Dumnezeu chicotea pe înfundate

Moş Ciulcă şedea pe banca din faţa casei. Banca era aşezată pe două bucăţi de lemn de băgrin. Mai putredă, una din ele se sprijinea de-o cărămidă spartă. Lângă bucata încă sănătoasă, dormea Pompidou. Moş Ciulcă părea că priveşte ţintă la o pălămidă rebelă, crescută pe buza şanţului. Însă el privea în gol. Altfel zis, cugeta. La un moment dat, însă, trezindu-se parcă la realitate, oftă. Apoi îşi întinse un picior, până acum îndoit, şi-l strânse armonică pe celălalt. Banca se clătină ameninţător. Pompidou îşi miji ochii, după care căscă nehotărât. Oftă iarăşi şi moş Ciulcă. Nu mai părea că priveşte pălămida, ci privea cu adevărat la floarea de prun ce picase aproape de botul lui Pompidou.

— Doamne dă-i să treacă peste noi!

Pompidou se uită la bătrân cu un singur ochi, şi cu acela pe jumătate deschis. Apoi îşi mută botul pe laba stângă. Auzise şi el de zvonurile ce chinuiau de vreo trei zile satul. Încercase, ieri, să-şi explice atitudinea totalmente nesănătoasă şi incoerentă, lipsită de logică, ce bântuia prin craterele din creierul lui moş Ciulcă, dar nu reuşise mai nimic. Întâi, consilierii locali deciseseră înlocuirea prunilor din stradă cu plopi tremurători, dar, constatând că nu exista în ţară nicio pepinieră cu asemenea arbori, au votat amânarea scoaterii prunilor pentru un termen nedefinit. După care, efectiv, începuse nebunia. Iar sătenii se împărţiseră extrem de rapid în mai multe partide. Cei din gaşca lui Cacsa erau de părere că avioanele nu vor trece pe deasupra satului, fiindcă preşedintele optase pentru neutralitatea ţării. În Hibl, Pulischneidäsch reuşise să convingă întreg cartierul că ziarele minţeau cu o neruşinare tipic balcanică. În Ciucovăţ, Belizeţ nu reuşise mai nimic, însă cât pe-aci să-l ridice şeful de post pentru atitudinea sa belicoasă: îşi făcuse o praştie cu două rânduri de gumilastic, iar în loc de fasole folosea staniol de la bomboanele de iarnă, umplut cu fosfor de la chibrite. Fireşte că până la urmă cumpărase toate pachetele de chibrituri de la prăvălie şi acum, în lipsa lor, vecinele menţineau, cu rândul, jăratec în sobele lor. Pur şi simplu, i se pusese pata pe avioane. Singurul care avusese câştig de cauză fusese Peşce Voios. Văru-său, Sloiece, fugit pe vremuri în America, îi trimisese prin poşta electronică formula compoziţiei gazelor lăsate în urmă de avion, care dovedea influenţa pozitivă a unui anumit compus asupra pomilor fructiferi. Drept urmare, până şi popa Lele, după liturghia de duminică, fără a se referi explicit la pruni, sugerase ideea că existau premisele unui an rodnic.

— Doamne dă-i să treacă peste noi! repetă moş Ciulcă.

Pompidou scânci, fără a-şi deschide ochii. Alaltăieri, bătrânul umblase prin curte cuprins parcă de turbare. Încă nu ajunseseră la urechile sale ipotezele lui Cacsa, Pulischneidäsch, Belizeţ şi Peşce Voios şi el rămăsese cuplat la ideea că va rămâne fără prunii din stradă. Poarta de la uliţă se blocase deschisă şi el, moş Ciulcă, pendulase ore-ntregi între closetul din fundul curţii şi prunii din faţă. Trebuie precizat că prunii din faţă erau cei de la stradă, exact nouăsprezece. Iar cei din spate, adică exact treisprezece, erau cei din grădină. Cine nu l-ar fi cunoscut ar fi crezut că plimbatul are ce are cu grija pentru prunii din faţă, însă mişcarea de bielă-manivelă se datora exclusiv prostatei. Pentru a fi pe fază de venea cumva vreun consilier să-i taie prunii, îl legase pe Pompidou de unul din pomi. În mod normal, Pompidou s-ar fi răzvrătit, dar de data aceasta înţelesese perfect ce misiune importantă-i fusese hărăzită, astfel că rezistase până în momentul când se rupse sfoara cu care-l legase bătrânul. Atunci ţâşni ca din puşcă şi se duse şi el, glonţ, în fundul curţii.

Moş Ciulcă îşi ridică privirea. I se păruse că aude un huruit. Numai că nu era de avion. Avioanele huruiau astfel doar pe vremea tinereţii lui. Alea aveau elice. Astea, de-acum, n-au şi, încerca el să-şi explice, nu picau fiindcă le aruncau de pe-un aeroport pe altul cu nişte praştii uriaşe. Desigur, mult mai mari decât cea a lui Belizeţ, cu elastic scos de la chiloţii nevestei sale, Iulişca. Huruitul se stinse undeva înspre vamă. În ultimul prun, cel dinspre casa lui Todor Căsapu, un guguştiuc uguia de mama focului. Îi răspunse un mascul de vrabie. Bătrânul se ridică, îşi făcu vânt şi zvârli cu toiagul după ei.

— Au Doamne, Păvăluţ, io-s beceagă, tu mă superi!

Nu se putu abţine atunci când văzu cum i se izbeşte bâta cârnă de ramurile unui prun şi cade la pământ, antrenând după ea o ploaie de flori. Se ridică de pe bancă şi, în câteva clipe, ajunse sub pom. Pe jos… Se opri îngheţat parcă de-o suflare polară. Se frecă la ochi, bombănind. Vru să se aplece, să vadă mai bine. Să se dumirească. Nu apucă. Auzi undeva, în spate, târşâitul papucilor de lemn ai vecinului Mâţă.

— No…?

— Iaca…, îi răspunse moş Ciulcă, vizibil deranjat de inopinata apariţie.

Vecinul ajunse lângă el şi deja se aplecase. Culese de pe jos o prună mică şi verde.

— Hâm!

Se aplecă şi moş Ciulcă. Ridică, la rândul său, o altă prună mică şi verde. Dintre sute de prune mici şi verzi.

Urmaţi de Pompidou, se îndreptară amândoi spre bancă şi se aşezară. În clipa aceea, un tunet despică cerul în două. Priviră iute în sus, să surprindă pasărea de fier. Dar nu văzură decât imensitatea albastră a văzduhului.

— Hai, hai! se bucură moş Ciulcă, cu mâna streaşină la ochi.

— Haida de! bombăni vecinul Mâţă.

— Ce? întrebă moşul.

— Eh… îi răspunse celălalt, privind mânios spre cer, în urma păsării de fier.

Moş Ciulcă îşi aduse aminte de pruna din palmă. Apoi îşi ridică iar privirea.

— Mulţamu-ţi, Doamne, că m-ai ascultat! îngăimă şi-n clipa aceea i se păru că-L vede pe Dumnezeu iţindu-Se printre petalele unei flori de prun.

Îl cuprinse o uşoară ameţeală. Îşi frecă palmele. Căldura plăcută i se căţără până-n vârful capului.

— Puteai să-l speli… se întoarse el spre Mâţă.

— Ce? întrebă acesta, privind la pruna ridicată mai devreme de pe jos.

— Cazanul, răspunse moş Ciulcă.

Vecinul zvârli pruna în şanţ. După care se uită lung la bătrân. Cazanul de făcut ţuică al acestuia se afla şi acum în şopronul său de lemne. Aşadar, nu uitase de el, aşa cum sperase. Va trebui să i-l înapoieze. De unde ştia însă că nu-l spălase după ultima tură de făcut rachiu? Îl măsură din nou cu privirea, bănuitor. Un gând negru îi înstăpâni dintr-odată întreaga minte: Ciulcă fusese la el în lemnărie pe ascuns! Se ridică brusc, împins parcă de un arc, şi se îndreptă spre casa lui. Pompidou îl înşfăcă de picior fără niciun avertisment. Aşa făcea întotdeauna, doar că acum vecinul nu fusese pe fază.

— Marş, fir-ar mă-ta a dracului!

Pompidou îl înjură şi el cu un hămăit scurt, sugrumat. Nu se agreaseră niciodată unul pe altul, fapt pe care miza şi moş Ciulcă. Se apropie de un prun, îşi ridică victorios un picior şi se uşură. Bătrânul se făcu că nu-l vede. Era prea fericit. Nici nu mai conta dacă pomul se putea usca. Pişatul de câine-i ca vitriolul, îi explicase cândva Ion al lui Hârţu, care lucra la un ziar de la Timişoara. Dumnezeu venise în prunii săi. Sloiece, vărul din America al lui Peşce Voios, avusese dreptate. Gazele de eşapament ale păsărilor de fier aveau un efect binefăcător asupra prunilor. Se dovedea mai mult decât limpede că scrisoarea lui Sloiece i-a convins pe consilierii locali să amâne tăierea pomilor. Adevărul era că vestea tăierii prunilor a fost ca o lovitură de măciucă. Pentru prima dată, şeful de post a trebuit să-şi ascută creionul chimic de cinci ori în aceeaşi zi şi nu o dată la cinci ani, ca până acum. Jumătate din femeile din localitate au venit să se plângă de faptul că au fost bătute de bărbaţii lor. Până şi moaşa satului s-a ales cu un picior în ghips, dar nu de la bătaia bărbatului, ci de la căzătură, pe când fugea de acesta. Pentru toţi bărbaţii din sat, era clar că nevestele stăteau la originea ideii năstruşnice a consilierilor locali. Auzind că se votase tăierea prunilor de pe uliţe, moş Ciulcă exclamase: Vine sfârşitul lumii! Pur şi simplu nu-şi putea explica logica unei asemenea hotărâri. Până şi franţujii, care beau numai vin, auzise el, au un respect faţă de rachiu şi-i spun apa vieţii! Şi, iată, vin ăştia, dârză-n cur, consilierii locali, carevasăzică, să schimbe lumea. Din întreg satul, o singură femeie nu se bucurase de ideea tăierii prunilor: Lena, muierea lui Ion Caii Mei. E drept că, de la colectivizare, când o ciomăgise Ghioacă, miliţianul, pentru că refuzase să-şi dea caii în colectiv, îi crescuse mustaţa şi părea bărbat. Aflând însă de atitudinea femeii, moş Ciulcă exclamase: Există Dumnezeu!

Jumătatea de sat răzvrătită s-a organizat rapid în trei schimburi. Prunii trebuiau apăraţi cu preţul vieţii. Moş Ciulcă s-a întovărăşit cu vecinii Mâţă şi Paia Căsapu. Mâţă a avut noroc, deoarece n-a mai apucat să facă de planton. Între timp, se schimbase decizia consilierilor. Şeful de post a trebuit să-şi mai ascută creionul chimic de câteva ori. Apoi, deodată, ca un trăsnet binefăcător, a venit din America scrisoarea lui Sloiece. Prunii nu doar că rămâneau în picioare, dar, de se adeverea formula, aveau să rodească aşa cum nu mai rodiseră niciodată! Şi bărbaţii s-au reorganizat iarăşi pentru planton. De data aceasta, moş Ciulcă nu s-a mai încurcat cu Mâţă. A reuşit s-o convingă pe baba Giula să intre-n afacere cu el şi cu Paia Căsapu, că tot n-avea somn şi putea sta de pază mai ales noaptea. Unii s-au mirat. Doar baba Giula nu s-a mirat. Moş Ciulcă o avea la mână. Cândva, când era o femeie tânără, măritată şi ademenitoare, o surprinsese în porumb cu Ivan al lui Pekmez şi nu chiar culegeau ştiuleţi. Ea l-a rugat să nu spună nimănui nimic, mai ales bărbatului ei. Şi el n-a spus. Al lui Pekmez a fost convingător, atât de convingător încât Ciulcă a umblat câteva săptămâni cu ochii vineţi. Dar n-a uitat niciodată acest lucru. Fireşte că, între timp, Giula a rămas văduvă, însă purta în suflet teama de gura spurcată a satului. Plus că moş Ciulcă îi promisese un litru de rachiu.

Vecinul Mâţă apăru iar pe uliţă. Se apropie şovăitor de banca lui moş Ciulcă. Pompidou dormea lângă piciorul sănătos al băncii.

— Unde-i? întrebă.

— Ce? replică bătrânul.

— Cum ce, cazanul!

— Care cazan, ăla nespălat?

Nu mai scoase niciunul vreun cuvânt. Pompidou reuşi în cele din urmă să prindă musca ce-l chinuia de câteva minute. Îşi puse iar capul pe labe. Părea să fi adormit. Numai că nu dormea. Piciorul stâng al lui Mâţă era chiar dinaintea botului său, cu degetul mare ieşind prin ciorapul rupt. Ademenitor ca un cartof de mai.

— Ce fain cresc! exclamă bătrânul, cu ochii la coroana celui mai apropiat prun.

Părea că ninge. Cădeau petalele albe. Şi doar alaltăieri ce înfloriseră toţi pomii! Numai că moş Ciulcă nu se îngrijora. Se bucura. În locul petalelor rămâneau prunele, mici şi verzi.

— Le vezi cum cresc? îl întrebă pe Mâţă.

— Haida de… mormăi celălalt în loc de răspuns.

Se auzi iar un huruit.

— Doamne dă-i să treacă peste noi! zise moş Ciulcă… Vezi? Vezi?

— Ce?

Vecinul Mâţă nu mai auzi răspunsul. Huruitul crescu rapid în intensitate şi tot atât de repede se stinse. Brusc, Pompidou sări în picioare. Mâţă îşi trase piciorul de sub nasul lui. Cu urechile ciulite, câinele se uita la pruni. Porni să latre.

— Taci dracului, că le sperii! se burzului bătrânul la el.

Pentru o clipă, animalul tăcu. N-avea niciun sens să-şi întărâte stăpânul. Pentru prima dată în viaţa lui actuală, nu ştia cum să reacţioneze. Mintea bătrânului îi devenise dintr-odată inaccesibilă. Impenetrabilă. Nu-i mai erau de folos nici experienţele din vieţile anterioare. Îl fulgeră imaginea porcului Ioşca înfigându-şi caninii în spatele Zorcăi. Mârâi instantaneu.

— Marş, mă! mormăi moş Ciulcă şi se ridică de pe bancă. Vezi? se întoarse spre vecinul Mâţă. Vezi cum cresc? Doamne, mulţamu-ţi! Întinse mâna şi mângâie prunele de pe-o ramură. Se făcuseră mari cât o minge de ping-pong şi chiar prinseseră o culoare vineţie. Până şi ramurile se lungiseră şi se îngroşaseră, anume pentru a susţine greutatea poamelor.

— Îmi împrumuţi căzile? îl întrebă pe Mâţă.

Îi veni să-l întrebe aşa, într-o doară. Ştia că vecinul n-are căzi. Mai degrabă fusese o dorinţă. Era convins că se va descurca. La nevoie, va spăla şi europubela şi o va folosi drept cadă. Şi ovalul pentru jumere. Şi ceaunul. Inspiră adânc aer în piept. Simţi iar un val de căldură cuprinzându-i, pe rând, tălpile, genunchii, coapsele, pieptul, tâmplele. Va face ţuică. Va avea ţuica lui. Nu va mai cumpăra blestemata aia de vodcă şi împuţitul acela de coniac făcut cu esenţă, alcool şi zahăr ars. Şi va putea bea câte-un păhăruţ în fiecare dimineaţă. Poate şi la prânz. Chiar şi seara, înainte de culcare.

— Bă! exclamă vecinul Mâţă. Se ridicase şi se holba la prune.

Pompidou porni să latre isteric, privind şi el tot la prune. Se uita şi moş Ciulcă. Valul de căldură dispăru undeva în vârful creştetului. Prunele continuau să crească văzând cu ochii. Din nou, un tunet de supersonic sparse cerul în două. Moş Ciulcă se uită înspre vecin, vrând să-i explice cum că atunci când, deodată, se crapă cerul de zgomot, cică se sparge nu ştiu ce zid. Adică avionul s-a întrecut cu sunetul şi l-a învins. Însă nu mai apucă să spună nimic. Ceva îl lovi în umărul drept şi se rostogoli în şanţ. Privi mut. Fusese un guguştiuc, poate chiar cel pe care-l ochise când aruncase cu bâta cârnă.

— Aşa-ţi trebuie, dacă n-ai astâmpăr, mormăi cu o undă de regret.

Îi părea rău de pasăre. Se întoarse spre Mâţă, cu gândul să-l întrebe dacă-l va ajuta să frigă ţuica. Însă acesta se făcuse nevăzut. Auzi doar cum se trânteşte poarta în urma lui. Pompidou continua să latre ca un apucat. Ca şi atunci când fusese condamnat la moarte de către stăpânul porcului Ioşca, fiindcă-l deconspirase pe Ioşca.

Dinspre graniţă se auzi o bubuitură puternică. Apoi încă una. Şi încă două. Moş Ciulcă nu vedea orizontul. Între el şi cer erau prunii, frunzele, ramurile uriaşe. Şi prunele, cât nişte mingi de fotbal. Nu mai era deloc sigur dacă se bucura ori se îngrijora. Deodată, înţelese că nu va avea în ce să ţină atâtea prune, şi atât de mari. Şi în clipa aceea, începu sfârşitul. Întâi căzu o prună. Atingând pământul, aceasta se sparse ca un balon de săpun. Dar cu un zgomot puternic şi sec, de grenadă. Ca la comandă, frunzele prunilor începură toate să foşnească. Iar prunele, să cadă. De cum atingeau ţărâna, mingile vinete explodau şi dispăreau înghiţite de neant. Blocat, moş Ciulcă privi disperat după câine. Pompidou dispăruse. Nu i se mai auzea lătratul. Nu se auzeau decât prunele explodând peste tot în jur. Una-i atinse pavilionul urechii şi pocni asurzitor. Moş Ciulcă se lăsă pe vine, lângă banca şchioapă de-un picior. Nu-şi mai auzea inima. Nici plămânii inspirând şi expirând. Nu mai auzea nimic. Nu mai vedea nimic. Într-un prun, ascuns într-o ultimă floare, Dumnezeu chicotea pe înfundate.