Este prea bine ştiut faptul că nici o întâlnire dintre pământeni şi semenii lor întru raţiune din alte civilizaţii, ulterioară stabilirii contactului-prim, nu se poate desfăşura decât după oficierea ritualului de întâmpinare. Acesta diferă, fireşte, de la civilizaţie la civilizaţie, fiecare dintre entităţile colective alegându-şi o formulă proprie de a-şi expune identitatea – cu binecunoscuta excepţie a bragobrienilor, cărora li se permite să facă orice le trece prin minte, atâta vreme cât nu-şi încolăcesc tentaculele în jurul interlocutorilor. Astfel, ipictioţii sunt recognoscibili prin faptul că, la întâlnirea cu reprezentanţii celorlalte specii civilizate, îşi reconfigurează biocâmpul în formă de astroidă, în vreme ce emberebenii preferă să sară unul în altul, compactându-se până ating starea fluidă şi oferindu-se ca atare pentru baia de purificare a oaspeţilor. Despre ritualurile de întâmpinare ale îglângăilor nu este cazul să vorbim acum, când avem printre noi copii şi femei gravide, dar este, desigur, plăcut să amintim că smârgovenii obişnuiesc să-şi învăluie interlocutorii în plasma lor energonică, asigurând indiviziilor din specii substanţioase un masaj pe cinste, iar fermistonilor înrudiţi o polarizare metamagnetică suficient de durabilă încât aceştia să nu mai aibă nevoie de propulsie suplimentară până la nebuloasa de origine. În ceea ce-i priveşte pe pământeni, fie-ne iertat că mai amintim acest arhicunoscut lucru, elementul definitoriu al întâmpinării exterrilor îl constituie oferirea unui platou cu mititei preparaţi, dintr-o preocupare pentru compatibilitatea metabolică a interlocutorilor care a stârnit admiraţia tuturor celorlalte specii, din carnea făpturilor inferioare aduse chiar de oaspeţi. Muştarul, în schimb, este furnizat exclusiv de uzinele terestre, cererea pieţei ajungând în prezent atât de mare încât, cu toată opoziţia coloniştilor instalaţi pe Titan, s-a trecut la amenajarea acestui satelit saturnian ca terramuştărie, proiectul urmând – am fost asiguraţi – să fie finalizat în această toamnă, înainte de prima ediţie a cosmoviadei.
Un singur incident a umbrit lungul şir de succese al astrodiplomaţiei mititeilor, cum a ajuns să fie cunoscut obiceiul pământean de a negocia în jurul unei mese de protocol. Mă refer, este cazul să discutăm deschis şi despre acest lucru, la incidentul de la Teseractu de Jos, baza pe care inginerii noştri au construit-o la opt ore-lumină dedesuptul Polului Sud, pentru a-i primi pe exterii sosiţi în scopuri comerciale sau turistice în sectorul terestru de univers. Astfel, Teseractu de Sus, construit la o distanţă egală deasupra Polului Nord, dar care are o capacitate de recepţionare a fluxurilor de teleportare mult mai mică, pentru că a fost primul construit, a rămas să fie folosit exclusiv în scop diplomatic – pentru această separare de funcţii rămânând să fim recunoscători sindicatului femeilor de serviciu, care au motivat că nu pot merge în fiecare dimineaţă de la un pol la altul, pentru că nu le încape teul în modulul de zbor. Din această cauză, pe Teseractu de Jos s-a introdus autogospodărirea, or, cum cei mai mulţi experţi în dialogul interplanetar considerau că e sub demnitatea lor să cureţe dârele mucilagene lăsate pe podea de vizitatorii de pe Tau Schmeck, companiile multiplanetare au fost nevoite să angajeze în comisiile de întâmpinare şi studenţi stagiari. Acesta era statutul lui Gogu şi Shoni – nu le vom spune numele întregi, pentru că acum se află în programul de ascundere a gafeorilor – dar trebuie să spunem că băieţii şi-au făcut bine treaba de fiecare dată, respectând întru totul indicaţiile robotului din turnul de recepţie. În plus, cei doi îşi făcuseră un bun renume printre vizitatori, mai ales printre dividoteci, care se spărgeau de râs la propriu când băieţii începeau să râgâie, iar după ce se reconstruiau, încurcându-şi inevitabil componentele între ei, semnau orice contract fără obiecţii, pentru că nu mai ştiau de ce au venit.
În ziua aceea, însă, pe Teseractu de Jos era aşteptat să sosească un reprezentant al speciei dominante de pe Lăţilungilia. Aţi văzut probabil documentarul, este vorba de fiinţele acelea filiforme, care trăiesc în ghemuri şi a căror viaţă socială se manifestă prin nesfârşite înnodări şi deznodări, iar comunicarea – se credea pe atunci – prin vibraţii şi schimbări de culoare. Când pe platforma de recepţie şi-au făcut apariţia două făpturi şerpoide, Gogu a fost puţin nedumerit şi a solicitat explicaţii de la robotul coordonator, care a derulat mesajul întreg: împreună cu moştenitorul Marelui Nod, se spunea în mesaj, fusese trimit şi animalul de companie al acestuia, o făptură inferioară pe care nativii de pe Lăţilungilia o foloseau să se încolăcească în jurul ei ca să se deplaseze mai uşor. Animalul, se mai preciza în mesaj, era deja la vârsta sacrificării, când oricum ar fi fost destinat consumului pe planeta de origine, iar cum vestea despre virtuţile mititeilor ajunsese şi la urechile lăţilungilienilor (mă rog, e un fel de-a spune), Marele Nod solicita respectuos să fie preparat în acest mod şi retrimis acasă cu un adaos corespunzător de muştar terestru. Băieţii se aşteptau la asta, aveau şi grătarul pregătit, drept pentru care au cerut voie, prin semne, şerpilianului oaspete, care – aşa au crezut ei – le-a îngăduit să treacă la treabă prin faptul că şi-a schimbat culoarea din cenuşiu în verde pal şi a vibrat ca o coardă de pian. Ca să fie sigur, Shoni a sunat şi un coleg de facultate angajat pe Teseractu de Sus (avea relaţii, dar asta-i altă poveste), care i-a confirmat că numai fiinţele inteligente de pe Lăţilungilia îşi pot schimba culoarea, astfel că, nemaiexistând nici un dubiu, a pus kukta pe foc, în timp ce Gogu a tranşat cu cunoscuta-i dexteritate animalul şi, după ce au scos carnea de la fierberea profilactică, au preparat nişte mititei de să-ţi lingi degetele, au pus marfa pe platforma de teleportare şi au expediat-o către Marele Nod, păstrând o porţie-eşantion, aşa cum cerea regulamentul. Când erau gata să treacă la măturat, băieţii au promit din nou un apel de la colegul lui Shoni de pe Teseractu de Sus. Avem transcriptul convorbirii, aşa că-l redăm întocmai: „Băi, fiţi atenţi, prospectul pe care ni l-au trimis ăia de pe Lăţilungilia mai avea o pagină, scrie aici că eticheta de la ei cere ca membrii familiei Marelui Nod să nu-şi schimbe culoarea şi că, atunci când vor să comunice, o fac prin inducerea vibraţiilor în animalele de companie… Apropo, oaspetele nostru face turul de onoare singur, că văd că şi-a lăsat căluţul pe platformă… Lasă, nu-mi răspunde cu gura plină”.
Text publicat în:
