Dârzarta Bârză

– Odisee urmuzică –

Bârz a apărut adus de puhoaie, în chip de etichetă pe o sticlă de apă tonică. De altfel, era singura formă de viaţă din râul cu pricina, de când apa ajunsese să spumege de neputinţă. În zilele lucrătoare, ba chiar şi-n cele de sărbătoare, aglomerări pufoase rătăceau din vâltoare în vâltoare, lipindu-se de ramurile scheletice şi de rădăcinile reumatice ale unor sălcii expirate. Izolată prin braţul fluid al unui şuvoi mocirlos de cotloanele malului, limba de mâl lucea ciocolatiu în bătaia soarelui, picurată cu urme de lişiţe şi ciori. Cum Tărăboi avea nevoie de un recipient în care să-şi susprindă antigelul, pescui butelca, îi făcu plinul şi o atârnă într-un ham. Cu un plici răsunător, întinse maţul perfuziei şi îi înfipse acul din capăt în venă, apoi plecă în Nirvana, unde-şi găsi deplina singurătate.

Bârz profită de ocazie şi se dete jos. Se strecură ca un număr par prin ciurul lui Eratostene, lăsând o dâră palidă şi incomensurabilă. Tărăboi aburea descompus în factori comuni întrutotul diamantini, cu excepţia unui detaliu diafan, redus la un apendice flasc, cu o sticlire vânătă, efect datorat, probabil, impurităţilor de alcool trotilic.

— Mortul cu ortul, viii cu viile, filozofă Bârz.

Se pricepea de minune să-şi compună o expresie potrivită în orice situaţie. Îşi prinsese cu diferite fermoare mai multe atitudini, câteva formule ambigue, ba chiar un sex erectibil, cu care putea să cocoşească pe oricine la nevoie. Făptură de o versatilitate impresionantă, oarecum antropomorfă, dotat cu o natură intuitivă, compensată de o inteligenţă judicios partajată, cu unele luciri demente bine ţinute în frâu, Bârz s-ar fi putut mândri într­o proporţie rezonabilă cu titlul de produs final al evoluţiei darwiniene, dacă cineva şi­ar fi dat silinţa să-l observe. Cum însă oamenii au avut dintotdeauna tendinţa să manifeste o grijă exagerată faţă de egocentrismele proprii, el rămăsese neştiut, dar omniprezent, precum gravitaţia.

Săltat de un puseu gazos, Bârz se avântă în văzduh. Umbra lui adânc albastră se prelinse peste întinsele plantaţii de papură furajeră din lunca râului. Se lăsă purtat de curent în aval, prin lipsa zmeelor de odinioară, ucise de eroii desenelor animate, peste satele alunecate-n matcă, mânate din urmă de pădurile tăiate cu nemiluita, printre ţancurile stâncoase, învolburate de cârceii câte unui cablu ruginit. Ici-colo, câte o ciocârlie psalmodia un imn în paleoslavă dedicat Soarelui. Din înălţimea notată îndeobşte cu haş mic de mână, văzu ciurde de bivoliţe contopite cu apa, balastiere hulpave şi bacuri acoperite cu rogojini zdrenţuite, trase deoparte pe mal. Un pod de cale înfierată unea ca o scoabă malurile de pe care porneau şinele împerecheate la nesfârşit.

Undeva, din continua năvală către pacea platitudinii, răsări un pămătuf policolor de ceaţă, semn că în depărtare se profila o localitate industrializată. Dintre vălătucii de vapori sulfuroşi, când mai gălbejiţi, când cutremuraţi de răbufniri roşcovane, se retrăgeau înspre terasele văii şiraguri prelungi de imobile. Geamurile lor rectangulare sticleau ca nişte caracude macerate în oţet, transformând micile celule cenuşii în tot atâţia solzi tăioşi. Bârz micşoră altitudinea până la limita îngăduită de turbulenţele extravilane, manevră astfel încât să ajungă deasupra unui drum şi, adunându-şi făptura într-un vârf de lance, plonjă către un autobuz de navetişti, ce tocmai se angajase într­o curbă. Pe porţiunea respectivă a şoselei înainta alene un car cu pănuşi, tras de două văcuţe roşcovane. Şoferul cursei apăsă puternic pe frână ca să evite coliziunea, aşa că Bârz se turti ca o pleaşcă pe rezervorul de fungicid tractat de o răpciugă de maşină agricolă. Ameţit, încercă să se desprindă, dar nu mai reuşi să se înalţe, ci pică grămadă în mijlocul drumului. Un vehicul de cursă lungă îl acroşă şi-l târî până la bariera oraşului, unde şoferul opri şi scoase capul pe geam, în căutarea unor delicii. Dar ori venise într-un ceas nepotrivit, ori trecuse potera pe-acolo, căci nu era ţipenie pe marginea drumului. Omul ambală înciudat motorul şi demară în trombă, grăbit nevoie mare să ajungă în oraşul următor.

Bârz profită de haltă şi se eliberă. Se hotărî să nu mai rişte ca orbul, aşa că porni rostogol către cea mai apropiată staţie de autobuz şi se urcă în prima maşină. Cum aceasta venea de la capătul de linie, nu ducea prea mulţi călători: două femei cu feţe cioturoase şi nişte ecusoane prinse de piept, un bărbat cu cizme de cauciuc în picioare şi o băbuţă inocentă, cu gâsca ei cu tot. Pe parcurs, după ce depăşiră cartierele de la periferie, urcară din ce în ce mai mulţi călători, până când ajunseră să se calce pe bătături, înghesuiţi la extrem. Un pici profită de micimea sa şi scoase un ac cu gămălie, pe care-l strecură cu îndemânare, drept sămânţă de zaveră. Oamenii înţepaţi începură să protesteze. O tânără cu nişte picioare de arătat lumii îşi plesni vecinul, un puşti de liceu mai neobrăzat. Lumea porni să comenteze aprins cele întâmplate, bucuroasă de puţină variaţie.

Bârz se trase mai aproape, până pe ghiozdanul unui vecin al şugubăţului, dar făcuse o alegere greşită, deoarece acesta coborî undeva aproape de centrul oraşului şi se îndreptă către o clădire solemnă, cu un singur nivel. Evident, adăpostea o şcoală botezată cu un nume pompos, semn de demnă plictiseală. Fiecare bârz constituie un tezaur de erudiţie. Cum adoră să se cultive, în orice bibliotecă veţi găsi măcar una dintre aceste făpturi diafane. Multe dintre ele s-au dedicat artelor. Unii cred că Picasso a fost un artist foarte prolific. Lepădaţi-vă de sine şi întrebaţi o bârză. Veţi fi şocat să aflaţi care-i adevărul.

Preferă să se lipească de un călifar electric plasat pe marginea bulevardului central. Nici nu bănuia că îşi alesese un loc privilegiat, de unde putea să urmărească în voie principalul eveniment monden al zilei. Curând, fluxul de maşini se rări, iar bulevardul se transformă într-o pistă necălcată de beton, încadrată ici-colo de câte un subofiţer de coaliţie. O fanfară îşi zornăi tobele şi mugi din alămuri, adunând curioşii pe creasta trotuarelor. O procesiune de homosexuali îmbrăcaţi în haine de piele şi de lesbiene dezbrăcate de ele se îndreptă către centru, purtând o pancardă pe care scria „Şi noi suntem români!” şi mai multe tablouri cu chipurile lui Decebal şi Traian. Un ţăran bătrân, în dreapta căruia stătea un înger frumos ca un arhanghel, îşi făcu semnul crucii şi scuipă în sân. De la ferestrele îngrădite ale unei dubiţe oprite la intersecţie, care transporta acuzaţii de la arestul coaliţiei la judecăţile recursive, se iviră mai multe mâini fluturânde şi câteva figuri care-i salutară zgomotos pe manifestanţi. Cele două torţe umane din faţa Primăriei îşi reluară locul pe trepte. În aşteptarea primarului, care plecase de vreo lună în vizită la omologul său din comuna islandeză înfrăţită cu oraşul sulfuriu, potenţialii sinucigaşi îşi puseseră canistrele de benzină una peste alta şi jucau cărţi sub privirile plictisite ale celor două cătane de la pompieri, încremenite alături cu extinctoarele carbonice la picior. Deasupra lor ticăia ca un cariu în creierul nopţii imensul ceas sarmizegetusic, care indica temperatura exactă cu o marjă de o varză.

Bârz se retrase de pe călifarul ţintuit pe malul marelui fluviu uman şi poposi lângă un rond de nopticele, ocolind o joie mare, care călca orbeşte către trecerea de pietate, tocând mărunt asfaltul între catalige. O secătură de trândăfir îmboboci în lumina poleită a adierii de primăvară şi-şi deschise, pe nepusă masă, corola de imun. Din ea căzură doi tahioni duhnind a tutun şi tescovină, precum şi-o cobză răcită. Floricelul îşi strecură cu grijă mâna în buzunar şi fluieră mefistofalic a pagubă. Tulburată, joimăriţa se întoarse şi toarse dintr-un caier de dor plăpând, cu arătătorul, o şuviţă căzută pe tâmplă. Trândăfirul tremură spin cu spin, virgulă cinci. Se dezrădăcină şi, potopit din adânc până-n înalt de o transpiraţie rece, o scăldă aprig:

— Fă-mă, Doamne, valul trei şi m-aruncă-ntre femei!

În locul său îşi mută imediat muşuroiul un orbital galantic.

— Am onoarea să declar că eşti un scaiete cu pene! se burzului acesta pe un ton iretractibil.

Trândăfirul încremeni derutat. Obolul galantic vibră degajat, stăpân pe situaţie. Se adânci în privirea ielei şi o chemă drăgăstos.

— Machito! izbucni joiana şi se aplecă să-i adune, val cu val, văl cu văl, poalele afânate. Gogoloaiele creţe de pământ au dat ropot printre degetele firave. Întreaga movilă prinse să clocotească şi o cuprinse tandru pân’ la gleznişoare, pân’ la ţâţişoare, pân’ la buzişoare…

— Doare, se plânse iala.

— Da, dar cât de plăcută este durerea dragostei, insistă voluptuosul orbital şi-i îngână la ureche un cântec din vechime: „zidul meu te strânge, patima-ţi înfrânge…” Joimăriţa se lăsă îmbătată de mireasma ţărânei jilave şi se scufundă cu totul în focul dragostei la prima vedere. Pe lungile-i cosiţe rămase la suprafaţă înmuguriră o sumedenie de evantaie foliculare şi câteva mănunchiuri florale aleator parfumate, alcătuind un splendid buchet de mireasă.

Martor neputincios la neaşteptata înţelenire, floricelul ezită un pic, însă foarte puţin, apoi aruncă cu tâlcul vorba aceea ce le vindecă pe toate. Bârz, mişcat de neprihănita străfulgerare de romantism, decise entuziasmat că azi se va înfăţişa lumii întru toată cruzimea sa şi trase de fermoarul cu pricina. Îşi decopcie atributele masculine şi le strecură discret în buzunar. Mai prost din fire, trândăfirul se supără ca văcarul pe sat. Ca să se răcorească, bătu măr doi gardieni publici ce stăteau gură-cască pe acolo, apoi în retragere.

Bârza, o vom numi aşa întrucât nu peste mult timp urmează să devină femeie, se aşeză nepăsătoare picior peste picior pe o bancă, aşteptând să i se primenească hormonii. Se scărpină pe îndelete: întinsă de rotunjimile din ce în ce mai proeminente, pielea o mânca peste tot. Nu trecea pentru prima oară printr-o astfel de transformare, dimpotrivă. În plus, psihologia circulară o domina şi în răstimpurile când găsea mai nimerit să-şi arboreze bărbăţia, cu toate că uneori simţea nevoia să ţină strâns frâiele unei situaţii sau să-şi arate întreaga măsură.

Îşi schimbă poziţia. Urmând un imbold lăuntric, îşi lăsă uşor capul pe spate, dar, ca de obicei, gestul ei rămăsese neremarcat. Doar un comunitar cu un stâng nătâng şi cu un drept de rezidenţă nelimitat se dădu rotocol prin împrejur. Cum nu căpătă nimic de mâncare, lătră o vreme lugubru, apoi plecă să răscolească coşurile de gunoi. Mare brânză! Spre deosebire de câinii vagabonzi, Bârza se mulţumea cu foarte puţin: ea se hrănea prin preluarea energiei redundante, cum ar fi cea rezultantă din aglutinările succesive ale oratorilor prolicşi. Avântul mijloacelor de comunicare în masă şi dispariţia cenzurii îi asiguraseră traiul de zi cu zi, ba chiar bunăstarea. Un banal talk-show televizat îi dădea ce să rumege o întreagă lună. O rundă de negocieri cu sindicatele o ajuta să trăiască boiereşte un an întreg. Iar când, în urma vreunui accident mai grav, trebuia să se refacă, atunci se suia în primul tren şi pleca la Bucureşti, unde, la palatul parlamentului, bârzele îşi organizaseră un complex balnear.

Nişte chelălăituri disparate îi atraseră atenţia. Lângă rondul de nopticele apăruse un buldogzer. Comunitarul dispăru cu coada între picioare, iar Bârza se făcu una cu banca. Buldogzerul scurmă pământul cu ghearele sale puternice, smulse coşurile de gunoaie, cu suportul lor ecologic cu tot, frânse banca în două şi dărâmă suporturile de beton. În urma lui, apăru un imens tăvălug, care netezi totul dintr-o rostogolire. O macara mânuită de nişte meseriaşi în combinezoane plantă o colivie de aluminiu şi de sticlă metalizată, în vârful căreia scria cu litere şchioape: „ŢAPINARU & JAGGER, avocaţi de divorţ”. Un Mercedes argintiu parcă imediat lângă ea, zdrobind fără milă ceea ce mai rămăsese din cosiţa joimăriţei. Bârza profită de nesperata şansă şi se urcă iute pe capota automobilului. Feminitatea ei dădu o strălucire aparte suprafeţei metalizate. Avocatul le zâmbi prietenos muncitorilor care racordau chioşcul la cablurile de telefon şi de curent, dădu mâna cu şeful de echipă, ocoli căsuţa metalică, încercă uşa, care se deschise lin, de parcă ar fi plutit pe ţâţâni, îşi vârî nasul înăuntru şi, în cele din urmă, se declară satisfăcut. Un claxonat nervos îi făcu să se întoarcă. Pe o altă remorcă stătea o coşmelie similară, atât doar că pe vârful ei scria „AUREL POP-POPESCU, cabinet particular, ginecologie şi obstetrică”.

Înţelegător, destrămătorul de familii se urcă în maşină şi trase de volan către stânga, părăsi zona periculoasă cu spatele, scuipă pe trotuar de trei ori în timp ce-şi frecă boaşele, apoi îşi aşeză piciorul pe acceleraţie cu dexteritatea unui organist care interpretează o fugă de Bach şi demară voiniceşte. Simţea nevoia să-şi împărtăşească bucuria cu cineva, aşa că se duse sfoară la amanta partenerului său. Aceasta locuia ceva mai încolo, într-o garsonieră situată la parter, care adăpostise până nu demult firma lor. Cum, după 23 de ani de convieţuire, trei copii, două case şi câte o maşină pentru fiecare, ce constituiau dezastrul primei căsnicii, secretarul primăriei se hotărâse să înceapă o viaţă nouă, alături de noua lui secretară, Ţapinaru şi Jagger îi reprezentaseră cu succes interesele în instanţă şi reuşiseră să obţină discret o hotărâre judecătorească favorabilă, în ciuda încrâncenării dovedite de fosta soţie.

Ca urmare, primăria aprobase scoaterea din fondul public şi vânzarea garsonierei către o persoană de încredere, atent selectată din cercul intim al celor doi asociaţi, la preţul unui carton de whisky scoţian original, şi, cum nu putea să-i lase pe apărătorii legii în stradă, le repartizase un spaţiu absolut central, la bulevard.

De această dată, bucuria avocatului fu ştirbită, pentru că domnişoara cu pricina ieşise în oraş. Examinând rafinamentul neostentativ cu care amenajase interiorul locuinţei, Bârza fu nevoită să recunoască cu invidie că fătuca nu era o fitecine. Ei, îşi zise, ale tinereţei valuri…Cum trăise mult, văzuse destule cazuri asemănătoare şi, trebui să admită, nu întotdeauna cu un deznodământ tragic. Poate că şi de această dată va fi cu noroc.

Bărbatul se întoarse la maşină şi, după un scurt răgaz de gândire, porni către sediul partidului, deoarece nu peste mult urma să se definitiveze lista candidaţilor la alegeri şi, vorba din prostime, cine nu seamănă nu culege. El semăna foarte bine cu domnul preşedinte al filialei judeţene, nu de alta, dar era fiul acestuia, aşa că în mod normal n-ar fi avut de ce să-şi facă probleme. Dar trăia aici, în această ţărişoară, şi ştia din experienţă că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târgul Bucureştilor. Nu strica niciodată să afle de unde bate vântul şi pe cine poartă cu sine către înălţimi.

Bârza îl urmă bucuroasă. Sediile de partid constituiau un fel de restaurante selecte, locurile unde se putea ghiftui după pofta inimii cu tot felul de delicatese. În plus, aici întâlnea întotdeauna alţi semeni de-ai ei şi i se oferea prilejul să ducă o viaţă socială, să schimbe impresii, să filoşocheze pe câte unul, eventual, să se lase luată de val şi să trăiască emoţiile vreunei aventuri.

Domnul avocat intră de-a dreptul. Secretara îi răspunse zâmbind complice la compliment. Uşa biroului central era deschisă. Se opri în pragul ei, cercetând atent tavanul. Oricât ar fi căutat, n-ar fi găsit un fir de păianjen în încăpere, şi asta deoarece domnul preşedinte de filială ţinea foarte mult la Ţiţuşca, musca lui dresată. Prin aplicarea consecventă a principiului „mierea dulce mult produce”, reluase experienţele lui Pavlov şi reuşise să determine năstruşnica insectă să bâzâie la comandă mai multe cânticele de of şi inimă albastră, ba chiar să imite unele sunete domestice, precum uruitul maşinii de măcinat cafea, discretul zgomot al contorului de curent electric ori explozia elicopterului care-l purta pe Agentul 007, distrus de un porumbel lansat de pe submarinul cu pedale „Hăis Shi-cea”, ultimul produs al tehnologiilor de vârf nord-coreene. Transformată în cele din urmă într-un exemplu de disciplină şi devotament, Ţiţuşca se cuibărise în vârful uneia dintre căciulile stăpânului. Ca să nu dea apă la moară bârfelor, acoperământul cu pricina fusese mutat în cele din urmă pe capul unui poet de ghips. Rezemat de bustul cu pricina, un bârz număra cosiţe de zâne. Cum îl văzu, bârza simţi că i se aprind călcâiele. Pocni din ele să le stingă, dar fără efect. Sfârâiau ca un foc de artificii. Una dintre scântei căzu pe mochetă, alta printre ziarele aruncate pe o măsuţă. Văzând norişorii de fum, mascota filialei de partid începu să ţiuie ca o alarmă auto. Colac peste pupăză, telefonul începu să ţârâie nervos. Domnul preşedinte de filială îl ridică reflex.

— Sari, bă, că ţi-a luat foc coşmelia! răcni din receptor vocea subofiţerului de la unitatea specială de telecomunicaţii.

— Mulţumesc! răspunse calm bătrânul şi puse aparatul în furcă. Se întoarse către fiul său:

— Cică arde!

— …tu-i mama ei de viaţă! izbucni fără voie specialistul în divorţuri.

Furios, îşi scoase haina şi începu să izbească elegant, şi în dreapta şi în stânga, cu ea. Supusă unui astfel de tratament violent, potenţial represiv, presa se risipi înflăcărată prin toată camera. Când sosi secretara cu o sticlă de sifon în mână, juca deja ditamai pălălaia. Bârzul se ridică de pe soclu şi spuse grav :

— N-am întâlnit până acum o făptură atât de focoasă.

Bârza înmărmuri de fericire, ignorând eforturile depuse de domnul preşedinte de filială ca să salveze ficusul bengalic, principalul obiect de patrimoniu al partidului. Îi răspunse feciorelnic, după datină:

— Unde tu eşti Bârzăune, eu vreau să-ţi fiu Bârză.

Cafetiera îşi dădu duhul cu un trosnet electric. Focul cuprinse şi masa, ameninţând mapa pe care fusese uitată ştampila filialei. Într-un gest de suprem sacrificiu, secretara îşi suflecă mânecile, îşi strecură mâna prin perdeaua de flăcări şi o recuperă, în vreme ce tatăl şi fiul încercau să scoată pe uşă telefaxul şi copiatorul.

Bârzul trecu calm peste ei şi o cuprinse tandru în braţe.

— Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!

De afară se auzi sirena maşinii de pompieri. Se opri exact în faţa clădirii şi începu să-şi îndrepte scara cea deşelată. Fereastra se sparse, împreună cu un colţ de zid — era o clădire veche, de pe vremea lui Franz Josef. Din cadrul ei, o tulumbă începu să-şi verse prisosul. Bârza flutură prelung din gene şi-şi lăsă capul pe pieptul alesului:

— Promiţi ca întotdeauna tu să duci gunoiul?

Picurii mântuitori răpăiau năpraznic. Un zumzet jalnic răzbătu dinspre tavan. Bârzul îşi ridică ochii. Ameţită de fumul gros din încăpere, cu platoşa de chitină îngreunată de apă, micuţa artistă bâzâia neajutorată. Se întinse până la ea şi-i dădu un bobârnac, ca s-o ajute să se refugieze într-un loc mai ferit. Doi soldaţi săriră peste pervaz şi începură să sfarme cu târnăcoapele resturile fumegânde de mobilă. Văzând că situaţia începe să se normalizeze, bârzul se întoarse către iubită şi rânji satisfăcut:

— De gunoi îmi arde mie?!