Păreau luminile unui oraş răsturnat, proiectat pe nori.
Text publicat în:
