Statuia

Treabă prea nouă ca să ajungă să fie cunoscută până şi de copiii de lapte, cum se întâmpla cu mai toate secretele Palatului, serviciile imperiale postaseră câteva ghicitoare bătrâne şi cu dar prin hanurile de trenuri; la o adică, ele puteau vedea mai bine în palma stângă a călătorului nu atât cât de curate îi sunt gândurile faţă de Basileu, ci dacă desenul din palmă e sau nu al celui căutat. Baborniţa de la peronul hanului din Thessalonika avea, fără îndoială, şi vârsta potrivită, şi darul de folos: se lăuda că se născuse pe vremea lui Flagelis Deii, dintr-unul din sfetnicii acestuia - anume din cel care, pentru cutezanţa de a-i fi ghicit Biciului că va pieri la propria-i nuntă, a fost rupt între două iepe. În plus, pentru că-i fuseseră multe îngăduite până atunci, dar mai ales din teamă de dregătorii Acoperirii, femeia nu s-ar fi încumetat să nu cheme garda dacă prin faţa ei ar fi trecut bastardul lui Chilbudios, cel numit şi Filip. Şi totuşi, acel Filip numai prin faţa ei putuse trece - pe altundeva nu-i lăsaseră loc gărzile Palatului aduse în Thessalonika sub motiv că aveau să ţină ordinea la sărbătoarea în amintirea lui Constantin Întâiul. Că omul îşi făcuse loc prin mulţimea de la han chiar în vremea ploii de la orele amiezii, când şi el, şi gărzile s-ar fi putut acoperi cu pelerina, că ghicitoarea îşi pierduse câteva clipe vederea (i se mai întâmplase), faptul nu mai avea nici o însemnătate: bastardul era cu siguranţă în expresul de Drobeta Theodora, apărat de oierii care-şi transportă turmele de-o parte şi de alta a Dunării şi de contrabadiştii cu purpură sau ulei de măsline pe care nici Basileul, de dragul banilor lor, nu voia să-i întărâte.
 Lucrurile stăteau astfel mai mult sau mai puţin: cel zis Filip se afla într-adevăr în tren, într-un vagon înţesat de contrabandişti de rând - care însă n-ar fi dat nimic, nici măcar o gură de vin prost, ca să-l apere dacă vreun suliţaş l-ar fi cerut. Ba încă ei înşişi îl ameninţaseră că-l dau pe mâna gărzii la prima oprire şi chiar îi căraseră câţiva pumni ca răsplată că se prăvălise în două rânduri peste lucrurile lor, numai că nici unul din ei n-avea habar cine-i tânărul băut peste măsură ce fusese aruncat în vagon la Thessalonika de doi hamali din cei care duc bagajele călătorilor cu togă. Dacă nu ajunsese cu spinarea vânătă, tânărul trebuia să-i mulţumească unui staroste de ciobani aflat acolo pentru că acel vagon era cel mai aproape de platforma din urmă a trenului în care i se afla turma, unde se ducea din când în când să-şi supravegheze păzitorii tocmiţi. Filip dormea acum pe banchetă, în dreapta moşului, între o femeie tânără şi un băiat din neamul de oieri ai protectorului său, visând a bine, în vreme ce grămăticul care purta grija lui la Palat, ca şi meşteşugarii care-l salvaseră pe bastard din încăierarea de la Hipodrom şi-i aranjaseră plecarea, aveau fiecare coşmarurile lor: cel dintâi, pentru că urma să fie trimis să-l caute pe fugar printre gepizi, ceilalţi pentru că unul trădase şi-acum plăteau toţi prin schingiuire fapta lor.

* * *
 Theotim, grămăticul de la Palat despre care nici dregătorul nu ştia dacă-i dintre oamenii săi, dintre cei ai Contraepiscopului de Oraş ori dintre fidelii fără minte ai Basileului, era în sfârşit bine dispus: dacă nu-i dăduse dezlegare poveştii cu bastardul lui Chilbudios cel strecurat atât de lesne printre garda celui mai păzit oraş al împărăţiei, apucase în schimb să mănânce zdravăn, să doarmă pe săturate şi să facă o plimbare pe aleile dinspre docurile Galatenilor, unde ghicitorul portului, recunoscându-l, îi citi în palmă ca să-l îmbuneze. Să zicem că nu ştiu cine eşti, mărite, dar viitorul aşa ţi se vede: că cel pe care-l cauţi şi după care-i de folos să pleci mâine, nu este basdardul ştiu alţii cui, însă e mai însemnat de-atât; şi găsirea lui, pe care-o poţi începe de pe peronul hanului de trenuri din Thessalonika unde-ţi va da oarecare îndrumare sora mea Iuta ghicitoarea, îţi va fi mai de trebuinţă ţie decât Basileului - îi spuse la sfârşit bătrânul, după ce-l ameţise cu născociri despre iubirile neîmpărtăşite din tinereţe. Întors la Palat deja cu inima uşoară, ceru să mai vadă odată desenul cu chipul acelui Chilbudios de care se temeau şi oamenii Basileului, şi dregătorii Acoperirii, apoi se duse să bea cu dascălul lui fiertura de năut ce-i întărea acestuia bătrâneţea. Îi povesti ce crede şi dascălul îl aprobă, iar când strategul Acoperirii veni să-i ceară socoteală, îl primi cu un zâmbet - va pleca el acolo unde prea vitejii oşteni ai Acoperirii n-au curajul, şi nu va cere pentru asta nici bani de drum, nici altă escortă decât unul sau doi din meşteşugarii schingiuiţi degeaba la închisoarea de lângă zidul lui Anastasios.

* * *
 Cel zis Filip se trezi cu capul greu, mirat de feţele din jur şi de clătinarea locului în care se afla. Mai puţin şi treceai Dunărea în somn, învăţăcelule, îi spuse în limba de curte băietanul de lângă el, adăugând apoi şoptit în graiul de la Drobeta Theodora: Îi mai de cuviinţă să-l aştepţi pe baciu şi să-i ceri să-ţi deie sfat, că-s lucruri grele acum şi pe la noi. Crezu mai întâi că baciul era cel ce-l trăsese afară din încăierarea de la Hipodrom ca să nu dea carele albaştrilor peste el, apoi îşi aduse aminte o parte din drumul său până la Thessalonika şi, când starostele îşi făcu apariţia, înţelese că se afla într-un tren. Mergem spre Drobeta Theodora ? se grăbi să întrebe el primul, de teamă să nu-şi fi făcut vreo pagubă la cinste cu omul. Păi, să zicem aşa, că ne-am pornit spre Theodora şi-o să ajungem la Drobeta, primi răspunsul, după care băietanul îl lămuri că Dunărea e în spatele stâncilor care se vedeau pe fanta de sus a vagonului. Abia atunci îşi făcu timp s-o admire pe tânăra femeie din faţa lui, care - îşi închipui el - se ruşină că-i privită şi-şi plecă privirea muşcând din pâine. Mămuca-i rătăcită şi pare că ne-am dus degeaba la doctorii din împărăţie, spuse băietanul, alegându-se cu o palmă peste ceafă - o palmă grea, de oier bătrân, care dădea ea însăşi rătăcire câteva clipe şi care-l făcu pe Filip să se tragă-nspre sine. Dar starostele îi zâmbi prietenos şi-şi mângâie a dovadă nepotul... dacă nepot îi era. 
 Trenul se opri înainte ca Filip să afle tot ce se petrecea atunci la Dunăre, căci baciul (căruia avea să-i fie pentru vreo două zile slujbaş ca învăţător, cât să n-aibe probleme cu limitanensii) se dusese să-şi descarce turma: ajunseseră la magazii, iar până la hanul de tren nu mai era decât un ceas. În răstimpul ăsta, Filip primi în schimbul numelui său pe cel al băietanului care avea să-i fie chipurile scholar: Constantin, nume de împărat. Când şi pe Constantin îl chemă la el starostele să-i dea ajutor cu coborâtul oilor, lângă el rămase doar femeia - care-i vorbi în limba comună, privindu-l dintr-odată cu privire limpede: Eu ştiu că tu nu eşti cel ce zici că eşti, dar încă nu-i timpul să fii lup.. Cele zise nu-l tulburară dintru început. Dar când băietanul şi baciul se întoarseră şi-l întrebară ceva, se sperie şi-i rugă să repete întrebarea.

* * *
 Nici o corabie nu se mai încumeta să facă drumul întreg pe Dunăre spre Drobeta Theodora, însă Theotim se mulţumise cu o cursă până la Tomis, unde eliberă din slujbă garda ce-i fusese oferită de strategul Acoperirii şi rămase cu tăbăcarul scos din beciurile închisorii de la Zidul lui Anastasios. Aşteptă până când cefele celor din gardă îi dispărură din ochi şi apoi, cu o ezitare de care-i fu ciudă, îi dezlegă tăbăcarului mâinile - neuitând să-l întrebe dacă nu-i fusese ucenic Micului Isaur, cel care-i învăţa pe tăbăcarii Cetăţii numele cui să-l strige la Hipodrom. Parcă n-ai şti că eu îs ăla... că doar ţi spuse duca al gărzii, că-l întrebaşi pe elineşte când să sărim din barcă îi răspunse cu năduf Micul Isaur, frecându-şi încheieturile mâinilor. Theotim se putu bucura în sfârşit: însoţitorul nici nu-i trimisese vreun pumn în faţă, nici n-o rupsese la fugă: Ce mi-a spus duca, cum îi zici tu, a fost că eşti tare mândru... că altminteri nu ţi-ai fi luat numele moşului tău, adevăratul Mic Isaur, care-i întorcea pe tăbăcari pe degete şi-a răsturnat vreo patru strategi ai Acoperirii până au dat carele peste el. Urmă o tăcere de folos amândoura, după care Theotim îşi invită însoţitorul să-l însoţească spre therma portului. Abia după ce intrară şi băieşul le duse sacii într-o odaie pe care urmau s-o împartă, Micul Isaur îl întrebă ce mai ştia de bunelul. Prea puţine, eram şi eu tânăr şi abia începusem slujba la Palat - dar dacă asta vrei să ştii, e adevărat ce crezi că de la Palat i s-a ursit să moară.
 Somnul îi fu, cel puţin lui, de folos - dar tot avu o strângere de inimă când se ridică în capul oaselor şi văzu că era singur în încăpere. Om vedea ce-o fi, îşi zise şi ieşi cu oarecare grabă pe uşă, îmbrăcându-şi toga din mers... iar din cauza asta era cât pe ce să cadă pe treptele abia spălate ce dădeau la aburi. Îl opri din cădere un zdrahon, poate fost limitanens pe undeva mai sus pe Dunăre, care tocmai urca trăgând după el o femeie nu prea urâtă, dar strâmbându-se de-ţi făcea rău privind-o. Îi mulţumi cu o plecăciune cu care-şi mască gestul de a-şi pipăi la chimir punga şi se îndreptă cu pas mai sigur spre băieş. ~l de veni cu matale zisă ca să-ţi spun că te-aşteaptă la o cană cu vin, că fu de se spălă la aburi cât dormişi, îi răspunse flăcăul chiar când să-l întrebe de ştia ceva de Micul Isaur - şi văzu că vrea să mai adauge ceva. Aşteptă. Flăcăul închise gura şi dădu să plece. Hai, zi ce voiai să mai zici, îl opri Theotim. Iar flăcăul de făcea pe băieşul îi zise.

* * *
 Încă n-ajunsese Filip să treacă Dunărea, cu baciul lui, cu Constantin scholarul şi mai ales cu oile, că de sosirea lui se vorbi în Drobeta Theodora, la bazilica dinspre Turnu. Cea care adusese vorba era o femeie voinică, cu copii la casele lor dac-ar fi fost să fie mamă, care-i era soră starostelui şi văduvă de multă vreme după unul din căpitanii ce strângeau oaste pentru Basileu. Nevasta ce-o însoţea şi putea să-i fie noră o întrebă nu de unde ştie de cărturar, ci la ce bun vestea asta. Păi, dac-o însoţeşte pe neroadă, nu-i de trebuinţă vestea ? că nu-i una din noi să n-o viseze la cântatul cocoşilor, se răsti văduva către nevastă, aşa, ca s-o audă toate femeile strânse la intrarea din bazilică. Aflat nu departe de ele, preotul locului le privi cu îngăduinţă prefăcută şi le pomeni ceva despre eresuri - dar nu apucară să audă ce, că tocmai atunci intrară cu zgomot câţiva limitanensi şi patru târgoveţi, unul din ei fiind desigur mai mult decât atâta. Către acesta din urmă se îndreptă căpitanul limitanensilor abia intraţi, bărbatul fiind până atunci îngenuncheat lângă iconarul de verde. Cei doi se salutară în elineşte, iar văduva le tălmăci femeilor: Zice că se bucură de trimisul nobilului Omharus, cine-o fi fiind, dar că oştile nu se târguie la Theodora, ci cu Theodora, cu Basilissa - înţelegeţi voi. Ce-a răspuns trimisul, n-a mai fost nevoie să tălmăcească, întrucât acesta rosti în limba comună: Vouă o să vă pară rău, că noi ştim una - dacă nici Basileul nu sare să ne ajute, cum aşa nu se mai poate şi fără de ajutor nu putem sta, o să-i chemăm iarăşi pe cei de Dinăuntru. Preotul, retras până atunci cât să nu le stea-n ochi limitanensilor şi oaspeţilor lor, dar să le audă vorbele, ridică vocea şi le ceru să nu hulească. Şezi blând, părinte, că eşti tânăr şi unele treburi de pe-aici n-ai cum să le ştii încă, îl lămuri căpitanul, întorcându-se spre trimis ca să-i amintească de virtutea răbdării. Un ceas mai târziu, când ajunseseră la curţile lor, nevasta avea să se întrebe dacă toate astea nu fuseseră spuse ca ele, femeile, să audă şi să ducă vorba.

* * *
 Mi fuse gândul să plec unde-oi şti şi să te las cu Palatul tău, că rău mă chinuiră, îl întâmpină tăbăcarul pe Theotim, întinzându-i o ulcea cu vin fără să se ridice de la masă. Şi de ce n-ai plecat, era vinul prea bun ? primi grămăticul provocarea. Nu, vinul era mai prost decât cel dat colonilor ca plată, dar sunt vremuri în care călăii şi condamnaţii trebuie să ţină mai aproape unii de alţii decât neamurile - asta nu-i spuse Micul Isaur, dar ghici el în privirea întunecată a bărbatului de-alături. Îi spuse cum avea de gând să ajungă la Drobeta Theodora şi că-l voia tovarăş de drum, nu slugă. Îi mai spuse şi că tot ce putuse face pentru ceilalţi închişi a fost să-i mute din închisoarea de la Hipodrom afară din Oraş, lângă Adrianopol, cât să aibă inima împăcată că n-or să-şi piardă viaţa: Nu-s dintre cei care au putere, nu mai mult decât ai tu... şi chiar drumul ăsta împreună cu un urzitor s-ar putea să mă coste odată. Ţi-o spun ca să-nţelegi că nu-ţi fac o favoare cerându-ţi să-mi fii tovarăş de drum - dar nici nu-ţi cer ceva ce nu vrei să-mi dai. Apoi tăcu, pentru că tânărul băieş apăru lângă ei să le aducă de mâncare.
 Noaptea dormiră cât apucară, iar lumina de dimineaţă îi găsi într-un car ce ducea ţesătură de Damasc spre Tropaeum. Cât îi spusese flăcăul de la thermă, căruţaşul (un ant adus de carpiani să neguţătorească la Dunăre) habar n-avea nici elineşte, nici limba comună - însă teamă să vorbească direct îi era şi lui, şi pare-se că şi tăbăcarului. Numai că, spre surprinderea sa, Micul Isaur dovedi că înţelegea întrucâtva anta şi închegă o discuţie cu namila de om în mâna căruia nu puteai şti cum se va răsuci biciul. Nu se obosi să le ghicească vorbele, şi bine făcu: cam la un ceas după ce ieşiseră din Tomis, tăbăcarul îşi aminti cu cine plecase la drum şi se întoarse să-i tălmăcească: Ce mi spune omul ăsta e că-s mulţi ca el adunaţi prin lunci pe la Daphne şi mai încolo până-n Turris, pe care li l-ar fi dat lor chiar Basileul. Treabă-i ? că noi în Oraş nimica să nu ştim din astea ? Theotim nu se grăbi să răspundă, însă neîncrederea ce i se întipărise pe faţă (şi pe care tăbăcarul sigur o lua drept punere la îndoială a spuselor lui) era legată de faptul că Basileul ar fi dat ceva cuiva: mai curând i s-a luat şi pentru că nu mai era în stare să aducă îndărăt, o fi trimis epistolă căpitanului cetăţii să facă dar ce pierduse deja. De aici, grămăticului îi fugi gândul la lungile seri petrecute cu dascălul său demult, înainte chiar de luptele cu Totila - seri în care, înfierbântat de grija împărăţiei ca acum tăbăcarul ăsta care altminteri uneltea împotrivă-i, îi lua vorba bătrânului să-i spună că şi cele mai încrâncenate neamuri vor ajunge curând ca anţii ori veneţii: mulţimi fără vlagă, gata numai de închinare. Şi-şi aduse aminte că dascălul îl repezise spunându-i că tocmai de la cei pe care-i crede nevolnici va fi să cadă împărăţia când îi va suna ceasul, iar el se supărase întâi pe dascăl şi apoi pe el însuşi că nu se gândise niciodată la împărăţie ca la o vietate - care, dacă s-a născut, va fi şi să piară. Şi, cu amintirile astea, adormi în fânul din spatele carului, sub care odihneau ţesăturile Damascului şi Domnul mai ştie ce.

* * *
 Abia piciorul pus pe ţărmul din stânga al Dunării, şi Filip simţi dintr-odată că trebuie să iasă din starea asta de beţie de scholar în care se plăcea de când se trezise-n tren. O încercare s-ar zice că făcuse, când se oferi baciului ca ajutor la descărcatul turmei, numai că-l oprise Constantin, zicându-i că nu-i treabă de dascăl să mâne oile. Şi-atunci, cum nu găsi altceva mai bun de făcut, se propti într-un trunchi de salcie pe mal şi aruncă priviri în apa Dunării... că dacă-i apa limpede, s-o mai limpezi şi el. După o vreme, joaca de-a clătitul privirii îl obosi şi dădu să plece - şi tocmai atunci fu să vadă în apă chipul unei femei, despre care crezu întâi că-i mămuca lui Constantin, dar când întoarse capul spre ea, văzu că n-o cunoaşte. Ioi numa, că chiar ai venit ! se sperie femeia şi-şi duse mâna la gură să oprească cuvintele abia ieşite. Filip se simţi din cauza asta murdar... sau gol, drept pentru care apucă o creangă de-a salciei şi-o aplecă înainte-i. Pe chipul femeii se prinse însă un zâmbet blând, care-i dădu călduri. Num-acuşi plec, să-i vestesc Veturiei, că ea săraca ne-o tot zis de tine, Doamne dragu ! mai zise femeia, îndepărtându-se ca de uşa bazilicii: mergând îndărăt şi dintr-odată răsucindu-se ca s-o rupă la fugă. Urcă la rândul său malul, până în dreptul şinei unde întorc trenurile din împărăţie ca să facă drumul înapoi peste Dunăre, privind femeia până această se pierdu în spatele pâlcului de copaci ce străjuia poarta cetăţii. Apoi îl strigă pe Constantin, care se apropiase. Îl întrebă de ştie ceva de femeia dusă ori care-i treaba pe la drobetani. Băiatul tăgădui întâi. Ba o ştiu, învăţăcelule, că stă la o casă de noi aci în Drobeta - dar tare mi-i teamă de ea, că-i dintre vrăciţele de la munte care s-au tras la port, să aibă cui blestema, spuse şoptit Constantin, vorbind din nou în limba de curte - ca să adauge apoi în elineşte: Şi mămucăi de la ele i se trage, că le-a-nvăţat... numai nu-i zi bunelului ce ţi-am zis acuma.
 Bunelul, aşa cum crezuse, era starostele, protectorul său, care se apropia de ei râzând sănătos, ca unul care şi-a terminat bine lucrul. Hai şi-om mânca, şi-apoi te-oi duce în oraş să te-aşez într-o casă de-alor mei, că de turmă are cine se-ngriji de-acum, îi spuse baciul, adăugând că, dacă-i va fi pe plac să-l răsplătească, chiar l-ar putea-nvăţa câte ceva pe copil, că drag de tine văd c-a prins. Îi aşteptau trei cai, tânăra mămucă fiind deja în şea. Bătrânul urcă şi el dintr-un salt, dar pe Filip trebui să-l ajute Constantin să urce-n scări, tot băiatul urmând să ţină hăţurile. Intrară în oraş cu soarele în creştet - ori asta nu se prea potrivea învăţăcelului.

* * *
 Era încă înainte de amiază, când călăreţul cu şal apucă drumul către Herculane - şi nici o sută de paşi mai târziu când trebui să oprească: treizeci de purtători de securi, cu semnul Contraepiscopului ilir pe armură, îi tăiau drumul, Contraepiscopul însuşi răsărind de după miliar ca un bătrânel cumsecade. Descălecă şi le ură a zi bună. Şi ţie, călătorule, îţi doresc să-ţi fie bună ziua, dar mă iartă că nu-ţi urez şi de drum bun... viteaz trimis al lui Omharus, îi zâmbi aproape omeneşte duşmanul. Un oştean îi făcu semn să se îndrepte afară din drum, spre un fel de bordei ce se vedea printre crengi. Îl urmă numai când Contraepiscopul îl luă de braţ şi păşi cu el peste şanţul de ploaie. Bordeiul era chiar ce părea, poate puţin mai adânc; intră primul, fără să le mai lase îndemnat. Contraepiscopul aşteptă să mai intre câţiva oşteni, apoi păşi şi el înăuntru, lăudându-l pentru bun simţ: Aproape că nu-mi vine să cred că cineva atât de înţelept ca... iacă, o să-ţi spun domnia ta, ar fi putut să rostească vorbe aşa amarnice ca cele de chemarea ălor Dinăuntru. Zi-mi numai că nu-i adevărat şi nu m-ai văzut, nu te ştiu. Prudent, trimisul încuvinţă din cap. Oşteanul de lângă el îl lovi cu coada securii. Dezlegându-şi legătura de pânză de la mână cât aşteptă să-i treacă horcăitul celui din faţa sa, Contraepiscopul îi şterse cu blândeţe fruntea - şi-i mulţumi că era gata să-i spună tot ce dorea. Sunt supus gepid, începu călăreţul şi bătrânelul râse: cine nu ştie că nevolnicii de la Sirmium au supuşi doar când se adună de două ori mai numeroşi decât sătenii cărora le calcă moşia. Mie-mi pari mai degrabă eretic, dar nu-i supărare... supărare am că te dai trimis de-al lui Omharus, care-i răposat întru Domnul de când eu nu mă născusem - ori nu-i aşa ? Vreo doi oşteni nechezară scurt. Vreau să ştiu de ce spui vorbe ca alea aici, în cetatea căreia i-a dat nume chiar Basilissa, tocmai când s-a pornit încoace Theotim, liberatorul de răzvrătiţi. Şi vreau să ştiu când vine şi cu cine bastardul lui Chilbudios - şi de ce aici, nu pentru că-i supus gepid, ca şi domnia ta ? Unul din oştenii care nechezaseră îl lovi din nou scurt, apoi îl apăsă de umeri să stea jos. Îşi spuse numele - Isandurus - şi mărturisi că nu-i gepid, ci racatens. Da, acel Omharus de care va fi auzit cucernicul Basileului murise când nici părinţii lui nu erau pe lume; dar mai era cineva din neamul lui, un copil de vreo doisprezece ani acum, căruia napocenii-i spuneau tot Omharus şi pe-a cărui mamă o cinsteau şi-ai lui, până spre Cauca. Şi de ce-i atât de vrednică de cinste ? că e bogată sau că e vrăciţă ? Şi de una, şi de alta, iar toată zisa cu cei de Dinăuntru ea-i învăţa pe napoceni, altminteri fiind creştină după vrerea basileilor din urmă. De parcă înţelege el, prost că nici drumurile nu ştie să şi le-aleagă bine, ce poate însemna aşa un lucru - mai zise Contraepiscopul, apoi unul din oşteni, din cei care până atunci stătuse ferit, ieşi în faţă şi-i porunci bătrânelului în elineşte să-şi termine treaba. Fără părere de rău, acesta-i mai spuse doar că nu el era adevăratul Contraepiscop: Domniei tale tot nu ţi-ar fi fost mai de folos să fi rămas eu, că tinerii tot de la noi învaţă. Când pui rămăşag greşit la Hipodrom, nu-i necaz că-s cai mai tineri s-o ia înainte.
 După ce-l bătuseră cu vergile şi cozile de secure pe spatele gol, acum îl dezlegară şi-l lăsară să se aşeze, să-şi spună rugăciunea dacă avea nevoie. Şi-o spuse cu voce tare şi oştenii îl ascultară cuviincios. Nu te pot lăsa în viaţă, că mi-e destul că l-am scăpat pe Marcus, îi spuse adevăratul Contraepiscop şi înţelese că-i vorba de căpitanul de la care trebuia să tocmească oaste. Îi răspunse că oastea era să fie împotriva lui Hilderith sclavinul, la curtea căruia se ţes lucruri rele şi pentru napoceni, şi pentru împărăţie. De-ar fi aşa, tot nu s-ar fi pornit încoace Theotim şi bastardul, îl întrerupse Contraepiscopul: Tot nu-ţi pot lăsa viaţa, dar o să-ţi fac moartea uşoară... dacă recunoşti că Omharus cel mic e acelaşi Omharus, adică unul de Dinăuntru. Isandurus chemă în ajutor numele Domnului şi-i răspunse că nu ştie - şi că ar vrea să fie aşa. Mi-e de ajuns ce-mi spui, îl opri mulţumit tânărul Contraepiscop, arătându-i o armă-de-foc: Om vedea cât v-ajută pe voi cei de Dinăuntru, noi în Oraş ne cumpărăm acum ajutorul de la mătăsari. Apoi îi puse ţeava la tâmplă şi trase.

* * *
 Căruţaşul strânse tare de hăţuri şi boii înjugaţi zvâcniră de să răstoarne carul. Theotim se trezi greu de cap, iar Micul Isaur îi arătă grăbit pricina: cerul spre Tropaeum, cum se vedea acum peste coama dealului,  era roşu. Să si pusă foc ori de noi, ori de voi, aşa mi zisă omul ista, şi nu-l înţelesăi. Adică ori de anţii care vor fi trecut Dunărea la jaf, ori de orăşeni sau stăpânire, după vreo încăierare pentru dări, îl lămuri grămăticul - apoi se întinse la loc. Dormire-ai dă ţi să dormi de oboseală, dar zice mi ce să li zic la omul ista să facă, ne-om da din drum ? îl întrebă uşor nedumerit Micul Isaur, sărind din car. Răbdare, stă doar să gândească niţel, îl lămuri grămăticul, apoi coborî şi el şi-l rugă pe tăbăcar: Întreabă-l pe antul nostru ce-ar vrea el să facem... că-i suntem oaspeţi. Tăbăcarul traduse, însă Theotim fu convins că antul înţelesese deja întrebarea; gândise deja răspunsul şi le spuse că dacă-s de-ai lui cei ce s-or apropia, să tacă şi i-o da el drept anţi... iar dacă-s de-ai împărăţiei, o tăcea el. Dar dacă-s de-ai locului, mai întrebă Theotim, iar antul zâmbi şi-i răspunse prin tălmăcirea tăbăcarului: Numai de-ai împărăţiei nu ni-i bine a ne da atunci, că li va fi a întreba de Vitalian cum i fu de muri la Oraş - şi nici de anţi drag nu li e. Dar ştim că oamenii locului nu năvălesc să pună întrebări, ci fug să nu-ncurce oştile. Theotim zâmbi şi el şi urcară să-şi continue drumul. De Vitalian îi spusese şi băieşul thermei din Tomis, abia atunci înţelegând că greşise neurmând sfatul ce-l primise de la fratele Iutei ghicitoarea să meargă întâi la Thessalonika.