M-am trezit cu părul vâlvoi, leoarcă de sudoare: visasem – pentru a câta oară – incidentul de la Bâlea Lac, înspăimântător prin absurdul şi apăsarea sa psihică terifiantă, nepământeană. „Sergend, sergend,…” rostea cu un zumzet metalic entitatea extratrestră, clădită din cilindri suprapuşi, aidoma mascotei Michelin, dar de o culoare sinistră, un negru mat, după declaraţiile martorilor oculari, făcute decenii mai târziu şi cu fereală, ca sub pecetea unui blestem care se poate întorce oricând.
În vara aceea, dacă-mi amintesc bine, n-aveam nici un motiv să fiu prăpăstios-obsesiv, era vremea Mundialului fotbalistic din Spania, iar pe teren se „controlau” la jambiere germanul Russmann (noi îi ziceam Omul ruşilor) şi olandezul de culoare Tahamata (cum punea piciorul pe minge, strigam în cor: Caca-maca!).
Cu toate astea, incidentul Bâlea Lac ne revenea cu încăpăţânare în memorie: „Sergend, sergend” – i se adresa gradatului român moroiul spaţial, recunoscându-l drept şef al cătanelor îngrozite care abia mai părăseau baraca, pentru a termina construcţia transformatorului de lângă cabana aflată în mijlocul lacului acoperit de ceţuri. Ce-o fi găsit creatura din „outer space” în peisajul mirific al Transfăgărăşanului nostru, nu ştiu, dar povestea era realmente de groază, cu arătarea care se ivea la lumina lunii, în cadrul ferestrei de la dormitorul comun, făcând semne cu o gheară oţelită, neagră, răşchirată şi mormăind mecanic „sergend… sergend…”.
Musai aşa vorbesc roboţii malefici, au un bâzâit metalic în voce, ca de transformator! Aflasem asta de la televizor, că pe vremea aceea rula serialul „Lost in Space” – un film care trata la modul naiv şi alb-negru problemele specifice ale celor pierduţi în spaţiul cosmic (ca şi cum noi ne-am fi descurcat mai bine în spaţiul pământean, dar la fel de suprarealist, al societăţii socialiste multilateral dezvoltate). Americanii în spaţiu, iar noi, românii, pe Pământ, mai aproape de instinctele telurice, care includeau desigur şi fetele, cu care purtam lungi discuţii în fapt de seară.
„Băi Cristi, termină mă cu prostiile şi cu aburelile de doi bani. Ţine minte: învaţă bine constelaţiile, când vă plimbaţi le arăţi pe cer, le explici, le spui numele, cu asta le dai gata pe gagici la sigur. Vai, tu, de unde ştii atâtea despre stele – mă înţelegi, sunt gata să-ţi pice în braţe, apoi trecerea la partea a doua o faci firesc, cu stil, bă, nu ca ţăranu’…” – mă învăţa Stanek ăl mic, slovacul care se dădea drept neamţ şi avea o priză la femei ce mă scotea din fire, fiind peste puterea mea de înţelegere. Reţeta părea perfectă, am aplicat-o şi eu, cu sârg, dar rezultatele „la partea a doua”, cea esenţială, ca să mă exprim aşa, întârziau să apară.
Atunci am schimbat radical metoda: în loc de constelaţii, am băgat textul cu creatura de la Bâlea Lac. Idee genială! Succes total, nescontat şi necondiţionat! Mamă, ce se mai cuibăreau de groază fetele la pieptul meu, mai ales la faza decisivă cu „sergend… sergend” – repetasem mult intonaţia şi, punctul culminant, aveam o voce spăimoasă, gâjâită, ca-n „Zona crepusculară”…
Însă, atunci când mi-era lumea mai dragă şi era cât pe-aci să culeg roadele exerciţiilor mele actoriceşti, a apărut din senin personajul Chie (nu cheie), un tânăr crescut în mediul abrutizant al blocurilor din vecinătate, mediu care l-a lipsit total de înţelegere faţă de unele aspecte mai delicate ale vieţii, cum ar fi, să zicem, flirtul adolescentin. Ca să-i tai cheful de a ne ţine companie, l-am păcălit, profitând şi de credulitatea sa „solară”, şi l-am trimis să ceară gumă de mestecat de la un presupus cetăţean italian, posesor de Fiat 850 (o maşinuţă ce semăna izbitor cu frigiderul Fram, fabricat la Sadu, şi care era un fel de emblemă a epocii). Chie s-a precipitat spre automobilul pe care scria RO, de la România, că tocmai schimbasem prefixul „R” – noi însă l-am lămurit că indicativul venea de la „Roma”. Făcând gesturi sugestive cu braţele şi articulând în limba universală (esperanto?) cuvintele „gumi-gumi”, sărmanul Chie spera să primească de la aşa-zisul străinez ceva „ciungă” (chewing gum sau gumă de mestecat, pentru cei care n-au adoptat încă termenul).
Surpriza amară a fost că „italianul”, de fapt un geto-dac neaoş de-al nostru, l-a trimis fără ezitare pe mult prea tânărul credul la originile imperfectei sale fiinţe umane. Întâmplarea a avut şi partea sa bună: de atunci, băiatul, păţit, nu mi-a mai inoportunat promenadele. Timpul se scurgea cu folos, până într-o seară târzie, când mă pregăteam, sigur pe mine, să dau din nou lovitura cu „efectul Bâlea Lac”. În acel moment astral, din tufişurile din faţa blocului 30Bis a apărut o creatură înfiorătoare, care a rostit cu o voce cumplită: „sergend… sergend”!!!
Am încremenit, era să leşin de groază şi până în ziua de azi sunt convins că arătarea de la Bâlea Lac venise după mine, să-mi ceară drepturi de autor pentru că abuzasem ca un nesimţit de imaginea sa, dedat la plăcerile vârstei, egoiste şi efemere…
De Chie nu mai ştiu nimic, ne-am intersectat suspect de rar de atunci, îmi amintesc doar că a doua zi m-a salutat cu o politeţe prefăcută, aruncându-mi un zâmbet ciudat…
Text publicat în:
