Vineri, cât mai la vale

Era aproape de capătul zilei de vineri. Se aşezase acolo pentru că stătea mai comod, vinerea avea între orele optsprezece şi douăzeci şi două un soi de pufuşenie călduţă, în care se putea întinde cât era de lung, fără să se umple de înclăiala femtosecundelor de pe muchiile minutelor şi fără să stea cu frica-n sân că se poate trezi cu vreun sfert de oră dilatându-se prin el când îi era somnul mai dulce. Ştia acum că vinerea, lunea şi miercurea au cronostabilitate, dar prin miercuri nu mai voia să calce din cauză că-i dădea ameţeli kilometri întregi, iar prin luni nu ajunsese încă şi nici nu era dornic să încerce lucruri noi, dacă nu era absolută nevoie. În vineri mai avea şi bucuria să încerce senzaţia de foame, când se aşeza mai spre centru, şi de saţietate, dacă se rostogolea puţin spre marginea obturată dinspre joi. Iar când reuşea să facă doar o jumătate de întoarcere, aproape că simţea, pe lângă starea de stomac-plin, şi gâdilatul acela al cămăşii puţin ieşite din pantaloni. Fireşte, nu era decât o memorie tactilă, de pantaloni nu putea fi vorba, fiindcă nu-i purtase în momentul exploziei. Iar în loc de cămaşă se prea poate să fi tras pe el doar tricoul acela bej, pe care-l recuperase după separarea de cea care fusese cât pe ce să-i devină soţie. Dar putea fi şi cămaşa, acum nu mai era sigur, după cum nu mai era sigur nici de faptul că o tranzitase, transversal, când făcuse imprudenţa să pătrundă în joi peste obturare şi se trezise încorporat într-unul din sferturile acelea de oră care pulsează. Acum îi părea rău că n-a ţipat, îi trecuse prin gând s-o facă, mai ales că dinspre marginile joiei, chiar şi dinspre cea cu obturarea de către vineri, se auzeau mereu sunete, nearticulate, ce-i drept, însă, ca de obicei, se întorsese la ideea sa dintotdeauna, aceea că orice lucru nou putea fi mai rău.

Se odihnea, iată, de mai puţin de zece metri şi deja gândea mai limpede. Obturarea dintre joi şi vineri nu era de-acolo, o făcuse cineva. Avea cine, nu erau doar ei doi acolo, el şi fosta ca-şi-soţie: câteva zeci de entităţi, mai mult de treizeci şi mai puţin de cincizeci, dacă judeca după umbre, rătăceau prin zile, interferându-se unii cu alţii ca la gara-de-nord. Nu toţi erau oameni, desluşise la un moment dat silueta unui câine (sau a unei pisici?), dar şi cel puţin două structuri trapezoidale, prea regulate ca să fie fiinţe vii. Cu unul dintre trapezele astea se întâlnise şi câinele, mă rog, pisica, dar nu trecuseră unul prin altul. Pentru că nu putuseră sau, mai degrabă, pentru că animalul, rob instinctelor sale, se repezise lătrând-mieunând (nu-l putuse auzi, dar era sigur că nu tăcuse) spre intrarea dinspre miercuri, unde recunoscuse, poate, pe cineva. Ei nu-i plăceau animalele de casă, deci sigur nu spre ea alergase patrupedul, dar ultima oară când o văzuse tot spre miercuri se îndrepta. Îi recunoscuse şi pasul, foarte uşor săltat, trădând obsesia de a părea calmă, şi gestul de aruncare a pletelor spre umărul drept, cu o mişcare a capului care putea fi un salut şi putea să nu fie. Aproape o dată cu ea levitase spre miercuri şi o altă siluetă umană, nu avea din ce să ghicească dacă erau împreună sau nu, dar celălalt om revenise înapoi, ca împins de şarja unui tun de apă. Poate că nici sfertul de oră care se dilata nu-l suferea: dacă, prin cine ştie ce întâmplare, era cel care se băgase pe fir, merita măcar un gând răutăcios.

Când se dezmeticise, după explozie, şi începuse să desluşească umbrele, prima idee care i-a trecut prin minte a fost că între toţi cei nimeriţi acolo trebuie să fie vreo legătură. Singura concluzie la care a reuşit să ajungă, de obicei obosea repede meditând, a fost că trebuie să fie ceva legat de marţi. Celelalte zile păreau aşezate ca feţele unui cub, unul aşezat strâmb, într-o dungă, alta decât cea peste care s-a suprapus obturarea dintre vineri şi joi, un cub care pare să mai aibă şi proasta deprindere de a se clătina din când în când, făcându-i pe locatari – ori cel puţin pe el – să gliseze fără voie dinspre marginile zilei în care se aflau spre miezul ei. Ştiuse de prima dată care era miercurea, care joia şi care vinerea, ca şi cum cineva i-ar fi îndesat informaţiile într-una din cutele cerebrale. Cu sâmbăta fusese mai greu, din cauză că lipsea marţea, desigur, dar după ce intrase acolo, în speranţa că va reuşi să vorbească cu cel a cărui umbră în tranzitase atunci, dându-i o senzaţie aceea de uşoară electrocutare de care nu mai avusese parte, iată, niciodată de atunci încoace, se lămuri imediat, din simplul fapt că nu putea înainta prin pâclă decât cocoşându-se şi agăţându-se mereu de câte-un vârf mai proeminent de secundă, că nu putea fi decât sâmbăta. Aşa păţea şi înainte de explozie: la sfârşitul săptămânii se trezea, este adevărat că în patul propriu şi nu în cine ştie ce ungher al labirintului acesta de plasmă, simţind fizic, ca pe nişte saci de ciment purtaţi în cârcă, tot ce avusese de făcut până atunci, motiv din care ţinea ca şi cu unghiile de fiecare clipă în care putea să nu facă nimic.

Explozia… Deranjant, până la urmă, era că nu schimbase nimic, desigur, nimic în afară de faptul că încurcase între ele dimensiunile. Ca şi când nu erau destule încurcate şi până atunci. Poate din cauza asta nici nu ardea de dorinţa de a scăpa, de a se întoarce în lumea sa ceva mai carteziană, dar cu orizonturi la fel de ceţoase ca şi cea în care se afla acum. Dar de felul său nu ardea de dorinţe, era ignifug pesemne, lăsa lucrurile să se întâmple şi lua din ele ce i se părea că merită. Sau că incomodează mai puţin. Şi mai nutrea, din când în când – din loc în loc, aici – câte-o speranţă, şi aceea ceţoasă, nedefinibilă din grija de a nu fi cuprins de dezamăgire, în cazul, dominant probabilistic, că s-ar petrece altfel. De aceea nici nu se mai alăturase celorlalte umbre în defilarea lor năucă spre pereţi care nu se dovedeau decât podele ale zilelor vecine. De aceea renunţase să mai caute interferări care nu-i spuneau nimic şi care nu-i creau ocazia să spună nimic. De aceea alesese să se întindă aici, la jumătatea distanţei dintre centrul şi marginea vinerii, calculând în gând fără nici o bază, numai ca să adoarmă mai repede, dacă şansele de a se rostogoli în somn mai la vale, cât mai la vale, sunt mai mari decât cele de a se trezi că a devenit una cu pufuşenia moale şi călduţă dintre orele optsprezece şi douăzeci şi două, peste care plutea, îmbiind să fie din nou agăţată, obturarea dinspre joi.