Nemir lovi uşor crupa elefantului zburător cu cravaşa şi ateriză lin în grădina Palatului Dictatorial. Dar, până să apuce să coboare din spinarea credinciosului său Vălătuc, se pomeni îmbrâncit de pachidermii escortei. Se abţinu să facă vreo remarcă privitoare la îndemânarea pănoşilor din gărzile pretoriene, misiunea lui era să ajungă la Hannibal şi să-l convingă să recucerească Noua Cartagină din mâinile libienilor. Nu avea nevoie de complicaţii. Dacă reuşea, ar fi fost primul pas pentru eliberarea Coloanelor lui Heracle, şi, pe Zeus! şansa coloniilor atlante de a-i alunga pe başbuzuci şi surogatele lor ordinare de pe pieţele europene. Monopolul lor devenise insuportabil, atât pentru coloniştii atlanţi, cât şi pentru consumatorii romani. Dezastrul agricol din anul precedent, provocat de ploile masive, urmate de atacul tăciunelui ilir, fusese evitat în ultima clipă, printr-un import masiv de picioici de peste ocean. Corăbierii arabi câştigaseră averi fabuloase de pe urma acestei afaceri, dar nu se lăsaseră convinşi să accepte şi transportul mărfurilor industriale. Pus în faţa refuzului, Senatul decise să respecte spiritul doctrinei Pashol Vidma ("Atlantida pentru atlanţi"), aşa că, în ciuda unei dotări tehnice superioare, cei interesaţi n-au putut recurge la braţul înarmat al tinerei republici pentru a forţa pătrunderea pe piaţa romană.
Elefanţii aveau un fel mai direct de a-şi rezolva diferendele. Vălătuc mârâi în surdină, ceea ce îi determină pe zburătorii imperiali să se retragă câţiva paşi, la o distanţă suficientă pentru a se feri la nevoie de impozanţii săi colţi de fildeş. Era un kenian arţăgos, incredibil de agil. Putea să zboare patru ore fără nici o oprire, iar apoi să declame netulburat alexandrinii interminabili ai Icariadei, Fiica Flamei, celebra epopee a pachidermei albe, mutanta ce supravieţuise Focului-Total şi care, după multe aventuri, îl întâlnise pe Fertilul Limpopo şi devenise Imaculata Mama Celestă, Sfânta Născătoare a Poporului Zburător.
Ambasadorul atlant zări o mişcare la intrarea în palat. Cei doi străjeri, care ţineau fiecare câte un basilisc în lesă, îşi înălţară temutele tulnice ultrasonore în semn de salut. Nemir coborî calm din şezău. Îşi mângâie tovarăşul, care-şi încolăci trompa pe braţ drept răspuns, apoi îl lăsă în seama servitorilor de la palat. Pigmeii se căţărară cu îndemânare pe spinarea vopsită în culori de camuflaj şi începură să scoată şezăul şi imensa paraşută. Un tânăr ofiţer blond, probabil vareg, salută milităreşte şi se recomandă cu un puternic accent traco-dacic:
- Sunt Decebal, fiul lui Scorillo.
Nemir îl examină cu interes:
- Poseidon să te legene pe valuri! De unde eşti tu, fiule?
- Din Ţara-de-dincolo-de-păduri.
Ambasadorul stătu un pic şi-şi aminti: Transilvania, adică Ardeal, ceva mai sus de Dunăre, între Panonia şi Sciţia, regiune bogată în sare şi aur, unde pe vremuri preoţii, la îndemnul unui discipol al lui Pitagora, le tăiaseră oamenilor toate viile. Ieşise scandal mare, cu radere de bărbi şi împuţinări de capete, ditamai războiul civil. Rebelii, conduşi de un maimare pe nume Manoli, se refugiaseră într-o cetate în josul râului Argis, unde au rezistat vreme îndelungată asediului trupelor guvernamentale, întrucât ceea ce atacatorii dărâmau ziua, apărătorii reclădeau noaptea. În cele din urmă, dacă n-au putut să le spargă, asediatorii au zidit porţile cetăţii şi s-au retras pe culmile dimprejur, aşteptând ca zurbagii să moară de foame şi de sete. Dar n-a fost să le fie după poftă. Legenda zice că rebelii şi-au făurit aripi de şindrilă şi au scăpat aruncându-se din turnuri, de unde provine superstiţia că urmaşii lor iau noaptea chip de sburători şi beau sângele fecioarelor, câte-or fi mai având, că vinul cam înfierbântă sângele şi stârneşte poftele bărbaţilor.
- Aha! Şi-al cui ziceai că eşti tu din Ardeal?