Asteroidul

Începutul unui povestiri e ca o trezire. Deschid ochii şi greutatea corpului îmi aduce aminte că exist.

De această dată mă regăsesc întins pe nisipul cald, cu mâinile încrucişate sub cap, privind spre un cer albastru, adânc, atât de adânc încât am senzaţia unei nesfârşite căderi în gol. Durează doar o clipă, apoi gravitaţia mă ia în primire, apăsându-mi dureros spatele de suprafaţa planetei care mă poartă cu sine prin spaţiu, ca o navă, către întâlnirea cu asteroidul.

E uşor să mi-l imaginez. Cenuşiu, colţuros, parţial ascuns în spatele propriilor umbre, urmându-şi cu obstinaţie traiectoria implacabilă, stabilită cu milioane de ani în urmă. Mai ciudat e să mă imaginez pe mine în mijlocul pustiului vid, urmărindu-l cum trece. E firesc să atârn aşa, în nimic, existând doar ca o conştiinţă fixată în propriul punct de vedere? Ceva e fals aici. Înseamnă că ceea ce-mi prezintă imaginaţia e doar un tablou, o hologramă. Dar eu vreau să fiu în ea, vreau să am experienţa neintermediată a spaţiului creat, a senzaţiilor şi emoţiilor imprimate în forme, culori sau sunete, păstrându-mi totodată libertatea gândirii. Visul lucid.

Privind în urma asteroidului, care a devenit între timp o eclipsă parţială de Soare, îmi vine în minte ideea unui experiment. Tot trebuie să umplu cu ceva orele care au mai rămas până la teribilul eveniment cosmic, aşa că mă voi întoarce la momentul iniţial. Păşesc, aşadar, pe nisipul gălbui al plajei, învăluit în sunetele decorului marin pe care adierea sărată a brizei le estompează cu intermitenţă: clipocitul valurilor, scârţâitul lemnului torsionat, ţipetele agresive ale pescăruşilor, fâşâitul nisipului sub tălpi. Aş vrea o imagine care să le cuprindă pe toate, păstrând în acelaşi timp subiectivitatea unghiului, lăsând nealterată plăcerea descoperirii formelor din spatele formelor.

Catargele vaporaşelor ancorate în micul port se înclină pe rând, ca o invitaţie. De ce nu? E interesant cum schimbarea repetată a perspectivei, atât de firească într-un film, pare a fi cu totul străină textului scris, deşi imaginaţia ştie să o gestioneze foarte bine. De ce să fiu un observator omniprezent? De ce să nu-mi pot alege un loc anume şi apoi să-l schimb după voie? Iată, de la înălţimea vârfurilor catargelor, scena arată cu totul altfel. Are geometria simplă şi clară a unui desen de copil. O pată imensă de albastru închis — marea — mărginită de banda galbenă, şerpuitoare, a plajei, întreruptă şi ea de pătratul cenuşiu al digului de beton care adăposteşte câteva forme albe, alungite, ascuţite la un capăt şi unite între ele prin reflexiile întunecate ale dimensiunii pierdute. Îmi place această privire de sus, ciudată şi seducătoare. De fapt, nici un decor nu e banal dacă-l priveşti din unghiul potrivit, dacă accepţi să te laşi purtat pe „aripile imaginaţiei”, o expresie al cărei sens literal îl găsesc cât se poate de potrivit acum.

Portul pare pustiu la această oră de după-amiază târzie, dar nu e aşa. Personajele şi-au ocupat deja locurile, trebuie doar să le caut. De exemplu, această pată roşie care alunecă pe albul punţii unuia din vaporaşe e Ioana, o fetiţă blondă, de vreo patru ani, care duce în braţe, într-o lădiţă de plastic, păpuşi de toate culorile. În timp ce alunec în jos pe lângă catarg, fetiţa se opreşte în umbra cabinei de comandă, aşază cu grijă lădiţa pe o stivă de cutii şi priveşte în urmă, către pata de albastru care se apropie. E mama ei, Viorica, o femeie la aproape patruzeci de ani, destul de corpolentă, cu o cutie mare de carton în braţe şi o alta, plină de griji, în minte.

Claxonul microbuzului argintiu care tocmai a oprit în parcarea de lângă debarcader răsună peste apă şi scena capătă brusc consistenţă, prezent. Femeia întoarce scurt capul, cât să-şi confirme că sunt cei aşteptaţi.

— Marine, au venit!

— Ies acum, răzbate de undeva o voce înfundată.

Viorica aşază cu grijă cutia lângă celelalte, îşi şterge de pe frunte cu mâneca semnele picurate ale oboselii şi o ia înapoi, cu o urmă de grabă întipărită în mers.

— Ioana, hai!

Fetiţa o urmează voioasă, cu paşii săltaţi şi mânuţele în aer. În timp ce le urmăresc din interiorul cabinei prin uşa deschisă, câinele care dormise până atunci tolănit înăuntru, un labrador, se ridică brusc şi ţâşneşte după ele, hotărât să traverseze primul puntea de lemn care leagă partea din spate a vaporului de ţărm. Lătratul lui se pierde undeva în decor. O clipă sunt tentat să-l urmăresc, dar nu e nici o grabă. Cabina goală se uită la mine din toate direcţiile, cu geamurile ei murdare prinse în chenare de cauciuc rotunjite la colţuri, cu scaunul singuratic veghind în faţa roţii de lemn a cârmei, cu bordul îngust plin de hărţi îmbrăcate în folie. De-o parte şi de alta a cabinei, coborând abrupt pe lângă pereţii laterali, două scări metalice duc în adâncul navei, una către compartimentul mare de la prova, iar cealaltă către cel mic de la pupa, ocupat de motor. Cobor.

Compartimentul motorului e luminat dintr-o parte de un bec slab, care dă la iveală maşinăria aşezată exact în mijloc. Umbra ei, deformată de apropierea sursei de lumină, naşte alta, mişcătoare. Omul aflat acolo tocmai pune la loc un capac, strânge meticulos şuruburile, se dă un pas înapoi şi aruncă o privire preocupată care trece dincolo de carcasă, redesenând în minte pistoane, furtunuri şi angrenaje. Îngrijorarea lui umple spaţiul şi gândul străin îmi răsună în minte: „Va ţine?” „Te ţine şi 20 de ani dacă ai grijă de el”, i-a spus pescarul bătrân

de la care cumpărase vasul în urmă cu câţiva ani. O nebunie, o dorinţă veche, etichetată multă vreme ca moft. Dar, pentru că afacerea cu fructe exotice îi mersese destul de bine, a avut banii, aşa că l-a luat până la urmă, fără să bănuiască atunci că vasul acela urma să devină centrul lumii lui. „Va ţine”, se încurajează domnul Marin în timp ce-şi şterge uleiul de pe mâini cu o cârpă mai murdară decât ele. Mă dau la o parte şi omul o ia pe scară în sus, stingând becul în trecere.

Scaunul înalt din cabină e îngust şi incomod, spătarul lui îmi ajunge abia până la jumătatea spatelui. Sprijinit cu o mână de cârmă, urmăresc cum razele soarelui, filtrate de sticla gălbuie, iau în primire şapca de marinar care urcă scara, împinsă de corpul masiv ai cărui muşchi luptă din greu cu fiecare treaptă. Ajuns sus, bărbatul se opreşte să-şi tragă sufletul, apoi iese pe punte, căutându-i din priviri, peste apă, pe noii veniţi. „Fac bine că-i iau cu mine?” gândeşte el în mintea mea, iar îndoiala îi îndoaie spinarea ca o povară. Pleacă.

Mă aşez lângă microbuz, sprijinit cu o mână de capota motorului, şi contemplu scena încremenită în nemişcare din faţa mea. Pe cei doi câini, labradorul de adineaori şi o căţeluşă golden retriever, i-am prins la baza muntelui de bagaje care ocupă trotuarul, cu câte o labă în aer şi privirile lacome fixate pe cele două feline, un motan gri vărgat şi o pisică albă, aflate în cuşca aşezată precar pe o cutie mare din mijlocul grămezii. Pisica le întoarce o privire calmă, în schimb motanul pare să fie mai interesat de cuşca de alături unde, în colţul cel mai îndepărtat, s-au oprit din respiraţie doi hamsteri albi, cu pete maro, care altfel ar fi tresărit la fiecare bătaie din aripi a celor doi papagali albaştri aflaţi în colivia de deasupra. O mică menajerie care ar smulge zâmbete oricărui trecător, dacă ar exista vreunul.

Sunt atât de multe bagaje încât mă întreb unde au mai încăput în microbuz şi cele cinci personaje care aşteaptă la locurile lor să dau drumul firului temporal. Îmi plac privirile lor golite de ţintă, îmi place acest moment de imponderabilitate care-mi oferă prilejul să-i descriu. Cu o mână pe mânerul uşii din spate a microbuzului e Victor, locotenent într-o unitate militară de infanterie. Treizeci de ani, înalt, arătos, cu o mustaţă subţire, atent tăiată, şi o cămaşă călcată perfect, de culoare kaki. În apropiere e prietenul şi fostul lui coleg de şcoală Mihai, contabil la firma domnului Marin. Înălţime medie, tuns scurt, cu sprâncene stufoase şi un început de burtă abia vizibil prin cămaşa în carouri ieşită din pantaloni. Adolescentul care stă deoparte, absorbit cu totul de ecranul telefonului, e Ionuţ, elev în ultimul an de liceu, un adolescent slăbuţ şi frumuşel, cu un tricou alb, puţin prea larg, pantaloni scurţi şi o freză la modă, fixată în gel. Pe o valiză albastră cu flori albe, s-a aşezat Adela, o domnişoară bine făcută, de douăzeci şi şase de ani, cu faţa rotundă, încadrată de un păr buclat, vopsit într-o culoare ce poate fi orice între roşu închis şi violet. Lângă ea, în picioare, e Oana, vecina ei de apartament. Douăzeci de ani, vânzătoare la magazinul domnului Marin, micuţă, slabă la limita anorexiei, cu părul lung, blond, şi privirea tristă. Amândouă poartă blugi şi bluze albe cu mânecă scurtă. În faţa lor, cu mâinile în aer sub formă de explicaţie, s-a proţăpit Viorica, femeia pe care am întâlnit-o deja pe vapor. Fiecare din ei… A, era s-o uit pe Ioana. Până să vin eu, fetiţa în rochiţă roşie a reuşit deja să urce, în genunchi, muntele de bagaje până la jumătate şi pare hotărâtă să nu se oprească.

Ar trebui să le dau drumul în timp, însă nu înainte de a planifica în avans câteva mişcări şi cuvinte rostite. Poate părea o activitate interesantă dar, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Există o doză de imprevizibil pe care n-am reuşit niciodată s-o elimin şi, abia când am renunţat s-o mai fac, am înţeles de ce. E un fel de libertate a gândului pe care o pot gusta din plin doar dacă îmi las personajele să existe independent de mine. A imagina şi a fi, două verbe care au avut întotdeauna o relaţie complicată. În fine.

Uşa din spate a microbuzului se trânteşte cu zgomot de tablă grea.

— Gata! declară Victor. Astea sunt toate.

— Şaptesprezece valize şi şase lăzi, se grăbeşte să adauge Mişu, înainte ca privirea dojenitoare a locotenentului să-i dea de înţeles că nu era cazul să fie atât de conştiincios. Adică… cred că nu le-am numărat bine, adaugă el repede şi începe o nouă numărătoare. Prea târziu. Viorica se opreşte din peroraţia despre utilitatea cutiilor de plastic cu capac pe care o începuse anterior şi se întoarce spre el, încruntată.

— Dar parcă ne-am înţeles la trei de fiecare, nu?

— Mami, pot să mă joc cu pisicile? se aude vocea Ioanei din grămada de bagaje.

— Nu acum, dragă. Cine are prea multe valize?

— Eu am patru…, se scuză Oana.

Abia i se aude vocea, însă în mintea ei cuvintele au vibrat întotdeauna prea tare. Nici nu-şi aminteşte prea bine ce-a aruncat în valize. Ce contează, când lucrurile se întâmplă atât de repede, când lumea se întoarce cu susul în jos şi o aruncă afară din cuibul în care se ascunsese atât de bine.

— Pot să mai las din ele, dacă trebuie…

— Eu am doar o valiză, anunţă Ionuţ, fără să-şi ridice ochii din ecranul telefonului.

Privirea aspră a Vioricăi se opreşte asupra Adelei, al cărei unic gând se pitulează repede în valiza pe care stă, acolo unde îngrămădise, printre haine, săpunuri şi şampoane, o duzină de creme de toate felurile, mai multe parfumuri, toate bijuteriile pe care le avea prin casă, un set de tacâmuri de argint şi alte lucruri la fel de utile în situaţii critice.

— Dar n-am cum să bag totul în trei valize! izbucneşte ea. Şi rochii, şi haine groase, şi papuci, şi…

— La ce-ţi trebuie haine groase? A zis bărbatu-meu că, de-o fi să fie, mergem către sud. Acolo e cald.

— Nu se ştie. Poate se schimbă clima, comentează Victor.

— Mami, pot să pun mâna pe un hamster? se aude vocea Ioanei din vârful muntelui.

— Mai târziu, dragă. Ştiţi foarte bine că nu e destul loc pe vapor. Trebuie să mai lăsăm din bagaje.

Adela priveşte cu ciudă către vasul care urmează să-i găzduiască. Prima dată când l-a văzut i s-a părut mare, încăpător. Acum arată ca o barcă fragilă, legănându-se la fiecare adiere de vânt.

— Auuu!

Toată lumea întoarce capul spre fetiţă.

Imaginea pe care o contemplăm acum ar fi greu de înţeles fără o mică întoarcere în timp. Cu câteva zeci de secunde mai devreme, Ioana deschisese cuşca şi scosese motanul, cam împotriva voinţei lui, dacă judecăm după privirea disperată şi ghearele înfipte în zăbrele. Spre ghinionul lui, micuţa e foarte hotărâtă când vine vorba de propriile dorinţe. Totuşi, după câteva figuri de tandreţe impuse, animalul se zbătuse şi sărise jos din braţele ei, iar acum, când toată lumea priveşte, tocmai dispare sub microbuz, urmărit de cei doi câini care scâncesc şi încearcă zadarnic să-l ajungă în spaţiul mult prea îngust.

— Ioana! Ce-ai făcut! se răsteşte Viorica.

Fetiţa o priveşte vinovată şi-şi bagă în gură degetul arătător pe care se prelinge un firicel roşu. O doare, dar n-are de gând să plângă. Mama ei se înmoaie.

— Te-a zgâriat, scumpo? Dă-mi să văd!

— Şi motanul meu? se miorlăie Adela.

— Lasă că iese el după ce ducem câinii, îi explică binevoitor locotenentul.

— Salutare, căpitane! strigă Mişu.

Din mers, domnul Marin înclină uşor capul, gest economic care dă de înţeles că nu e momentul pentru politeţuri. Se opreşte lângă bagaje, numără în gând până la zece, apoi renunţă şi se scarpină sub şapcă, cu gândul la spaţiul strâmt în care vor trebui să le înghesuie în aşa fel încât să mai rămână şi câteva locuri de dormit pe ele. Ar vrea să spună ceva despre organizare şi disciplină, dar discursurile nu sunt specialitatea lui. Viorica înţelege.

— Eu le-am zis că sunt prea multe…, începe ea, dar se opreşte, cu ochii la plasturele pe care Adela îl scosese din poşetă şi tocmai i-l întinde cu un zâmbet larg, de armistiţiu. Îl acceptă.

— …dar acum ce să facem? Au şi ei nevoie de una, alta…

Căpitanul dă din cap resemnat. E mai simplu. Dă ocol grămezii şi loveşte cu piciorul o ladă mare din lemn, care-i răspunde cu un zăngănit metalic.

— Aţi adus?

— Da, răspunde Victor.

— Am adus tot, confirmă Mişu în timp ce scoate din buzunarul de la piept o bucată de hârtie mâzgălită cu pixul. Patru cutii cu măşti de gaze… zece perechi de cizme de cauciuc… pelerine… aşa… echipamentul de desalinizare, scule de tâmplărie… Tot.

Între timp, Victor desface lacătul unei cutii negre, lunguieţe, pe care o aşezase cu grijă deoparte încă de la sosire.

— Ia uitaţi-vă aici!

Arma automată pe care o ţine pe palme stârneşte imediat admiraţia celorlalţi bărbaţi. Nu e nouă, lemnul roşcat al patului are zgârieturi, iar legăturile curelei de piele sunt destul de uzate, însă metalul negru, uns de nenumărate ori, încă luceşte ameninţător. Căpitanul o ia şi o priveşte lung, cu ochi de cunoscător. Îi trage piedica, o pune la loc şi atinge uşor trăgaciul.

— Cartuşe?

— Două mii cinci sute. Atât avea omul.

Domnul Marin dă din cap mulţumit şi i-o înapoiază lui Victor, care o pasează lui Mişu. Acesta ia arma cu respect, cu o mână de ţeavă şi una de încărcător.

— Nu aşa! Ţine-o de…

— Ştiu, ştiu!

Contabilul îşi corectează priza, sprijină bine arma în umăr şi ocheşte cu prefăcută lejeritate un pescăruş aflat în zbor, apoi o dă înapoi proprietarului, răsuflând uşurat. Mâna lui Ionuţ rămâne întinsă a dorinţă. N-a îndrăznit s-o ceară, deşi ar fi vrut să pipăie şi el pentru prima oară o armă adevărată. Va avea destule ocazii mai târziu, se încurajează singur, privind cum Victor pune la loc lacătul. Sau poate că domnul Marin îl va lăsa să tragă cu cealaltă armă, carabina de vânătoare pe care le-o arătase cu câteva zile în urmă.

— Hai să ducem bagajele! comandă căpitanul. Acuşi se înserează şi mai trebuie să facem şi grătarele.

Locotenentul porneşte către debarcader, cu preţioasa cutie într-o mână şi o valiză agăţată la întâmplare în alta, iar Mişu îl urmează, încovoiat sub povara a două geamantane mari pe care le smulsese vitejeşte din grămadă. Ionuţ şi domnul Marin pleacă după ei, fiecare cu câte o cutie în braţe. Îi văd îndepărtându-se, trecând pe rând pe lângă stâlpul de care mă sprijin, venind cu paşi grei, sincronizaţi, către vapor, pe a cărui punte m-am aşezat, cu picioarele atârnând peste apă. În minţile lor stăruie un singur gând, multiplicat ca un ecou, gândul la bolovanul gigantic suspendat undeva deasupra norilor, căzând şi tot căzând, fără a mai ajunge vreodată jos.

 

Cineva spunea că nu există nimic mai greu de suportat decât momentul în care realizezi că urmează să mori. Şi că acest fapt este atât de nebunesc, atât de incomprehensibil în realitatea lui implacabilă, încât simţi nevoia să cauţi răspunsuri în jur. Iar unicul răspuns posibil, cel care face ca momentul să devină suportabil, este acela că lumea trebuie să moară odată cu tine. Terifiant şi reconfortant în acelaşi timp. M-am întrebat, aşadar, cum ar fi să ştii că, într-un timp relativ scurt, ar putea veni sfârşitul lumii? Marea utopie contemporană, cataclismul final pe care îl luăm în zeflemea în public, dar pe care înclin să cred că, în secret, destui oameni aproape că şi-l doresc. Şi nu pentru că s-ar fi săturat de viaţă, ci pentru că, în mod paradoxal, şi-l imaginează ca pe un nou început. Au şi motive. Când prezentul e atât de aglomerat, de complicat, de tehnologizat, ce poate fi mai bun decât un restart general dat acestei civilizaţii care nu mai oferă suficiente motive pentru a face parte din ea? Ce poate fi mai potrivit decât o lume nouă, desigur mult mai bună, cu reguli noi, cu mai puţini oameni şi mai multe şanse de a fi, în sfârşit, „liberi”?

Îmboldite de vânt, valuri după valuri vin să asedieze malul. La început, fiecare din ele e doar o unduire, apoi creşte, îşi ia avânt şi se rostogoleşte vijelios către plajă, cu tăişul de spumă albă în sus, pentru a eşua lamentabil, încurcat de retragerea celui de dinainte, şi a sfârşi ca o revărsare blândă peste nisipul de la picioarele mele. În locul unde plaja se loveşte de zidul portului, o coloană subţire de fum alb îşi caută verticala printre asalturile haotice ale brizei. Îmi regăsesc acolo personajele după ce, cufundat în gânduri, le-am lăsat un timp în pace.

Înarmat cu o furculiţă mare, domnul Marin supraveghează atent carnea mustind deasupra cărbunilor şi, în răstimpuri, soarbe zgomotos bere dintr-o doză verde. Dogoarea îi biciuieşte pieptul gol şi faţa, dar nu-i pasă. Preferă să răscolească jarul şi să întoarcă de zece ori fiecare bucată de carne, decât să se gândească la momentul în care îi va vedea pe toţi pe puntea vaporului, aşteptând de la el să-i ducă în siguranţă prin diluviu. „Dac-aş fi mai tânăr…”, îşi spune el din nou şi înlocuieşte doza goală cu alta, plină, din frigiderul portabil plasat în apropiere.

Adunaţi în semicerc, ceilalţi aşteaptă ca osteneala pregătirilor de plecare să fie răsplătită cu o cină bună. Acum, când mă aşez la câţiva paşi de ei, Adela tocmai observă cât de pustie e zona.

— Unde sunt toţi? Au plecat la adăpost?

— Da de unde! răspunde Victor. Stau acasă, la televizor, să vadă în direct cum vine asteroidul. I-au prostit declaraţiile oficiale şi sunt convinşi că nici de data asta n-o să păţească nimic.

— Am vorbit azi dimineaţă cu nişte vecini, spune Mişu. Nu le pasă. Cică şi dacă ar fi vreun pericol de coliziune, fac ei, americanii, cumva să scăpăm.

— Eu tot n-am priceput de unde vin asteroizii ăştia, spune Adela.

— Cine poate şti? dă din umeri Mişu.

— Sunt tot felul de teorii, explică Ionuţ. Ar putea fi bucăţi dintr-o cometă care a explodat. Ăsta e al doilea şi mai vin încă patru, cam la fel de mari.

— Parcă dă cineva după noi cu pietre, spune Oana, mai mult pentru sine.

— Au lansat şi a doua rachetă de rezervă, anunţă Ionuţ, fluturând telefonul în aer.

— V-am spus eu? sare Mişu, triumfător. Până şi americanii sunt disperaţi. Cum să deviezi ditamai pietroiul de doi kilometri care vine cu enşpe mii de kilometri pe oră?

— Asta e doar aşa, ca să arunce praf în ochii populaţiei, comentează Victor.

— Aş vrea să văd mutrele vecinilor mei când o să se anunţe că asteroidul nu poate fi oprit. Ce-o să facă atunci?

— O să sară toţi în maşini.

— Şi unde să plece? N-au nici o şansă. O să-i prindă apa din urmă.

— Săracii oameni, murmură Oana.

— Se spune că primul val o să aibă peste o sută de metri înălţime, spune Ionuţ.

Mişu deschide larg braţele, a confirmare.

— Vă daţi seama! O să fie prăpădul de pe lume. Potop.

— O cunoştinţă de-a noastră şi-a făcut ditamai bunkerul de beton, spune Viorica. În caz de ceva, zice că poate să reziste înăuntru câteva zile.

— O prostie! aruncă Victor. Mai bine mergea pe munte. De exemplu la salină, unde am fost şi eu data trecută cu văru-meu. V-am povestit. E spaţiu destul, poţi să intri şi cu camionul. Se închide ermetic şi ai tot ce-ţi trebuie înăuntru.

— Puteam să mergem şi noi, spune Mişu, gânditor.

— Nu! A fost groaznic. O grămadă de lume, toţi strigau, se certau... Unde întorceai capul, vedeai numai feţe disperate, auzeai numai de despre moarte. Câţiva n-au mai rezistat şi au cerut să fie lăsaţi afară, alţii n-au vrut să le deschidă… Circ, ce mai! Dacă stai acolo câteva zile, poţi să înnebuneşti.

Căpitanul întoarce capul spre ei.

— Vedeţi? Asta e problema când te duci cu gloata. Periculos nu e valul, cât ar fi el de mare. Periculos e omul de lângă tine, că nu ştii ce gândeşte. Tot vaporul nostru e cea mai bună soluţie. După ce ieşim în larg, poate să vină oricâte valuri. Ne ridică, ne coboară şi gata, am scăpat. Avem tot ce ne trebuie, putem să stăm pe mare şi un an. Cum a scăpat Noe, aşa o să scăpăm şi noi.

— Doamne ajută! murmură Viorica, făcându-şi cruce. Tăcere solemnă. Sfârâit de grătare.

Victor îi face un semn discret lui Mişu şi se retrage către capătul plajei, urmat de prietenul lui. Locotenentul se aşază pe unul din blocurile de piatră ce alcătuiesc baza digului şi rămâne gânditor. În faţa lui, Mişu se apucă să deseneze cercuri cu vârful piciorului drept în nisip. Mă aşez şi eu în apropiere, sus, pe marginea digului şi gestul îmi pare ca un fel de luare în stăpânire. În stânga, valurile se sparg cu zgomot de stâncile albe, colţuroase, aruncând stropi mărunţi până aproape de mine.

— Ar trebui să…, începe Victor, apoi tace. Mişu închide cercul pe care-l începuse.

— Să ce?

Linişte. Doi pescăruşi se ciondănesc pe un capăt de pilon ieşit din apă, rămas de la vechiul loc de ancorare a bărcilor pescăreşti. Victor îşi caută cuvintele cu mâna prin aer.

— Dacă vine sfârşitul lumii…

— Păi… vine.

— S-ar putea să rămânem numai noi pe Pământ…

— Să ştii că şi eu m-am gândit…

— Ne trebuie un plan pe termen lung.

— Da. Să ne organizăm, să...

— Şi cel mai important lucru este… ştii tu! Să asigurăm perpetuarea speciei.

Mişu şterge cercurile şi începe să deseneze unul nou.

— Mda. Noi şi ele.

— Exact. E bine să ne înţelegem de la început, să vedem cum ne…

— Da, da! Să fie clar. Să nu apară discuţii…

— Şi nici să le lăsăm pe ele să… Noi hotărâm.

— Categoric. Nu le lăsăm…

— Pe căpitan îl scoatem din discuţie. E însurat.

— Daaa! N-are rost să se bage şi el în…

— Eu m-am gândit aşa. Adela e o tipă mai… mai cu pretenţii, înţelegi? Iar eu aş putea să-i asigur un… o…

— Sigur că… Stai puţin! Adică cum? Eu de ce nu pot să…?

— N-am zis că tu nu… Dar nu uita că eu am convins-o să vină cu noi.

— Dar eu am avut ideea.

— Ba nu! Oana a avut ideea. Şi nu înţeleg ce problemă ai cu Oana.

— Dar tu ce problemă ai cu ea?

— Eu n-am nici o problemă. Doar că… nu e genul meu.

— Păi nu e nici genul meu. Nu că-i urâtă, dar are ceva… e aşa, mai…

— Pe mine de ce nu m-aţi chemat?

Ionuţ se aşază direct pe nisip, cu picioarele încrucişate.

— Eu zic că Oana e frumuşică şi…

— Tu ce te bagi? sare Mişu. Vorbeam şi noi aşa. Oana e a mea, nici nu se discută. Tu eşti prea mic ca să…

— Cum să fiu mic? Am şaptesprezece ani şi opt luni.

— Da? Şi ai mai fost cu vreo fată? Eu nu-mi aduc aminte să te fi văzut…

— Am fost cu… mai multe.

Vocea ezitantă nu-l ajută. Cei doi încep să râdă.

— Pun pariu că nici nu ştii să…, spune Victor şi-i face cu ochiul lui Mişu.

Ionuţ lasă privirea în jos. S-a aruncat cu entuziasm în aventură încă de când l-a auzit pe căpitan, prieten cu tatăl lui, vorbind despre planurile sale. Acum e puţin dezamăgit, dar n-a renunţat la speranţa de a fi tratat de către ceilalţi de la egal la egal.

— Păi şi eu ce fac? Rămân singur?

— Ei! Ai şi tu răbdare până creşte aia mică.

— Care aia mică? Fetiţa căpitanului?

— Da. Gândeşte-te! Să fii ginerele şefului…

— Şi dacă n-o să-mi placă?

— Ce? Să fii ginere?

— Dacă o să fie grasă ca maică-sa? Locotenentul îşi dă ochii peste cap.

— Mai ai şi pretenţii acum! Dacă nu vrei să te însori, te facem popă. Oricum, avem nevoie şi de religie, nu? Iar tu te-ai lăudat că ai o grămadă de cărţi pe laptop. Uite, din partea noastră, poţi să-ţi alegi ce religie vrei. Noi te susţinem. Participăm la ritualuri... Facem tot ce trebuie… Dăm şi acatiste, nu-i aşa, Mişu? Mişu! Alo!

— Da, da…! răspunde Mişu, trezit din visare.

Tocmai îşi imagina cum el şi Adela – sau Oana, imaginea nu era prea clară – alergau veseli pe plaja unei insule pustii, iar hainele zburau de pe ei, luate de vânt…

— Dar n-ar trebui să vorbim şi cu căpitanul?

Întrebarea îl loveşte pe Victor în plin şi toate gândurile pe care le pusese deoparte în ultimele zile îl inundă, iar acel „mai târziu” care-i stăpânea mintea devine deodată „acum”.

— Haideţi mai aproape! spune el, coborând vocea. Aşa. Fiţi atenţi! Marin e şeful, da? E vaporul lui, e şi mai în vârstă…

Ceilalţi dau aprobator din cap.

— Deci, cât timp suntem pe mare, asta nu se discută. Dar, după ce ajungem pe uscat şi ne aşezăm undeva… Înţelegeţi ce vreau să spun? E nevoie de o persoană mai… cum să zic? Mai hotărâtă, care să ştie ce trebuie făcut, să ia decizii rapide… Căpitanul, aţi văzut şi voi, e cam… moale.

— Prea moale, întăreşte Mişu. Nu iese din cuvântul neveste-si.

— Exact. Păi nu merge aşa, tată, că ţi se urcă femeile-n cap! Că vrem, că nu vrem, continuă el însufleţit, bătând ritmic aerul cu arătătorul, o să ne întoarcem la era primitivă. Şi, pe vremea aia, bărbatul era sfânt. El asigura şi mâncarea, şi protecţia, tot. Aşa că, oricât ar fi de greu, unul din noi trebuie să-şi asume răspunderea.

Vocea îi devine deodată caldă, plină de bun simţ aburind.

— Nu că vreau eu neapărat să… Dar, dacă mă susţineţi şi voi…

— La masă! se aude vocea căpitanului, de departe. Ionuţ sare vesel în picioare.

— De când aşteptam!

— Am o foame…! îi ţine isonul Mişu.

Pleacă amândoi în grabă, lăsându-l pe locotenent cu fraza neterminată şi cu o dilemă în plus. „Mai târziu”, îi şopteşte mintea, din obişnuinţă, iar omul porneşte în urma celorlalţi cu paşi mari, răscolind nisipul cu tălpile.

În timp ce privesc amuzat în urma lor, îmi aduc aminte că, între timp, Viorica le convocase la rândul ei pe cele două domnişoare la o discuţie în particular. Sunt prea curios să aflu ce au discutat ca să nu dau timpul înapoi, măcar un minut.

Cele trei femei stau în cerc. În mijloc, Ioana aşteaptă cuminte ca mama ei să-i termine de împletit codiţele.

— … nu vă lăsaţi conduse, da? îşi continuă Viorica discursul început mai devreme, suplinind cu vocea şi bărbia faptul că mâinile îi erau ocupate. Trebuie să fiţi tari. Dacă-i scăpaţi din frâu, o să vedeţi voi! O să plece cu zilele la vânătoare sau la pescuit şi toată munca grea de pe lângă casă o să cadă pe voi. Să nu mai zic de copii…

— Care copii? se impacientează Adela. Viorica îşi dă ochii peste cap.

— Deci aveţi grijă cum vă purtaţi cu ei, da?

— Da, răspunde cuminte Oana, ca şi cum i-ar păsa, ca şi cum ar asculta.

În schimb, Adela se încruntă şi caută o explicaţie în nisip. N-o găseşte.

— Adică… cum să facem? Aşteptăm până când…

— Nu aşteptaţi nimic! Ce să aşteptaţi? Faceţi voi primul pas! Alegeţi fiecare câte unul şi ţineţi-l din scurt! Nu se ştie ce-o să se aleagă de lumea asta şi, la o adică, e bine să ai un bărbat lângă tine. Eu am, slavă Domnului, nu mă pot plânge. Doar atâta vreau, să nu-l prind la curve.

— Cum adică? sare roşcata.

— Ei! Ziceam şi eu aşa, eufemistic. Persoanele de faţă se exclud.

— Mami, ce înseamnă „femistic”?

— La masă! se aude vocea căpitanului.

— Hai să mergem! spune Viorica cu o urmă de uşurare în glas.

Mă întreb ce i-a venit să le dea sfaturi celor două tinere. Ştiu că la început nu i-a prea păsat de ele. Le-a acceptat la sugestia bărbaţilor, dar şi pentru că era o idee bună să fie mai mulţi, să se poată ajuta la nevoie. Însă acum, când sunt toţi împreună, gândurile negre au început să-i dea târcoale. „Nu sunt geloasă”, îşi spune ea, în timp ce împarte farfurii şi tacâmuri de plastic. „De ce-aş fi? Proastele astea habar n-au pe ce lume trăiesc. Nu sunt în stare de nimic. De ce să fiu geloasă pe ele? Nu sunt geloasă”.

Am înţeles, nu e geloasă. Între timp, şi-au ocupat cu toţii locurile pe pături, în jurul castronului cu grătare.

— Mmmm… ce bun e! spune Mişu cu gura plină. Aşa da! Să ne bucurăm pentru ultima dată de avantajele civilizaţiei!

 

Dintre toate variantele posibile, ciocnirea cu un asteroid mi se pare a fi cataclismul cel mai potrivit pentru un sfârşit al lumii cât de cât civilizat. Pentru simplitatea conceptului, dar şi pentru suspansul oferit de echilibrul subtil între falsa imprevizibilitate a lanţului cauzalităţii şi matematica rigidă a mecanicii cereşti. Sau pentru că momentul este, pur şi simplu, spectaculos. Marea problemă a sfârşitului lumii pare a fi totuşi aceea că, aşa cum s-a demonstrat de atâtea ori, nu are loc niciodată conform planului. Dar asta nu înseamnă că oamenii au încetat să mai spere.

În lumina farului de pe catarg, umbre lungi tremură pe punte. Le privesc din cabină, le priveşte şi căpitanul. Omul se freacă la ochi, mai deschide o doză de bere, dă pe gât jumătate şi o aşază pe bord. Ceasul sub formă de ancoră, lipit cu bandă adezivă într-un colţ al parbrizului, e duşmanul lui cel mai mare. Trage aer în piept, iar mâinile i se încleştează pe timonă, ca şi cum ar putea, astfel, să ţină lumea în loc, să-i împiedice prăbuşirea.

Ies şi mă alătur grupului adunat la prova. Lipsesc doar Viorica şi fetiţa. Sprijiniţi de balustradă, cu vestele galbene de salvare prinse peste haine, scrutează cu toţii cerul şi marea, ca nişte marinari adevăraţi, atenţi la orice schimbare pe care noaptea ar putea-o aduce.

— Cât e ceasul? întreabă Oana.

— Aproape unşpe, răspunde Ionuţ.

— La ora asta s-a terminat şi serialul…

— Mai sunt cinci minute până la impact.

— Cinci minute, repetă Victor. Ce poţi face în cinci minute?

— Ne adăpostim sub punte? propune Mişu.

Nici un răspuns. În ciuda pericolului, nimeni nu se îndură să părăsească loja înainte de începerea spectacolului. Tăcerea se prelungeşte, ar trebui să dau timpul înainte.

— Mi-e frică, spune acum Adela. Dacă murim?

— Ce-ţi veni? o dojeneşte Victor. Am hotărât că nu vorbim despre moarte.

— Ionuţ, ce se mai spune la ştiri? încearcă Mişu să schimbe subiectul.

— Nu ştiu. Nu mai am semnal la telefon.

— Oare cât am mers? Pe puţin douăzeci de kilometri, nu? Sau treizeci…

Nimănui nu-i pasă. Peste tăcerea lor presărată cu gânduri frânte se înstăpâneşte din nou duduitul înfundat al motorului, numărând şi el secundele.

— Cât e ceasul? se agită Oana.

— Unşpe şi două minute, răspunde Ionuţ.

— Nu mai pot! Să vină o dată! Să se termine!

— Încă puţin, răspunde el cu blândeţe.

— Ăla nu e asteroidul? întreabă Adela cu mâna întinsă către bolta nopţii.

— E doar o stea, spune Victor. Vezi, nu se mişcă!

— Nu putem vedea asteroidul de-aici, explică Ionuţ. Primul val ar trebui să ne ajungă în paisprezece minute şi treizeci şi două de secunde de la impact.

În lumina blândă a lunii, vasul pare că pluteşte între două lumi la fel de negre, la fel de adânci. La sugestia mea, timpul sare într-un nou prezent.

— O fi căzut deja? şopteşte Oana.

— Nu cred, răspunde Mişu. Trebuia să fie o explozie, nu?

— Ce explozie, dacă a căzut în apă?

— Dar tot trebuia să se audă ceva.

— Eu n-am auzit nimic.

— Priviţi! spune Victor cu vocea tremurată şi întinde mâna.

Acolo, chiar în faţa lor, dâra de lumină a Lunii începe să urce, tremurând uşor, ca şi când ar fi vrut să se întoarcă la origini. Un val uriaş ridică orizontul, năpustindu-se tăcut către…

Nu.

E prea simplu. Prea facil.

N-o să fac asta, deşi ştiu foarte bine câtă plăcere oferă participarea în direct la un dezastru de asemenea proporţii. Din nefericire, ideea cataclismului planetar e atât de uzată, încât personajele mele vor deveni repede nişte simpli figuranţi într-un scenariu pe cât de gigantesc, pe atât de neconvingător. Nu pot să le fac aşa ceva. Mai bine să nu se întâmple nimic, cu riscul de a nu mai avea subiect, de a plictisi. Ştiu că personajele însele vor fi dezamăgite, că cititorul va fi şi el dezamăgit, sper doar că cele două dezamăgiri se vor contopi, devenind una singură. Legătura necesară.

Rescriu.

— O fi căzut deja? şopteşte Oana.

— Nu cred, răspunde Mişu. Trebuia să fie o explozie, nu?

— Ce explozie, dacă a căzut în apă?

— Dar tot trebuia să se audă ceva.

— Eu n-am auzit nimic.

Tăcere. Zgomotul motorului a devenit o simfonie monotonă a lumii ştiute care se încăpăţânează să existe în continuare, undeva, acolo, în întuneric.

— Cât e ceasul, întreabă Victor.

— Unşpe şi douăzeci, răspunde Ionuţ.

— Ar fi trebuit să cadă deja. Ceva nu e în regulă…

— Poate au calculat greşit momentul.

Pentru o clipă se agaţă cu toţii de posibila eroare umană, dar ea nu rezistă sub greutatea realităţii care se insinuează încet în minţile lor, devenind certitudine şi spulberând, laolaltă cu fricile, toate visele din care se hrăniseră în ultimele săptămâni.

Oana se lasă să alunece pe jos şi, cu spatele lipit de un stâlp al balustradei, începe să plângă încet.

— Hai, nu…! încearcă s-o consoleze Ionuţ. Doar nu e sfârşitul lumii…

Hohotele de plâns ale Oanei se înteţesc.

— Adică… Am vrut să zic…

Mâna lui o atinge întâmplător pe a ei şi rămâne acolo.

— Ţi-e frig? Să-ţi aduc o pătură?

Printre sughiţuri, primeşte înapoi un zâmbet trist. Trist pentru că aşa zâmbeşte ea de obicei, însă acolo, în penumbră, doi ochi licăresc vesel.

— Mulţumesc! şopteşte ea. De fapt… vin cu tine.

Se ridică amândoi şi se îndreaptă spre cabină, cu umerii lovindu-se uşor unul de altul, aproape ca o ţinere de mână.

Cufundaţi în gânduri, ceilalţi nu le dau atenţie.

— Ce linişte s-a făcut! observă deodată Adela. Victor tresare şi cutele de pe frunte i se adâncesc.

— Stai puţin! De ce nu se mai aude motorul? Ce face căpitanul?

Lumina farului îi orbeşte, nu reuşesc să vadă nimic prin geamurile cabinei. Îi aştept acolo. Victor apare primul, urmat de ceilalţi. Se opresc toţi trei în uşă, privind nedumeriţi către domnul Marin care, prăbuşit într-un colţ, sforăie de zor cu capul în piept. Şapca de marinar i-a căzut pe-o parte, iar în mâna dreaptă încă strânge o doză de bere. Mişu se apropie şi-l scutură într-o doară. Omul mormăie ceva, apoi capul îi cade din nou, iar doza goală se rostogoleşte uşor pe podea. Treptele de metal scârţâie ritmic.

— Uită-te la el! izbucneşte Victor. Dacă venea valul?

— Ei, cum e? întreabă Viorica din capul scării. Linişte. Răspunsul e întipărit deja pe feţele lor morcovite. Dă din umeri.

— Las’ că-i bine. Noi să fim sănătoşi. Ce-i cu Marin?

— A… adormit, explică Mişu.

— O fi obosit, săracul! Lăsaţi-l! Se trezeşte el.

— Şi noi ce facem acum? se impacientează Adela.

— Nimic. Ne culcăm.

— Unde? Peste bagaje?

— Am întins nişte pături… Ne descurcăm noi.

— Dar eu nu pot să dorm aşa. Am probleme cu spatele.

— N-am ce-ţi face.

— Şi unde ne spălăm?

— În găleată.

— Cum să mă spăl în găleată?

— Te descurci, dragă! Ce crezi că-i aici? Hotel de lux? De sub punte se iveşte un cap de copil.

— Ioana! Nu trebuia să fii în pat la ora asta?

Fetiţa urcă şi se lipeşte de mama ei, şoptindu-i ceva la ureche.

— Unde să dispară? I-ai dat tu drumul?

Ioana scutură din cap şi şopteşte în continuare.

— Ce pene? Să nu-mi spui că… Adela, unde ţi-e motanul?

— De unde să ştiu eu? L-am adus pe vapor, dar nu l-am mai băgat în...

— Bravo! Ne-a lăsat fără un papagal. Fi-ţi-ar mâţa…!

— Am zis eu că nu e o idee bună să luăm animale cu noi, comentează Victor.

— Tu să nu te iei de motanul meu!

— Mami, după ce se termină sfârşitul lumii, îmi iei alt papagal?

— Treci la culcare!

Îi face semn să coboare şi dispar amândouă sub punte.

— Sper că mi-am luat pijamalele, mormăie Adela şi coboară după ele.

Rămaşi singuri, cei doi bărbaţi se uită lung la roata mare a cârmei şi la micul panou cu butoane de alături.

— Ce facem? întreabă Mişu.

— Ne întoarcem în port. N-are rost să aşteptăm până dimineaţă.

Cu un deget sprijinind bărbia, Mişu studiază concentrat grămada de hărţi întinse pe bord, alcătuite din pete albe şi galbene peste care se întinde o reţea deasă de cifre mărunte.

— Ăăă… ai idee unde ne aflăm?

Locotenentul vine lângă el şi-şi plimbă degetul arătător pe una din hărţi, la întâmplare.

— Da, cam ştiu unde ar trebui să…

— Stai că mă uit eu pe telefon. A, nu merge.

— Ce nu merge?

— Programul de hărţi.

— Păi n-ai GPS?

— Ba da, dar îţi trebuie Internet ca să vezi hărţile.

— Acum spui? De ce nu le-ai descărcat înainte de plecare?

— Am uitat. Încearcă la tine!

— Păi… nici eu nu le-am descărcat. Lasă, nu contează! Trebuie doar să întoarcem şi să mergem în direcţia din care am venit. Logic!

Mişu dă din cap în timp ce atinge discret cu un deget roata de lemn a cârmei.

— Dar cum pornim motorul?

— Păi… de la butoane.

— Care? Ăsta?

— Probabil. Apasă!

— Am apăsat. Se aude ceva?

— Nu. Încearcă altul!

— Dar acum?

— Tot nimic.

— Parcă zicea căpitanul că trebuie umblat la motor ca să…

Locotenentul oftează.

— Hai să vedem!

Mişu o ia înainte, pe scara ce duce la camera motorului, dar se opreşte la jumătate.

— Tu auzi ceva?

— Nu. Ce?

— Parcă venea de jos.

Ascultă amândoi nemişcaţi, dar nimic nu pare să tulbure murmurul valurilor.

— Hai!

Coboară unul după altul, ţinându-se de balustrada subţire. Ajuns jos, Mişu împinge uşa şi, bâjbâind în întuneric, reuşeşte să răsucească comutatorul. În lumina gălbuie, două umbre negre se agită deodată pe fundalul curb.

— Oana! exclamă Mişu.

— Ionuţ! se miră Victor.

Oana îşi aranjează bluza şi se strecoară pe lângă ei în grabă, ascunzându-şi obrajii îmbujoraţi. În urma ei păşeşte Ionuţ, calm, sigur pe el, luminând pe rând cu o lanternă feţele încremenite ale celor doi musafiri nepoftiţi.

— Am verificat motorul, aruncă el în trecere şi dispare pe scară în sus.

Mişu se uită la Victor, apoi la obiectul negru din mijlocul încăperii, apoi la scară.

— Măi! Nu cumva ăştia doi… Victor clatină din cap.

— Când? N-au avut timp să…

— Dar cât îţi trebuie…

— Mda. Ai dreptate.

— Vezi? Ţi-am spus eu că Oana nu e…

— Da, măi! Nu mai poţi avea încredere în nimeni.

Din colţul cel mai îndepărtat, îi privesc cum dau ocol maşinăriei, oprindu-se din loc în loc şi pipăind carcasa sau vreo piesă ieşită mai în afară. În zadar. Nici setul de chei tubulare învelite în cârpa de culoarea uleiului ars nu-i lămureşte prea mult. Mişu strâmbă din nas.

— Ai vreo idee?

— Am mai multe, dar motorul ăsta e… vechi.

— Daaa, se vede că e vechi.

— Câţi şi-or fi băgat mâinile prin el…!

— Mulţi.

— Dacă era mai nou, puteam să-l…

De pe unul din furtunuri se preling picături negre, alimentând pata de pe podea.

— Eram sigur că nu ne putem baza pe domnul Marin! izbucneşte Victor.

— Da. Când ai mai mare nevoie de el…

— Data viitoare nu mai vin.

— Nici eu. N-are rost să ne mai încurcăm cu… Locotenentul dă din mâini a neputinţă, se întoarce pe călcâie şi pleacă hotărât pe scară în sus. Mişu mai priveşte o dată monstrul adormit, apoi îl urmează, stingând conştiincios becul în trecere.

Discul plin al lunii e mult mai sus acum, împrăştiind peste valuri, de jur împrejurul vasului, o ţesătură fină de luminiţe mişcătoare. Cu spatele lipit de cabină, îmi studiez bucăţica de lume în derivă şi întrebările se înşiră. Putem renunţa la trecut? Suntem pregătiţi să o luăm de la început? Unde ne-am duce? Cu cine? Ce cărţi sau filme am lua cu noi pe o insulă pustie? Are vreo importanţă? Pe o insulă… Da, poate că universul acesta e prea mare pentru noi, ne ajunge şi unul mai mic. Aşa, cât să-l cuprinzi cu mintea, să-l măsori cu pasul. Poate că, încătuşată în finitudine, realitatea ar începe în sfârşit să-şi dezvăluie sensul.

Uşa cabinei se trânteşte cu zgomot. Victor trage aer în piept, face câţiva paşi şi se sprijină de balustradă. Rămâne aşa, contemplând îndelung forma schimbătoare a unui gând. Iese şi Mişu şi-şi ocupă tăcut locul în dreapta lui. E linişte, liniştea unui sfârşit de povestire.

— M-am hotărât! spune deodată Victor.

— Ce? se însufleţeşte Mişu.

— În septembrie, când vine următorul asteroid, mă duc la salină cu văru-meu.

— Păi… vin şi eu. E loc destul, nu? Poţi să intri şi cu camionul.

— E mai sigur aşa.

— Da. Măcar ştii că…

— Dar trebuie să facem un plan.

— Să ne organizăm… Să mai întrebăm şi pe alţii… Să nu aşteptăm degeaba…