Crematoriul

Simţi întâi uşoare furnicături la nivelul pielii, apoi, pentru câteva clipe, vederea i se întunecă, ochii i se umplură cu sute de puncte colorate, urechile i se înfundară, vocile din jurul său se estompară, îndepărtându-se, pierzându-se în neant, iar pământul îi fugi brusc de sub picioare. Înghiţi cu greu nodul ce i se născuse în gâtlej, silindu-se să se controleze, să-şi revină. Încet-încet, nervul optic începu să lucreze, să perceapă, Eleazar văzu din nou contururile obiectelor din jur, siluetele întunecate ale doctorilor şi asistentelor. Reîntâlni privirile reci ale celor din spatele său, ale celor ce-şi aşteptau rândul la tratament. Cu dreapta apăsând plasturele aplicat pe braţul mâinii stângi, ieşi în hol şi traversă tăcut sala pustie. Încă mai simţea în creier ameţeala aceea insuportabilă şi o moliciune ce voia parcă să-i reteze picioarele, să-l facă să se prăbuşească la pământ ca o cârpă udă.
La primul colţ coti la dreapta, privi discret în jur şi, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mişcare plasturele de pe braţ şi-l aruncă într-un coş de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roşie-vineţie. Eleazar zâmbi şi iuţi pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase şi zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Muşchii feţei i se contractară şi cu greu reuşi să-şi stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine ştie unde, înţepenit în clasica poziţie a celor puternici şi siguri pe sine, cu picioarele uşor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ţinând probabil bastonul de cauciuc, un poliţist uşor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.
- Eleazar? Frakson Eleazar?
Poliţaiul nu-l privea. Aştepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap şi îngăimă un "da" abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.
- Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordaţi de ură şi de frică în acelaşi timp.
Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, aşteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-şi atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar aşa, amical, ca să nu se mai hlizească.
Ochii poliţaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca şi ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.
"Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva."
- Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înţeles?
- Am înţeles, răspunse el mecanic, deşi ar fi vrut să-l întrebe de ce.
Poliţaiul, cu mâinile la spate, ţinând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanţă cine.
Adus de spate, aproape cocoşat sub povara neputinţei sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câţiva metri, devenind sau redevenind înţelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supravieţuiască fără necazuri mari, îşi dădu seama că era de fapt mulţumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătuşele la mâini, aşa, nevinovat, şi a-l duce într-un loc din care ieşire nu există.
Uneori Eleazar se simţea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenuşă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coş, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veşnic chinuit de razele ucigaşe ale soarelui, să fie veşnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârşit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălţilor şi a mlaştinilor în care colcăiau vietăţi iradiate, scârboase.
Păşea mulţumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranţă, cu toate că fiecare mişcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanţă jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aştepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe şi doar statul, seara, cu ochii holbaţi la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi menţineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-şi ia lumea în cap, să urle, să-şi dea cu ţeasta de pereţi, să fugă undeva, acolo, "sus", în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranţă trâmbiţată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioşi lipiţi de braţ în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveştile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilăreşti, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Şi întotdeauna când aluneca pe neaşteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun ţel ce făcea să merite să trăiască în continuare.
Bad lucra la arhive, de la el primea videocasetele, multe din cele pe care nu le vedeau muritorii de rând, primea şi un lucru periculos de altfel, cărţi, cu foi acoperite cu caractere minuscule, însă pline de lucruri pe care el, Eleazar, nu le auzise niciodată şi de care nu-i spusese nimeni.
Într-un târziu, păşind agale de-a lungul coridorului acela interminabil şi fără ţipenie de om, de parcă se declanşase vreo epidemie ciudată prin măruntaiele pământului, faptul că i se ceruse să se prezinte deseară la serviciu îi stârni nedumerirea. "Azi e joi" - îşi zise şi abia în clipa aceea îl îngrozi mesajul omului de ordine. Iuţi pasul, de parcă voia prin asta să-şi alunge toate gândurile rele, toate supoziţiile defavorabile. Azi era într-adevăr joi şi Bad... Bad putea să moară fără a fi vinovat cu ceva. O moarte efectiv absurdă prin felul ei. Să se fi aflat oare ceva? De neliniştea lui? De speranţa, paradoxală la prima vedere, însă efectiv absurdă? Fiindcă ceea ce doarea Bad nu se putea numi decât sinucidere curată şi de acest lucru erau amândoi conştienţi. Îndoiala poate naşte speranţă. Probabil că şi micile lor trucuri, faptul că încălcau tot mai des regulamentele, că evitau să îndeplinească, să ducă la bun sfârşit unele sarcini, toate nu erau decât speranţă. Putea fi totodată şi un joc extrem de periculos, ghicit de ceilalţi, lăsat să curgă pentru a descoperi cine ştie ce comploturi, evadări ori fărădelegi cu urmări groaznice. Exista însă şi reversul, un lucru la care abia aveau curajul să se gândească: povestea nu era aşa cum voia să pară a fi, adică inatacabilă. Prin urmare, jucau un soi de ruletă rusească. Nu se ştia care va fi lovit primul. Nici când anume. De un singur lucru erau totuşi siguri: speranţa creştea odată cu riscurile. Dar merita. Fiindcă, oricum, era şi aceasta tot o moarte, chiar dacă o moarte mai lentă, prelungită în mod artificial, pentru a-i expune, de ce nu, unor sinistre experienţe, deci având rol de cobai, pentru a-i folosi ca pe nişte automate oarbe, incapabile să reacţioneze negativ, puse să muncească, transformându-le munca într-un scop în sine.
Mergând, păşind prin coridorul străin şi rece, pe sub becurile îngropate în tavan, în spatele unor măşti de difuzie lăptoase, pe lângă gurile de aer condiţionat ce se căscau în spatele sitelor cromate, în pereţi, Eleazar se îngrijorase. Pentru ce să-l fi solicitat la crematoriu la o oră cel puţin ciudată pentru incinerarea obişnuitelor gunoaie? Cine stătea în spatele unui asemenea ordin? Şi de ce i-au comunicat acest lucru acolo, în sala de tratamente şi nu acasă, prin monitor? Dacă ar fi fost ceva urgent, ce ar fi necesitat într-adevăr transmiterea ordinului în sala de tratament, i s-ar fi cerut să se prezinte la serviciu de îndată ce ar fi ieşit. Or tocmai aici apărea dilema: o problemă fals urgent ori ceva adevărat?
Ajunse în garsoniera lui, surescitat. Luând să bea un pahar cu apă, observă cu surprindere că mâna îi tremura. Şi că a devenit deodată palid şi simţea în tot trupul o sfârşeală neplăcută. Vru să se întindă, să-şi revină puţin. Chiar se puse pe pat, cu mâinile împreunate sub ceafă, închise ochii în ideea să aţipească puţin, când pe retină îi apăru chipul cabalin al poliţaiului de adineaori molfăind la nesfârşit gumă de mestecat, stăpân pe sine şi pe cei din jur. Îşi închipui că-l loveşte, întâi cu piciorul, apoi cu pumnul, aşa cum se lovesc taurii, după cap, că poliţaiul cade secerat, chipiul îi zboară pe pardoseală, rostogolindu-se de-a lungul coridorului. Se surprinse cu muşchii încordaţi, cu fălcile încleştate, înjurându-şi de fapt propria nimicnicie. El, Eleazar, nu era decât un vierme ce pute fi oricând strivit sub cizmă, zdrobit de un baston de cauciuc, aruncat în cuptorul flămând al crematoriului la care slugărea el însuşi în fiecare zi. Se trezi cu o durere cumplită în tâmple, de parcă un cerc de fier îi strângea încet-încet cutia craniană, un lucru poate mai groaznic decât vestita picătură chinezească de care citise undeva, prin cărţile aduse pe furiş de către Bad. Şi în clipa aceea ar fi vrut să fie doar un simplu om, un muritor insignifiant. Atunci auzi un hohot de râs. Propriul său hohot de râs. Nu tare, putea fi interceptat de cineva, de cei care nu trebuiau să audă aşa ceva, ci efectiv înăbuşit mai mult în sinea sa. Un fel de autoironie la starea lui de fapt: cea a unui om într-adevăr mărunt. Doar el însuşi se ridicase pe sine deasu-pra acestei condiţii şi nicidecum nu-l ridicaseră ei, stăpânii atotputernici, prezenţi peste tot, în gândurile sale, în oasele sale, ziua şi noptea, neîncetat. Ei erau a doua lui natură, lor le datora viaţa, munca, serviciul lui la crematoriul acestei uriaşe vizuini. Pe ei trebuia să-i respecte. Să-i respecte pe intermediarii lor, pentru că pe ei nu-i văzuse niciodată, probabil că nici nu existau. "Dar nu se poate, îşi zise, să existe slugă fără stăpân sau - se îndoi mai apoi - poate avem sădită în conştiinţa noastră, în cromozomii noştri această mentalitate de slugi veşnice. De n-avem stăpâni, îi creăm, sau ne facem idoli cărora ne închinăm cu evlavie, să le sărutăm tălpile, urmele." Zâmbi. De data asta la propriu. Îşi surprinsese avântul într-un soi de melodramă bolnăvicioasă, ce putea uşor provoca tuburări psihice. Or tocmai de asemenea stări nu avea acum poftă, de fapt, poftă de aşa ceva nu avusese niciodată. Şi-apoi, de la depresiune psihică la fobii nu este decât un pas. Iar el, domnul Eleazar Frakson, îşi aruncase plasturele de "sănătate" la coşul de gunoi, râzându-şi de asemenea măsuri de securitate, aşa-zis socială şi individuală totodată.
Gândul îi zbură din nou la Bad. Pistruii acestuia păreau dintr-o dată mai mari, întinzându-se de la pomeţi până în vârful urechilor, iar părul ruginiu, roşu de tot.
"Poate ar fi mai bine ca Bad să sfârşească acolo, în coşul crematoriului. Să nu-l mai văd suferind. Tânjind după himere." Gândul acesta îl înspăimântă. Dorea moartea prietenului său, aşa, inexplicabil.
Porni să se plimbe prin cameră ca un apucat, de la un colţ la altul, blestemând de câteva ori fotoliile din centrul încăperii, ce-i împiedicau du-te-vino-ul şi de care se lovi de câteva ori, din neatenţie.
Dacă ar putea să-l anunţe pe Bad... Crematoriul nu lucra astăzi, era totul ferecat. Cu mâna lui încuiase uşa aceea masivă, din oţel, cu cauciuc pe margine, pentru etanşare, şi predase cheia paznicului. După ce se asigurase, bineînţeles, că Bad ajunsese în sala crematoriului, ascuns într-un cărucior, şi unde avea să rămână, în mod normal până a doua zi. A merge la paznic, a-i cere cheia sub un pretext... Din păcate, aici se ivea problema... Apăreau suspiciunile. Alarmarea celorlalţi. Întrebările. Dar dacă ar merge pur şi simplu şi ar denunţa el însuşi prezenţa lui Bad în crematoriu? Ideea îl îngrozi. Simţi cum îi năvăleşte în obraji un val de fierbinţeală. Se făcu mai mărunt decât era, se cocârjă sub greutatea propriei nimicnicii. "Dar aşa l-aş salva", mai îndrăzni să-şi zică, fiind totuşi convins că era o prostie. Într-un astfel de caz, denunţarea era egală cu trimiterea la moarte. Aşa însă, lăsând rezolvarea pe seama timpului, a purei întâmplări, Bad mai avea oarecare speranţe. Chiar dacă infime.
Exista o soluţie de a intra fără probleme prea mari: în caz de urgenţe extreme se putea folosi de accesul cu ajutorul cheii electronice, adică tastând pur şi simplu numărul de cod pe claviatura terminalului încastrat în chiar uşa crematoriului. Pentru ce anume fusese prevăzut acest sistem efectiv absurd, nu-i spusese nimeni. Trebuia doar să nu-l zărească cerberul, pus şi el inutil în poarta crematoriului, şi în rest...
- Frakson! Frakson Eleazar!
Tresări. Goana printre gânduri îl absorbise întru totul şi vocea din difuzor, impersonală, imperativă, îl readuse în realitatea imediată.
- Da, zise, apropiindu-se de monitorul pe care apăruse bila albastră, semnul care însoţea întotdeauna orice ştire ori anunţ, o bilă ce se învârtea în jurul propriului ax, pe un fond azuriu şi din care, la fiecare rotaţie, ţâşnea o rază orbitoare, ce biciuia parcă ochii şi mintea privitorului obligat să urmărească ecranul.
- La ora douăzeci şi treizeci de minute te vei prezenta la centrul de control.
Mormăi un "am înţeles" anemic şi abia în clipa în care imaginea din monitor se stinse, sări în sus. Conexiunea din creierul său se produse prea târziu. Manipulă claviatura terminalului până când monitorul fu iar luminat, fără ca acum să mai aibă în centru nelipsitul corp geometric perfect pe post de bici, ci o culoare neconcludentă, bătând înspre cenuşiu.
- Dar... dar eu... ăăă... sunt chemat la serviciu, se bâlbâi Eleazar cu inima strânsă, nu cumva să facă vreo greşeală, nu vorbise prea des cu cei de dincolo de ecran, temându-se totodată ca această legătură să nu cumva să se întrerupă.
Nu i se răspunse imediat, lucru ce îl puse întâi în încurcătură, apoi însă îl uimi: în mecanismul perfect al puterii apăruse o fisură ciudată, o nesincronizare incredibilă. În final i se spuse că poate să îndeplinească primul ordin. Încă un argument la aprecierea sa de mai înainte.
"Lucrurile pot fi şi aşa cum vrem să le vedem noi şi nu aşa cum sunt de fapt. Cât de uşor ne înşelăm uneori" - gândi el, prudent.
Despica firul în patru, era conştient de asta. Orice pas greşit îi putea fi fatal. Prea mult se legase de Bad, de Jordan, de Edna, de ideea că principiul Yin-Yang este perfect valabil, că, acolo, sus, atmosfera nu-i este omului chiar atât de potrivnică. Şi-apoi, trăia, şi asta nu putea fi neglijat. Adică nu trebuia să renunţe la viaţă, nu avea dreptul să o piardă printr-o prostie absurdă.
Se uită la pat. Se putea trânti. Să doarmă un ceas, două, atât cât să treacă timpul mai uşor, să se estompeze contradicţiile din sinea lui, ori chiar să le uite. Dacă Bad va obosi şi va coborî... Îi lăsase uşa cuptorului deschisă, doar s-o împingă puţin şi putea ieşi. Dacă însă îl va surprinde fumul şi dogoarea flăcărilor acolo, în partea superioară a coşului, în oricare alt sector al acestuia, Bad va avea un sfârşit de-a dreptul tragic.
Blestemă ideea lui Bad, apoi pe cei care îşi găsiseră chiar astăzi să incinereze gunoaie, încălcând astfel programul.
Manipulă iar claviatura monitorului, solicitând programul de televiziune şi reluându-şi de îndată plimbatul. Încăperea fu inundată de o melodie iritantă, executată în forţă. Vibraţiile corzilor de pian întrerupte brusc, scârţâitul strident al unei viori, tobele parcă scăpate de sub control, cinelele în chip de concluzii, toate astea veneau să sublinieze nişte imagini coşmareşti: un oraş în ruină, buruieni deformate asaltând zidurile, acoperişurile rămase parţial suspendate, câmpurile pustii, apoi nori, care nu se ştia dacă sunt într-adevăr nori sau smog produs de oraşul subpământean, de ţara subpământeană, plutind foarte jos, copaci cu frunze arămii, răsucite nefiresc, şobolani traversând pieţe pustii, havuzuri goale, cu marginile bazinelor parcă muşcate de animale gigantice...
Renunţă. Ecranul se goli de imagini.
Era singur, singur cu pereţii, cu idioţeniile ce-i umpleau apartamentul. Ştia că acestea sunt  gândurile cu care încep de fiecare dată crizele de indentitate, urmări ale faptului că se pornise să refuze sistematic "binefacerile" plasturilor. Lucrurile cu care îl speriau, şi asta nu doar pe el, aveau totuşi o bază reală. Propaganda LOR era bine construită. Nevoia de societate devine primejdioasă când toţi cei din jurul tău sunt făcuţi să nu o simtă. Nimic mai fals. Fiindcă ei sunt programaţi să nu o simtă. Obligaţi. Ei tânjesc după singurătate fiindcă aşa doresc alţii. Semenii le repugnă. Bad, el este de vină. Pentru  ce?
Cât este el însuşi şi cât sub stăpânirea LOR?
Se îmbrăcă. Ieşi. Porni către crematoriu. Bad mai putea fi salvat. Încerca să se liniştească imaginându-şi un câmp cu grâu şi maci, aşa cum văzuse într-un film adus pe ascuns de către Bad. Aiureli, conchise. Nu-şi putea imagina decât încăperea crematoriului.
Oamenii treceau tăcuţi pe lângă el. Cu feţele înnegurate, ascuţite, pierdute în gulerele tari ale hainelor. Undeva se termina un schimb şi începea un altul. În coridoare mirosea a cauciuc ars. Iar paznicul, cel de care se temuse atât că-l va împiedica să intre, acesta dormea cu capul pe mâini sforăind uşor.
Ajuns dinaintea uşii crematoriului, formă cifrul. Pe afişaj îi apăru clipind cuvântul "Deschis". Tresări. Poate uitase să încuie la plecare. Ori poate reuşise Bad să iasă. Puţin probabil, fiindcă cifrul îl cunoaşte numai el.
Când pătrunse în sală, se îngrozi. Simţi întâi căldura. Apoi un miros greu, de fenoli. Era din ce în ce mai clar că astăzi cuptorul mai fusese folosit. Prin urmare, cineva care ştia cifrul intrase şi folosise crematoriul. Pentru a arde ce? Însă nu aceasta era problema, ci faptul că, mai mult ca sigur, Bad fusese descoperit, în sală, viu, ori mort, asfixiat, în gura cuptorului, căzut din coş, acolo unde se căţărase să încerce o ieşire în lumea de dincolo.
Se învârti fără rost prin incinta faianţată, cu privirea căutând parcă un răspuns în îmbinările plăcilor albe, în mozaicul pestriţ al podelei.
Dacă Bad a fost descoperit, EI ştiu acum de complicitatea sa cu el şi atunci... EI sunt necruţători. Orice deviere poate costa mult. Chiar totul. Încercă să...
Deschise uşa pântecului de oţel... Metalul încă mai era cald. Se duse la dulapul cu echipamentul de lucru şi luă masca de gaze. Un gând fugar, mai mult un licăr de speranţă, îl sili să se uite în căruciorul în care îl ascunsese pe Bad la plecare. Gol. Sau aproape gol. Pe fundul plat al recipientului lucea cartela pentru telefoane a prietenului său. Pierdută.
Reveni înaintea cuptorului.
De ce l-au chemat?
Îşi puse masca pe figură. Se căţără în gura monstrului veşnic înfometat, aproape tremurând: zarurile fuseseră aruncate, drumul său nu avea decât un singur sens: în sus, prin coşul crematoriului. Viu sau mort. Viu însă, acolo sus mai exista o speranţă.
Scoabele înfipte în cărămizi aproape că se răciseră. Funinginea de pe ele îl înfioră. Avea în ea ceva nedefinit. Moale. Parcă unsuros.
Respira greu. Nu folosise niciodată până acum masca de gaze. Avea senzaţia că se va sufoca din clipă în clipă. Aproape că regreta aruncarea plasturelui.
De jos se auzi o izbitură seacă. Metal de metal. Funinginea amortizase vibraţiile. Pentru o clipă rămase cu un picior suspendat în aer. Cineva închisese uşa cuptorului. Fu tentat să coboare, să strige să i se deschidă. Îşi dădu seama că ar fi fost un gest nu doar inutil, ci şi fatal. Apoi scârţâitul ce însoţea întotdeauna deschiderea uşii. Abia în acel moment îşi dădu Eleazar seama de gravitatea situaţiei, de adevărata primejdie ce-l pândea. Instinctul de conservare îl obligă să se întindă ca un arc. Pe dinaintea ochilor îi trecu fulgerător o lumină albă, aripa unei păsări de foc, secunda ultimă, viaţa condensată într-o singură clipă.
Începu să coboare precipitat, aproape fără să atingă scoabele. În liniştea de după scârţâitul uşii auzea doar gâfâiala şi bătăile inimii. Şi propriul şuier în cauciucul măştii de gaze. I se părea că până jos este o veşnicie. Fusese de fapt aproape de gura crematoriului, însă negrul funinginii oprise orice sclipire de lumină.
Întâi auzi voci, lucruri trântite, paşi grei. Scârţâitul roţilor căruciorului de serviciu. Parcă mai sigur pe viaţă, se opri în gura monstrului şi privi încăperea acum foarte bine luminată. Zări patru poliţişti cu armele gata să tragă. Patru poliţişti care scotoceau bombănind printre puţinele lucruri din sala crematoriului. Unul dintre ei era chiar buna lui cunoştinţă, cel cu mutra antipatică, poate chiar umbra lui, fiindcă nu l-a zărit numai la oficiul pentru tratamente, mişcându-şi neîncetat fălcile, ci şi în coridorul de dinaintea garsonierei sale, pândindu-i cu ochii săi mărunţi orice mişcare.
- Pe coş v-aţi uitat? întrebă cel ce părea a fi şeful, un individ mărunt, cu buze subţiri, aproape inexistente şi pe obrazul drept cu o aluniţă cât o nucă.
Eleazar îngheţă. Îşi reveni însă imediat şi se retrase încet în interiorul cuptorului. Se împiedică de ceva dur şi căzu cu un bufnet surd. Rămase câteva clipe nemişcat, aşteptând urmările. Nu auzise nimeni nimic, fiindcă exact în acelaşi timp unul din oamenii puterii, cu capul vârât în gura cuptorului, raportă că în coş nu se găseşte nimic.
Stupefiat de naivitatea poliţistului, lui Eleazar îi părea acum rău că nu încercase mai de mult o evadare. Vru să se ridice şi-şi sprijini palma exact de corpul în care se împiedi-case. O clipă doar, rămase cu gestul încremenit. Avea sub palmă craniul unui om nu îndeajuns de carbonizat. Sări imediat în picioare, îngrozit. Acum îi era totul clar, îşi dădu seama de ce găsise vatra de cărămidă încă aproape fierbinte, de ce-l căutau poliţiştii, era convins că-l căutau pe el, pe Bad, poate şi pe ceilalţi, pe Jordan şi pe Edna.
Abia retras omul în uniformă, se auzi din nou vocea inflexibilă a şefului.
- Plecăm.
Eleazar se îndreptă către coş, se mai aplecă o dată până la fereastra de către lumină, nu mai rămăsese nimeni, plecarea poliţiştilor nu însemna decât o stratagemă care pe el nu l-a convins. Totuşi, cine să fi fost incinerat? Bad? (Exista în inima sa un ceva ce refuza să creadă că ar fi vorba de Bad.) L-au găsit şi acum, acum ar fi urmat el. Dacă da, acţionaseră copilăreşte.
De ce existaseră însă două ordine contradictorii, unul chemându-l la crematoriu, celălalt la centrul de control? Pentru ce-l chemaseră la crematoriu, îi devenise acum foarte clar. Pentru ce-l chemaseră cei de la centrul de control, nu va afla poate niciodată.
Neobişnuit să-şi forţeze plămânii, respirând tot mai greu, deranjat de cartuşul filtrant ce-i atârna inert sub bărbie, îşi lepădă masca şi o atârnă de cureaua ce-i strângea mijlocul. Simţi în nări mirosul înţepător al funinginei. În bezna aproape materială, doar gravitaţia îi dădea o orientare sigură în spaţiu. Îşi aminti de ţeasta pe care o atinsese în incinta cuptorului fără să vrea şi simţi un fior neplăcut pe şira spinării. Ceva nedefinit îl silea să fie convins că Bad fusese ucis şi incinerat.
Îşi duse dosul palmei la frunte, să-şi înlăture broboanele de sudoare şi-n clipa aceea masca de gaze i se desprinse de la curea şi după câteva momente, o auzi lovindu-se cu cutia filtrantă de cărămizile din gura cuptorului.
- Stai!
O împuşcătură şi glonţul ţiuindu-i pe lângă tâmplă. Apoi o linişte adâncă prevestitoare de rău. Privi în jos. Nu văzu nimic, nici o rază de lumină. Mâinile începuseră să-l doară, acum regreta şi masca, nu pentru că-l dăduse de gol, ci pentru că începuse să-i fie tot mai cald, iar aerul tot mai cu neputinţă de respirat. Şi deodată simţi în nări miros de fum, un fum înecăcios de motorină arsă. Porniseră deci injectoarele de motorină, la foc mic, să-l asfixieze.
Încerca să grăbească ascensiunea. Intrase în domeniul interzis şi era acum pedepsit, aspru pedepsit.
Rămase o clipă cu mâna stângă în aer, reuşind să apuce o altă scoabă metalică în ultima clipă. Aerul devenea tot mai sufocant, începuseră chiar să-l chinuie nu doar plămânii, ci şi gâtul, iar căldura fumului îi pătrundea prin toţi porii. Sau era poate un alt fel de căldură. Căldura fricii de moarte. Sus acolo unde i se găsea obiectul speranţei, nu i se zărea nici o rază de lumină, nici o scânteie. Continua totuşi să spere, să urce, să urce din ce în ce mai anevoios, aproape convins că din secundă în secundă creierul va înceta să mai funcţioneze, inima la fel, şi el se va prăbuşi în gol, oprindu-se doar acolo, jos, zdrobit de materia aceea tare din gura cuptorului nesăţios. Şi deodată zări lumina, o lumină ciudată, uşor albăstruie, aproape ireală. O singură clipă numai, atunci când se întrerupse pentru moment năvala fumului înecăcios. Ieşirea se afla aproape, eliberarea nu putea fi ratată. Dar... O sfârşeală rău prevestitoare, ce i se insinuase în suflet, în muşchi, îi încetini mişcările, îngreuindu-i mâinile pe care acum de-abia de le mai ridica să prindă cu ele bucăţile de fier, îngreuindu-i trupul, picioarele. Bad, prietenul său, apucase poate să ajungă până aici, poate chiar tăiase gratiile (cât de prevăzători fuseseră EI) şi, de ce nu, chiar dacă avusese posibilitatea să iasă, să se elibereze, refuzase să o facă de unul singur, acest lucru costându-l însă viaţa.
O flacără violentă, ţâşnită din jos, îi pârli părul şi-i aprinse hainele. Văzu iar lumina aceea albăstruie, nu mai era nici un dubiu, ajunsese la ieşire, văzu clar gratiile tăiate, trase, îndoite înspre interior, încă un metru, încă trei scoabe de zid, încă un efort...
Ardea. Îi ardeau hainele sintetice, i se aprinsese totuşi părul, încă două scoabe şi va putea apuca resturile de gratii, se va putea trage în afară, la aer. Dincolo îl va aştepta Bad, se vor îmbrăţişa, vor chiui de bucurie.
Îi ardea pielea şi nu simţea nici o durere. Strânse în palmă capătul unei gratii. În sfârşit. Greutatea, ea crescuse, se făcuse de zece ori mai mare.
În jur era lumină. Aproape că-l dureau ochii. Îşi trecu în afară întâi un picior, apoi pe celălalt.
- Am reuşit! Este capabil şi de sentimente. Calul troian funcţionează perfect. Îi vom învinge.
Nu vorbise el. Privi în jur, încercând să-şi acomodeze ochii cu lumina violentă. Era înconjurat de oameni în halate maronii, ce-l priveau cu nişte ochi reci, de gheaţă. I se păreau foarte cunoscuţi, parcă i-a mai văzut acolo jos, prin măruntaiele polisului subteran.
- Păcat. A fost exemplarul cel mai reuşit, auzi iar, însă lui nu-i mai păsa, aşa cum nu-i mai păsa de mâinile de pe care-i cădea pielea artificială carbonizată, lăsând vederii tendoane metalice, nichelate.
Mintea îi zburase undeva acolo jos, în pântecul cuptorului, la scheletul acela uman. Dacă fusese totuşi Bad, el cu ce le greşise?
Îşi scoase arma ascunsă la piept şi începu să tragă.