Când Eleutheria l-a cunoscut pe Haplonimandus

Sursele raportează că într-un crater mic de pe malul Mării Frigoris locuia pe atunci Eleutheria, descendenta încă nevârstnică a unei familii regale exilată cu cinci generaţii în urmă de pe Glob. Era cea dintâi decontaminată din neamul său, dar era singură. Doar biomaţii, ce-i drept, de multe şi felurile soiuri, îi populau reşedinţa, biomaţii şi cele câteva avataruri pe care i le lăsaseră în norul informatec părinţii, înainte de a opta – aşa cum îşi promiseseră unul altuia în copilărie – să se virtualizeze împreună la ceasul neputinţei. Printr-unul din acele avataruri, cel mai pisălog dintre ele, despre care-şi închipuia că va fi fost la vremea sa unchiul nefrecventabil din generaţia străbunicilor, Eleutheria ajunsese să-l cunoască pe Haplonimandus, principalul furnizor de cimbru şi salvie pentru coloniştii de pe Cealaltă Faţă. Biomatul-valet îi repetase de câteva ori, înainte de a se prinde că sfatul era înregistrat în memoria auxiliară din dreptul sânului stâng şi, fireşte, să-l dezafecteze, că trebuie să aibă grijă cu acest soi de negustori-călători, niciodată consecvenţi, niciodată devreme acasă. Nici biomatul-medic nu avusese cuvinte de laudă, mai ales că recepţionase ştiri – de crezare ori nu, asta era altă poveste – despre cum s-a lansat mirodenitul în afaceri şi de ce ocoleşte acum cu atâta insistenţă fotoneriile din punctele Lagrange. Prima interferare telematică era un contraargument redutabil şi, în plus, ştia că nu prea mai are de unde alege. Şi nici când. Aşa că atunci când mirodenitul a aceptat să-i calce pragul, decizia era deja luată: va fi a lui.

Încă de la intrarea în a doua ecluză, îşi dădu seama că Haplonimandus se protezozaurizase de atâtea ori, încât, aproape sigur, o sesiune împreună l-ar fi pus în situaţia de a-i cere să-şi sacrifice unul – sau poate chiar doi – biomaţi vânjoşi pentru a se refuncţionaliza. Dar nu arăta rău. Iar pe deasupra se străduia, cu oarecare talent, să fie curtenitor.

Am în containere mirodenia aceea, şi pe cealaltă, să-mi spui din care să-ţi aduc, n-am îndrăznit să vin direct cu ele, pentru că sunt sigur că nu-ţi lipseşte nici o aromă. Şi ea credea asta, dar, ca să nu-i arate că-i extrăgea, de la prima întâlnire, metafora din discurs, i-a expediat, la intrarea mirodenitului în cea de-a patra ecluză, inventarul serei interioare. Îl făcuse să tacă şi, la început, s-a bucurat. Dar Haplonimandus a păşit în a cincea ecluză neascunzându-şi un zâmbet obraznic. Îţi voi fi de folos, te voi înzestra cu coriandru şi tarhon din belşug! Şi mai ales cu emiclanină, cele dintâi păstăi aduse vreodată de pe Glob se află în cala mea! Adu-mi atunci una, îi ceru Eleutheria, care regretă instantaneu că s-a lăsat înfrântă de propria-i curiozitate. Dar nu pot face eu asta, îşi dădu mirodenitul mâinile în lături, din fericire fără să şi le scape din încheieturi – iar zâmbetul lui deveni şi mai nesuferit. Îl lăsă să se explice şi află de la el ceea ce, deja, biomatulvalet îi extrăsese din baza de date a reşedinţei: că numai o atingere de fiinţă decontaminată putea feri păstaia de emiclanină de la dezagregarea instantanee. Iar dacă decontaminarea a fost completă, asta nu mai află decât de la biomatul-cameristă, sunetul de deschidere a păstăii putea reda cele din urmă cuvinte rostite lângă arbustul din care fusese culeasă, de dinainte de rupetea codiţei. O răsplată mai mare decât toate riscurile ieşirii pe lângă ecluze, pe care biomatul-medic i le recita acum, inutil, dar într-o rezonanţă care-i obligă pe biomaţii-bucătari să se oprească din pregătitul cinei şi să se învârtească unul în jurul altuia, în aşteptarea modificării meniului pe măsura încă nerostitului diagnostic.

Când Eleutheria porni în fugă prin tunelul tehnic de lângă ecluze, doar pe jumătate îmbrăcată, astfel ca jetul de plasmă protectoare să nu-i strice voalurile sariului de gală la care lucrase întreaga dimineaţă, avu pentru o clipă sentimentul că mirodenitul, rămas cu piciorul între ecluza a şase şi a şaptea, a putut-o vedea. Şi a roşit. Senzorii epidermei i-au semnalat fără dubiu faptul că pielea îşi sporise temperatura cu aproape două grade, era sigură de asta, mai înainte ca particulele de praf ridicate de alergarea ei să producă acelaşi efect. În faţa ei, cu certitudine că datorită mânuirii îndatoritoare a telecomenzii de către Haplonimandus, uşile cargoului se deschideau una după alta, ghidând-o. Mirodenitul nu minţise: chiar pe bord, în sertarul transparent al consolei de comandă, erau aşezate ca preţiosul patru eprubete, fiecare încastrând câte o păstaie tremurândă. A scos-o fără să mai aleagă pe cea de-a doua, a spart învelişul de sticlă şi şi-a aşezat palma peste păstaie: cochilia s-a deschis, eliberând un gaz de a cărei aromă n-avea cum să se bucure, iar în urma sa un sunet aducând a geamăt. Ştia că are o acuitate perfectă, aşa că o sparse şi pe cea de-a treia, dar sunetul de care avu parte îi aduse în timpan acelaşi geamăt îndoielnic. Cu un sfert de secundă înainte de a-şi aşeza palma peste cea de-a patra păstaie, intui ce avea să audă: mai jos puţin! Şi, în timp ce strânse în pumn eprubeta dintâi, ca pe un trofeu, îşi compuse rapid discursul de întâmpinare: Cred că putem trece direct la afaceri, vei rămâne definitiv cu mine sau ceea ce e aici ar putea ajunge la urechile guvernatorului din Cealaltă Faţă.