Ziua confuză

Nelu Popescu sosi acasă de la serviciu pe la trei şi jumătate după amiaza. Îşi puse servieta goală, confecţionată din piele artificială, lîngă cuier, agăţă pardesiul, luă papucii de casă în picioare şi intră în dormitor. Se întinse îmbrăcat şi dormi aproape o oră. Se trezi vioi, odihnit, vesel şi plin de energie.
Făcu trei patru mişcări de gimnastică pentru a se dezmorţi, mai mult simbolice, apoi intră în bucătărie căutînd ceva de mîncare.
Se simţea în formă. Ar fi dorit să întreprindă ceva deosebit, dar nu şi dădea seama ce anume ar putea face. L ar fi tentat o vînătoare dacă i ar fi propus cineva, dar cine ? Văzuse mai demult un film sau chiar două, în care bărbaţi puternici, însoţiţi de femei frumoase, deştepte şi curajoase goneau în jeep uri prin iarba înaltă pînă la brîu în căutarea vînatului. Din cînd în cînd se opreau la umbra unui baobab. Cel mai mult îl impresionase carabina cu lunetă. Dar unde putea să găsească el, în după amiaza aceea, o junglă ? Africa era departe.
 Luă de pe raftul din debara borcanul cu gem de prune, învîrti de cîteva ori linguriţa în el şi muşcă cu poftă din colţul unei franzele de două zile. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să bea şi un ceai, dar nu era englez, aşa că se mulţumi cu un pahar mare de sifon. Rezolvase în felul acesta problema gustării de la ora cinci.
 Dădu cîteva telefoane, stabili o întîlnire pentru a doua zi şi porni în oraş. Nu şi luă umbrela, crezînd în destinul său norocos ; nu scăpase de curînd de o amendă cînd îl surprinsese miliţianul trecînd strada pe roşu ?

 Se întoarse acasă, în garsoniera sa, destul de tîrziu, plin de mulţumire, avusese o după amiază şi o seară reuşite, se distrase foarte bine.
 Ca în fiecare zi, înainte de culcare, scoase dintr un sertar un caiet gros, cu coperţile de plastic albastru, pe a cărui primă filă se putea citi, scris cu litere înfrumuseţate cu tot felul de înflorituri colorate : „Jurnal personal. Vol. III”, îl răsfoi cu grijă pînă ajunse la prima pagină nescrisă. Netezi foaia cu palma întinsă şi îşi îndreptă ochii spre tavan concentrîndu se. Citise sau auzise undeva că viaţa fiecărui om este un adevărat roman şi se hotărîse să facă aceste însemnări zilnice, nădăjduind că va reuşi să le valorifice într un fel mai tîrziu.
 Acum conta începutul, aceasta era partea cea mai grea, pe urmă mergea uşor. Trebuia să fie ceva frumos şi plin de simţire. Cei ce vor citi ceea ce scria el, cu multă trudă, în fiecare seară, vor înţelege dorinţa lui, altfel de ce ar mai fi scris, vor înţelege că destinul lumii s a împletit cu al său 70 80 de ani, doar atît era durata medie de viaţă, şi s a răsfrînt în paginile acoperite cu un scris mare şi apăsat, lăsînd să se vadă cum i au fost influenţate sufletul, .gîndurile şi evoluţia sa în societate.
 Ideea îi veni, luminîndu i faţa încordată, şi începu să scrie avînd conştiinţa că în momentul acela devenise mai bun, se depăşise intrînd într o ordine superioară :
 „Astăzi sînt mulţumit de mine, am avut o zi plină”, ridică pixul de pe pagină şi citi. Era foarte bine : spunea mult în puţine cuvinte. De la o zi la alta scria din ce în ce mai mulţumitor. Continuă :
 „După ce m am întors de la serviciu, am dormit o oră, apoi m am trezit şi am mers la prietenul meu Relu pentru a aranja „tragerea” unor casete şi a unui disc. La el se afla un alt prieten al său, pe care nu l cunoşteam, îl cheamă Lică. Pe el nu l interesează muzica, în schimb este foarte pasionat de creşterea nutriilor, acei şobolani cu blană preţioasă. Are cîteva. Locuieşte cu socrii într o casă particulară şi are posibilitatea să le crească, dar la mine, la bloc, nu se poate.
 Pe urmă m am întîlnit cu Maria. Am ajuns înaintea ei şi am aşteptat o zece minute. Aşa sînt femeile, întotdeauna întîrzie. Apoi ne am plimbat, ţinîndu ne de mînă. În parc şi pe malul apei, pînă cînd am mers la cinematograful „Victoria”. Am văzut un film american care ne a distrat foarte mult pe amîndoi. Cel mai mult mi a plăcut şeriful pentru că se bătea pentru dreptate şi pentru o femeie frumoasă, mai frumoasă chiar decît Maria.
 Cînd am ieşit, Maria m a întrebat dacă nu vreau să mergem la teatru. I am spus că da, mai ales că nu fusesem de mult, deoarece mă mulţumisem cu piesele de la televizor în care actorii sînt mai celebri decît cei din oraşul nostru. Am avut noroc, spectacolul nu începuse încă şi am mai găsit bilete. S a prezentat o piesă cu o acţiune din zilele noastre. Mi a plăcut foarte mult pentru că îşi bătea joc de doctorii care iau ciubuc de la bieţii bolnavi.
 Pe urmă am fost cu Maria la local, la restaurantul „Palace”. Ne am simţit foarte bine. Am întîlnit cîţiva prieteni. Muzica era bună şi chelnerul ne a servit repede. Solistul a spus cîteva bancuri pe care nu le ştiam şi am rîs. A rîs şi Maria. Cînd s a închis localul am plecat şi am condus o acasă pe Maria”.
 Puse punct şi privi cele două pagini scrise cu sentimentul datoriei împlinite. Desigur că viaţa lui ar fi putut să conţină mai mult neobişnuit, să fie mai interesantă, pentru că întotdeauna este loc pentru mai bine, gîndi Nelu Popescu, dar el era mulţumit şi aşa, mai rău să nu fie.
 Se uită la ceas, se făcuse aproape douăsprezece. Spre mirarea sa fu cuprins de nelinişte şi se zgribuli de parcă s ar fi deschis brusc geamul, în plină iarnă şi aerul rece ar fi răbufnit în interior. Expresia uşor naivă, de nedumerire îi dispăru de pe faţă şi toată fiinţa lui se contractă. Ceva nu era în ordine, dar nu şi dădea seama ce anume. Avea sentimentul că se întîmplase un lucru cu totul neobişnuit, ireparabil, în aer plutea nedefinită ameninţarea. Era singur în cuşca de beton a apartamentului său, la etajul al doilea. Privirea se întoarse din nou pe ceas, era douăsprezece noaptea, ora dezlănţuirii forţelor magice, timpul de preumblare a fantomelor. Ascultă cu atenţie, fără să facă cea mai mică mişcare : în afară de zgomotul înfundat şi ritmic al inimii sale, de tic tacul slab al ceasului, nu se auzea nimic. Ar fi dorit să strige ca să se convingă că mai este încă în viaţă, dar frica îi încleştase gura şi nu reuşi decît să icnească. Sunetul i se păru straniu şi asurzitor, reverberat între pereţii camerei. Trecu un îirnp şi nu se întîmplă nimic. Nici o mişcare, nici un zgomot. Se mai linişti, îndrăzni să se mişte şi privi din nou spre cadranul ceasului de parcă acolo s ar fi aflat răspunsul pe care l căuta. Minutarul era în dreptul cifrei cinci.
 Ce să se fi întîmplat, se întreabă Nelu Popescu, simţindu se eliberat de apăsarea unei greutăţi imense, strivitoare, să fi băut mai mult decît trebuia ? Privea în goi neindrăznind să se uite în jurul său de teamă să nu descopere ceva înfiorător. Nu ştia ce să creadă, nu ştia ce să facă. Probabil ar fi trebuit să se culce şi să amîne pe dimineaţă dezlegarea problemei, dacă n ar fi uitat de ea. Înţelegerea îi veni brusc, alungind pentru moment spaima. Căută o bucată de hîrtie şi începu să calculeze. De la şase la unsprezece, cînd se întorsese acasă, sînt cinci ore. În timpul acesta, se plimbase o oră cu Maria, fusese la film două ore, la teatru trei ore şi la restaurant altă oră. apoi o condusese pe Maria acasă, pe jos altă jumătate de oră. În total şapte ore şi jumătate, aproape opt. Nu se poate. Probabil că a greşit la calcul. Poate că filmul nu a durat chiar două ore şi nici piesa trei ore şi aşa mai departe, dar uimitor era faptul că fusese şi la film şi la teatru, iar spectacolele încep aproape la aceeaşi oră. Era de neînţeles.
 Începu să l doară capul. Căuta prin cameră un ziar. Îl deschise şi se convinse că spectacolele începeau unul la şapte iar celălalt la şapte şi jumătate. Nu i rămînea decît să creadă că se întîmplase imposibilul. Căută un antinevralgic sau un algocalmin, dar nu găsi decît o cremă vietnameză, recomandată în durerile de cap, i o dăduse un prieten, dar n o folosise niciodată. Desfăcu atent capacul cutiuţei metalice, se unse pe frunte în faţa oglinzii şi aşteptă să i treacă durerea, sperînd că astfel va dezlega enigma. Dar durerea nu slăbi. Într-un tîrziu se plictisi şi fu nevoit să accepte că e beat, asta era singura explicaţie pe care o putea găsi şi se culcă. Adormi imediat şi visă fantome mari, albe, plimbîndu se cu ascensorul. Una dintre ele se apropia de o uşă, era chiar a lui, şi apăsa pe butonul soneriei : Trrrr ! Trrr !
 Trecu destul timp pînă îşi dădu seama că nu numai în vis dar şi în realitate suna cineva la uşă, prelung, insistent. Bîjbîi cu mîna după întrerupător şi aprinse veioza. Se uită buimăcit la ceas, nu dormise decît o jumătate de oră. Ce s o fi întîmplat ? Cu un efort de voinţă se dădu jos din pat şi o porni nesigur spre intrare. Ajuns în hol, în spatele uşii, întrebă cu glas tare, fără să dcfâchidă :
   Cine este ?
   Deschideţi, va rog, este o problemă foarte urgentă, răspunse un glas autoritar. De afară se auzeau zgomotul mai multor paşi grei, care urcau scările în grabă şi zbîrnîitul a numeroase sonerii. Probabil că era multă lume pe scări. Ce căutau în miezul nopţii ? întredeschise uşa atît cît permitea lanţul de siguranţă, în faţa sa se afla un bărbat cu ochelari. Nu avu timp să vadă decît un lucru foarte straniu şi lumina de pe casa scărilor se stinse. La fiecare dintre celelalte trei apartamente de pe palier era cîte cineva apăsînd pe butonul soneriei. Lumina se reaprinse imediat şi îşi putu da seama că în bloc era o forfotă neobişnuită chiar pentru plină zi şi cu atît mai mult la acea oră din noapte.
   Ce se întîmplă, ce este ? întrebă îngrijorat Nalu Popescu în timp ce scotea lanţul şi deschidea larg uşa. Ieşi în prag pentru a vedea mai bine ce se petrecea. De la etajul întîi şi de la etajele superioare se auzeau zgomote de paşi. sonerii. Şi voci omeneşti.
   Nimic grav, nimic îngrijorător. Sîntem de la Institutul de fizică din apropiere şi am dori să ne răspundeţi la cîteva întrebări.
   Păi bine. tovarăşe, la ora unu noaptea, eu trebuie să mă duc odihnit la serviciu...
   V am spus, este foarte urgent, nu putem aştepta pînă mîine dimineaţă. Ar putea fi în joc viaţa unui om. Vă rog sa ne ajutaţi.
   Ce s a întîmplat ?
   Nimic foarte grav, este ceva complicat şi ar lua prea mult timp ca să vă explic. .
 Între timp apăruse pe palier şi ultimul dintre vecinii săi, cu ochii cîrpiţi de somn.
   Spuneţi mi cum vă pot fi de folos şi să terminăm mai repede, pentru că mîine...
   Am vrea să ştim, îl întrerupse bărbatul cu ochelari, dacă dumneavoastră sau familiei dumneavoastră...
   Sînt necăsătorit.
   Cu atît mai bine, spuneţi mi dacă astăzi după amiază nu aţi observat cumva, ceva neobişnuit, ceva care să vă fi iritat, ceva inexplicabil.
   Unde, în legătură cu ce ? întrebă Nelu Popescu, în cercînd să afle la ce se referea interlocutorul său.
   Aşa, în general, nu în legătură cu ceva sau cu un loc anume, se eschivă acesta de la un răspuns precis, ceva ce nu s a mai întîmplat. îl privi deschis în ochi şi îi zîmbi, dorind să i cîştige încrederea şi să îndepărteze suspiciunea pe care o bănuia. Dar Nelu Popescu nu îşi amintea să fi observat nimic din ce ar fi dorit cercetătorul de la Institutul de fizică, încercă să se concentreze, dar nu reuşi. Îi părea sincer rău că nu l poate ajuta. Era curios să vadă ce vor zice vecinii şi trăgea cu urechea la discuţia ce se purta alături, se vorbea încet şi nu prea distingea bine cuvintele. Ca să mai tragă de timp, poate îşi aducea aminte de ceva, întrebă de data asta blînd, plin de înţelegere pentru misiunea neplăcută a celuilalt, aproape conspirativ, arătînd că nu este deloc supărat că a fost sculat în miezul nopţii :
   Este chiar aşa de important, încît să trebuiască să umblaţi noaptea şi să treziţi un bloc întreg ? Poate erau mai multe blocuri, poate era întreaga stradă, dar nu avu curajul de a pune şi această întrebare.
   Da, este foarte important..., poate aţi auzit pe vreun vecin din bloc povestind ceva deosebit... Bărbatul îl scrută prin ochelari, nerăbdător. Aştepta un răspuns revelator. Părea grăbit, nu avea timp de pierdut, ar fi vrut să plece, dar nu înainte de a se fi convins că omul cu care discuta nu avea nimic de spus.
   Păi, ştiu eu, încercă Nelu Popescu, parcă n am auzit după amiază gălăgia copiilor. Au obiceiul să se joace chiar în faţa blocului şi să facă o hărmălaie de nedescris. Nu poţi sa le zici nimic, pentru că sar părinţii şi le iau apărarea, numai nervi îţi faci. Asta este ce căutaţi ?
   Nu cred..., spuse bărbatul, dar îşi notă ceva în carneţel.
   Căutaţi ceva şi nu ştiţi ce, păi cum o să ştiţi că aţi găsit ? pufni mirat Nelu Popescu.
   Aşa se pare, dar ne descurcăm noi, nu vă faceţi griji. Altceva ?
   Mi s a părut ciudat, prinse el curaj, văzînd că este ascultat cu atenţie, venind azi, adică ieri, de la serviciu, să întîlnesc în hol şi în lift pe mulţi dintre vecini, de obicei stau toţi închişi în casă şi ne vedem foarte rar, doar la şedinţele de bloc, şi nici atunci. În afară de cei de la acest etaj, mai cunosc o familie sau două. Nu vi se pare ciudat, ca ani de zile să circuli ca într un bloc pustiu şi deodată să te întîlneşti cu foarte mulţi, de parcă ţi ai fi dat întîlnire ? Scările erau populate ca într o zi de sărbătoare. Nu vi se pare ciudat ? mai întrebă el odată, apoi căscă cu vădită plăcere, fără să se abţină, molipsitor.
   Nu v aţi simţit prost dispus sau slăbit, n aţi avut ameţeli sau greţuri ? întrebă bărbatul cu ochelari, întrerupîndu se din notat.
   Dimpotrivă, m am simţit foarte bine dispus. Cred şi eu, îşi spuse cercetătorul, inspirînd mai adînc şi simţind mirosul de alcool din respiraţia lui Nelu Popescu. îşi mai spuse că privirea puţin tulbure a celuilalt se datora probabil aceleiaşi cauze şi nu faptului că fusese trezit la o oră nepotrivită. Era inutil să mai insiste, închise carnetul, apăsă pe butonul pixului şi l puse în buzunarul de la piept.
   Va mulţumim pentru colaborare şi vă rog încă odată să ne scuzaţi pentru deranj. Noapte bună, vru să încheie el politicos discuţia şi dădu să plece pentru a suna la uşa altor apartamente, urmînd să discute cu alţi oameni, treziţi în toiul nopţii, privindu le feţele umflate de somn, încercînd să le calmeze enervarea şi să le cîştige bunăvoinţa, dar Nelu Popescu prinsese chef de vorbă şi n ar fi dorit să rămînă singur. De asemenea nu i plăcu deloc să fie considerat un simplu pion, dat la o parte în toată povestea care se anunţa foarte interesantă. Ar fi putut să rnai rămînă pe palier şi să discute cu vecinii, făcînd tot felul ele presupuneri, dar nu de la ei putea afla ce anume determinase această acţiune, cu totul neobişnuită, despre care, era sigur, va vorbi tot oraşul. Trebuia să găsească ceva interesant pentru a l reţine pe bărbatul cu ochelari şi pentru a încerca să l tragă d.e limbă, îşi luă inima în dinţi şi spuse :
   Mi am adus aminte de ceva foarte ciudat. N am avut curaiul să vă vorbesc despre acest lucru, pentru a nu crede că din cauza... Glasul i se înmuie, lăsînd nerostite cuvintele următoare, dar chipul său continuă să vorbească, lâsînd să se înţeleagă că se referea la vinul băut în seara aceea şi la starea sa euforică.
 Bărbatul se întoarse şi î privi neîncrezător. Rămase ne loc aşteptînd, puţin impacientat de insistenţa celuilalt, aşa încît Nelu Popescu fu nevoit să se apropie de el.
   După amiaza am fost împreună cu prietena mea şi la teatru şi la cinema, în acelaşi timp, iar apoi am fost la restaurant. După ce rostise aceste cuvinte dintr o răsuflare, accentuînd pe faptul că apoi fusese la restaurant, Nelu Popescu începu să rîdă în hohote, de parcă ar fi auzit o glumă foarte bună. Rîsul său, amplificat de casa scărilor, ajunse pînă la ultimul etaj şi pentru o clipă nu se mai auzi nici un glas. Priviri întrebătoare se aţintiră asupra lor. Se opri speriat de această izbucnire, îşi reveni şi încercă să surprindă efectul dezvăluirii sale.
   Vreţi să fiţi puţin mai clar, cum aţi fost în acelaşi timp în două locuri ?
   Nu chiar în aceiaşi timp, dar dacă stau şi mă gîndesc, altfel nu se explică. Mai întîi am fost la film, iar apoi la teatru, dar după aceea mi am dat seama că şi filmul şi piesa au început la aceeaşi oră. nu vi se pare ciudat ? Să nu credeţi că vorbesc aşa pentru că am băut, pe cuvînt că aşa s a întîmplat.
   Ceea ce spuneţi este foarte interesant şi înclin să cred că lucrurile s au petrecut aşa cum aţi spus. Ne veţi putea ajuta povestindu ne în amănunţime totul. Vă rog foarte mult să vă îmbrăcaţi şi să veniţi cu mine pentru a da lămuririle necesare.
   Acum ? şi mîine la serviciu ce fac ?
   V am spus, problema este foarte importantă şi urgentă. Nu vă faceţi nici o grijă în privinţa serviciului. Dimineaţa vom da un telefon şi totul se va aranja, îl privi stînd în cadrul uşii, în pijama şi papuci, nehotărît. Nu era timp de pierdut. Pentru a fi mai convingător, spuse :
   Sper să veniţi de bună voie...
 Ameninţarea îl descumpăni, dar se supuse mecanic, fără să şi dea seama. Presimţea că o să se întîmple ceva rău. În loc să se bucure că reuşise să şi atingă scopul de a atrage atenţia, acum era îngrijorat. Gluma se îngroşase. Nu vedea cum ar mai putea da înapoi. Dacă l arestează ? Mai bine n ar fi spus nimic, dar acum era prea tîrziu. Se îmbrăcă în grabă şi coborî în stradă însoţit de bărbatul cu ochelari. In faţa blocului erau parcate în dezordine mai multe maşini cu portierele deschise şi interioarele luminate. În dreptul lor un grup de oameni, şoferii maşinilor, se strînseseră în cerc şi discutau trimiţînd din cînd în cînd către cer rotocoale de fum albastru. Cînd apărură cei doi se întoarseră spre ei şi i urmăriră, în tăcere, cu privirea. Unul dintre şoferi părăsi grupul şi veni către ei. Urcară toţi trei într una din maşini şi porniră în goană pe străzile întunecate şi pustii ale oraşului. In timp ce treceau prin tr o intersecţie, fără să micşoreze viteza, Nelu Popescu văzu că semafoarele erau deconectate. Se înspăimîntă şi din această pricină gîndindu se că s ar fi putut ciocni foarte uşor cu o altă maşină.
 Tot drumul nu îndrăzni să întrebe nimic, nici măcar încotro mergeau. Nici însoţitorul său, nici şoferul nu schimbară vreun cuvînt. Nimic nu mai trăda pe vorbăreţul din urmă cu zece minute.
 Se opriră în faţa unei clădiri înalte, cufundate în întuneric, doar geamurile de la parter erau luminate. Cîţiva oameni păreau să i aştepte la intrare. La început nu recunoscu clădirea din cauza întunericului, apoi îşi dădu seama că se află în faţa spitalului municipal.
 De îndată ce coborîră din maşină, oamenii care stăteau pe scări, la intrare, se îndreptară în grabă către ei. În faţa lor se opriră nehotărîţi :
   Care dintre dumneavoastră e..., spuse unul dintre ei şi nu ştiu sau nu voi să termine întrebarea.
   Dumnealui, spuse sever bărbatul cu ochelari şi îndreptă braţul către el, deşi nu era nevoie. Cei doi i se aşezară de o parte şi de alta, prinzîndu l ferm de subţiori. Nu înţelegea dacă o făceau pentru a l proteja, sau pentru a fi siguri că nu va fugi. Se lăsă moale, condus de braţele lor puternice. Nu ştia cum este mai bine să se poarte, nu ştia ce voiau de la el şi nu îndrăznea să întrebe. Erau doctori sau infirmieri ? Fusese luat drept nebun pentru că lăsase să se înţeleagă că ar fi crezut într adevăr în realitatea acelei după amieze ciudate ? Dar el nu credea, nu era deloc convins că lucrurile se întîmplaseră chiar aşa, poate i s o fi părut, poate a glumit şi el. E drept, era unu noaptea, nu era momentul cel mai potrivit pentru glume, dar trebuia să fie înţeles şi el, fusese sculat după nici o oră de somn şi era încă adormit, oricum nu era ceva grav. Sau poate voiau să i ia sînge pentru a vedea cît a băut. Dar cu ce drept ? Oricum nu băuse mult, ca în alte daţi. şi nu făcuse scandal, nu tulburase ordinea publică, nu făcuse altceva decît să doarmă, şi încă la el acasă.
 Din spate auzi vocea bărbatului de la Institutul de fizică.
   Spuneţi mi vă rog, care este adresa prietenei dumneavoastră cu care aţi fost ieri după amiază ?
 Se opri, întoarse capul şi răspunse fără să se gîndească dacă este bine sau nu ; hotărît să nu opună nici o rezistenţă pînă nu şi dădea seama ce vor de la el :
   Strada Pelinului nr. 11, ap. 8, o cheamă Turerea Maria.
   Mulţumesc, spuse bărbatul, apoi auzi paşi depărtîndu se şi zgomotul uşii metalice de la intrare.
 Porni din nou flancat de cei doi în halate albe ; cotiră pe un coridor şi intrară într o încăpere cu un pat de consultaţie în mijloc. Lumina era mai puternică decît pe coridor. Cîteva scaune stăteau rînduite lîngă perete. Dintr o cameră alăturată apăru un doctor. Le făcu semn însoţitorilor săi să plece, se apropie de el şi, jovial, îl bătu încurajator pe umăr. De ce o fi vesel ? se întrebă Nelu Popescu.
   Ei, cum te simţi, şi fără să aştepte vreun răspuns continuă, în timp ce l privea cu curiozitate, nu te doare nimic, n ai ameţeli, greţuri, respiri bine, nu te sufoci, nu ţi vîjîie nimic... Dezbracă te pînă la brîu şi culcă te.
   Mă simt foarte bine, n am de ce să mă plîng. Se dezbrăcă şi se întinse. Muşamaua era rece şi i provocă un frison.
   Ai cam băut aseară, cred şi eu că nu e momentul să te plîngi, cu inima cum stai ?
   Bine, n am avut probleme pînă acum, vru să mai adauge „să bat în lemn” dar se răzgîndi, mulţumindu se să o spună doar în sine.
 Medicul îi întoarse uşor capul cu mîna şi puse stetoscopul pe coşul pieptului, apoi îl mută de cîteva ori, căutînd parcă ceva ; la un moment dat îi spuse să nu mai respire. Ascultă concentrat, cu ochii închişi. Ii ceru apoi să şi desfacă pantalonii şi i palpă abdomenul.
   Bine, e în regulă, poţi să te îmbraci.
   Aş putea să vă întreb, pentru ce am fost adus aici ? Medicul îl privi mirat :
   Asta aş fi dorit să aflu eu de la dumneata ; cum de te au adus aici şi nu ţi au spus pentru ce anume şi nici dumneata nu ţi ai dat seama ? întrebarea era retorică şi nu aştepta nici un răspuns. Se pare, continuă el, că este vorba de o experienţă şi dumneata ai fost subiectul ei involuntar, despre ce anume este vorba nu ştiu, întreabă i pe cei care te au însoţit aici.
   Dacă n am nimic, înseamnă că pot să plec, concluziona cu glas tare Nelu Popescu, mai mult pentru a şi face curaj, şi se pregăti să iasă.
   Asta nu, în nici un caz, trebuie să te internez. Sînt necesare examinări mai serioase, de altfel necazurile ar putea să apară şi după un anumit timp.
 O asistentă, pe care nu o văzuse pînă atunci, îi spuse să o urmeze.

 Stătea în pat, cu mîinile sub cap. Salonul avea patru paturi şi. În afară de el, nu mai era nimeni. Lumina era stinsă, dar de afară pătrundea suficientă pentru a distinge destul de bine obiectele din încăpere. Cearşafurile proaspete îi dădeau o senzaţie plăcută, încercă să descifreze zgomotele slabe şi rare ale spitalului care pătrundeau pînă la el trădînd o viaţă ce continua în plină noapte. Dacă n ar fi în jurul său prezenţa atît de frapantă a paturilor şi a noptierelor albe, ar putea crede că nu a fost decît un coşmar şi şi ar fi putut face reproşuri că mîncase din nou mult înainte de culcare, deşi ştia că nu este bine. Dorea să doarmă, dar gîndul că fusese victima unei experienţe periculoase, dăunătoare pentru sănătatea lui, îl ţinea mai treaz decît oricînd. Pînă acum nu simţise nimic, nu l supărase nimic, poate nu observase, dar cine ştie ce se poate întîmpla. Avusese o sănătate de fier şi nu şi făcuse niciodată probleme din asta. Poate el rezistase şi scăpase datorită constituţiei sale, dar Maria ? Probabil că o vor aduce şi pe ea aici. Dimineaţa va căuta să o vadă. Ce vise frumoase îşi făcuseră ei doi. chiar în seara asta, şi totul s ar putea prăbuşi dintr o dată, fără să poţi face cel mai mic gest de împotrivire !
 De undeva se auzi un zgomot îndepărtat, apoi distinse paşi apropiindu se. Uşa se deschise larg, lăsînd să apară în cadrul ei două siluete. O recunoscu pe asistenta care l condusese mai înainte. Obişnuit cu întunericul, văzu mîna întinsă în căutarea întrerupătorului. Lumina se aprinse, orbindu l. Strinse cu putere pleoapele, dar curiozitatea îl făcu să le deschidă imediat şi să privească cu atenţie, ne lăsînd să i scape nici o mişcare, nici un gest, nici o vorbă.
   Culcaţi vă în patul acesta. Asistenta arătă patul aflat vizavi de cel al lui Nelu Popescu şi ridică un colţ al păturii, îndoind o. Hainele, vă rog să le puneţi pe scaun pînă dimineaţa, cînd le vom preda la magazie. Dacă vă simţiţi rău, apăsaţi pe butonul acesta, şi i arătă un buton roşu. montat în perete, deasupra patului. Aruncă o privire în jur, o privire profesională şi plecă.
 Noul venit începu să se dezbrace încet, cu mişcări nesigure. Părea stăpînit de o adîncă nelinişte, îmbrăcă pijamaua lăsată pe pat şi se vîrî sub pătură, căutînd să deranjeze cît mai puţin aşternutul. Stătu puţin aşa, nemişcat, lăsînd să i se audă doar respiraţia întretăiată, apoi îşi aduse aminte de ceva, se ridică, întinse mîna pînă la scaun şi scoase din buzunarul interior al hainei un portmoneu mare, negru, uzat şi l puse cu grijă sub pernă. Se culcă din nou, ţinîndu şi mîinile împreunate pe piept şi privind fix undeva deasupra geamului din faţa sa. Din cînd în cînd ofta adînc de parcă o mare greutate, de neînlăturat, l ar fi apăsat pe piept.
 Cînd încetă orice mişcare şi liniştea se reinstala în spital, Nelu Popescu îşi dădu seama că noul coleg îi era antipatic, în primul rînd pentru că nu salutase şi nu scosese nici măcar un cuvînt, lăsînd impresia că nici nu l băgase în seamă. O fi bolnav, dar asta nu l scuteşte de a da bună seara, conchise el revoltat. Apoi lăsase lumina aprinsă, iar el nu putea dormi decît cu lumina stinsă. La aceasta se adăugau oftaturile ; de fiecare dată avea impresia că se sufocă sau că îşi dă duhul, şi urmărea cu toate simţurile încordate să prindă apoi vreun semn de viaţă pentru a se linişti. Căută cu privirea butonul roşu de deasupra capului său ca să se asigure că este acolo, chiar întinse mîna ca să vadă dacă poate ajunge uşor la el. Ar fi dorit să se convingă că funcţionează, dar nu ştia cum să procedeze.
 Într un tîrziu se hotărî să se ducă şi să stingă neonul. Se sculă şi întrebă insinuant, exagerat de politicos :
   Aveţi ceva împotrivă dacă sting lumina ? dar nu primi nici un răspuns. Aşteptă descumpănit cîteva clipe şi reforrnulă întrebarea :
   Vă deranjează dacă sting lumina ? Nici de data asta nu părea să fi fost auzit. Nelu Popescu îl privi enervat şi apăsă pe întrerupător, fără să mai aştepte vreo încuviinţare. Se culcă şi încercă să doarmă.
 Fu trezit de nişte glasuri. Se întoarse şi constată că apăruseră încă doi bolnavi. Stăteau pe marginea paturilor şi discutau, îmbrăcaţi încă în hainele de acasă. Mişcarea sa atrase atenţia celor doi, care se apropiară de el. îl recunoscu pe Sandu, prietenul său, ce locuia pe aceeaşi scară, la etajul IV.
   Iată unde am ajuns să ne întîlnim, constată mai mult amuzat decît mirat vecinul său.
   Petrescu, spuse celălalt, un tînăr înalt şi voinic, întinzîndu i mîna. Student, adăugă fără rost, am impresia că locuim în acelaşi bloc, dar nu şi pe aceeaşi scară.
   Pentru ce aţi ajuns aici, întrebă Nelu Popescu, ridicîndu se în capul oaselor, tot în legătură cu Institutul ? Ceilalţi dădură din cap afirmativ. Ce or mai fi vrînd de la noi, continuă el, poate să donăm sînge, şi dîndu şi seama că vorbea prea tare, coborî glasul, arătînd către patul unde stătea nemişcat al patrulea pacient, cu ochii deschişi, f ixînd acelaşi punct de deasupra ferestrei. Să vorbim mai încet, e bolnav, probabil îl doare ceva sau îi este rău, încontinuu oftează. Se întoarse către ei, şi îi întrebă :
   Ce au spus cînd v au adus aici ?
   Ceva neclar, n am înţeles aproape nimic, spuse Sandu. M au întrebat dacă nu mi s a întîmplat ieri după amiază ceva neobişnuit. Eram adormit şi nu prea am înţeles ce vor de la mine, atunci m au rugat să le povestesc tot ceea ce am făcut după amiaza şi seara. După ce am terminat de povestit, fără să ne mai întrebe altceva, ne au adus aici, pe soţia mea şi pe mine, spunîndu ne că trebuie să ne facem nişte analize şi că este spre binele nostru. Noroc că nu erau şi copii acasă, i am dus săptămîna trecută la părinţi.
   La noi s a întîmplat aproape la fel. Am povestit fiecare ce am făcut, dar m au luat doar pe mine. Părinţilor le au spus că vor fi chemaţi ulterior, dacă va fi nevoie.
 N am înţeles de ce au procedat astfel. Ar trebui să încercăm să aflăm ce se ascunde în spatele acestei poveşti. Mă gîndesc că, dacă am compara acţiunile noastre, poate vom reuşi să găsim ceva, ceva neobişnuit, doar asta căutau cei ce ne au adus aici, spuse studentul surescitat, frămîntîndu şi mîinile, dornic să întreprindă ceva. Pentru el era limpede, trebuiau să acţioneze.
 Bucuros că i se oferise prilejul să destăinuie ceea ce avea pe suflet unor ascultători aflaţi în aceeaşi situaţie. Sandu Prodan nu se lăsă invitat a doua oară şi începu să povestească, nu înainte de a se aşeza mai bine pe pat şi de a privi încă o dată în direcţia celui de al patrulea pacient, întins nemişcat sub pătură :
   Nu ştiu dacă o să mă credeţi sau nu, dar ceea ce urmează s a întîmplat întocmai, vă rog să fiţi siguri că nu voi exagera cu nimic. Dacă o să ziceţi că nu este adevărat, pot aduce martori care să confirme ceea ce spun. Se opri, dîndu şi seama că se ambalase fără rost, nimeni nu i punea Ia îndoială buna credinţă, apoi continuă. Ieri după amiaza nevastă mea, Ana, îmi spune că nu mai putem să amînăm vizita promisă de multă vreme la sora ci. Mie nu mi prea place să merg în vizite, indiferent daca e vorba de colegi, prieteni sau rude. Prefer să trebăluiesc pe lîngă casă, gărduleţul de fier din faţa blocului eu l am făcut, sau să merg la pescuit, cînd am timp şi vremea este bună. Dar ieri nu am mai avut încotro. Ne am aranjat şi ne am dus. În vizită, ca în vizită. Am mai mîncat, am mai băut, am mai vorbit cîte n lună şi în stele, mai ales cumnatu meu vroia să se arate tare deştept, de ziceai că le ştie pe toate, aşa este el cînd bea puţin, noroc că televizorul mergea şi am putut să rnă uit la program, altfel m aş fi plictisit, poate m aş fi şi certat cu el pentru că nu m ar fi răbdat inima să nu i spun că ar trebui să fie puţin mai modest. Femeile au sporovăit între eîe tot timpul, ca femeile, că oricît ar sta împreună tot nu termină de povestit, ce or fi avînd atîta de discutat, zău dacă înţeleg, mai ales că fotbalul şi sportul nu le interesează, într o zi chiar le am întrebat...
 Un oftat puternic, adine, plin de suferinţă, îl opri. Se întoarseră toţi trei. deodată, spre cel de al patrulea bolnav. Continua să stea nemişcat, ca un mort cu ochii deschişi.
   Poate doarme altfel decît toţi oamenii, cu ochii deschişi şi acum visează cine ştie ce, îşi spuse gîndul în şoaptă studentul.
   Suferă, murmură Sandu Prodan aflat pentru prima dată într un salon de spital, poate are nevoie de ajutcr, să l întrebăm.
   Dacă va dori ceva. ne va spune. Să l lăsăm în pace, nu sîntem doctori, să nu l deranj am. Schimbîndu şi tonul vocii şi prinzîndu l de braţ pe Sandu Prodan pentru a i atrage atenţia, Nelu Popescu se întorsese la subiectul discuţiei lor spunînd nerăbdător :
   Pînă aici nu ne ai arătat nimic de necrezut.
   Aşteaptă, fiecare lucru la timpul său. După ce am plecat de la cumnată mea. mergînd spre staţia de autobuz, ce idee îi veni nevesti mi: hai să trecem şi pe la o prietenă de a ei, fostă colegă de şcoală, care stătea tot în zona aceea. Degeaba am încercat să o conving să nu ne ducem, zicînd că este tîrziu. Cînd s au văzut, nevastă mea şi prietena ei, mare bucurie, îmbrăţişări, pupături, de parcă nu s ar fi întîlnit de ani de zile. Bărbatul prietenei nu era acasă, fiind plecat în interes de serviciu, şi eu mă cam plictiseam cu paharul de vişinată în nună. De unul singur, pe tăcute, n are nici un haz să bei. Deşi mă înţelesesem de la început cu nevastă mea să nu stăm mai mult. de jumătate de oră, văzînd că nu vom pleca prea curînd, am cerut voie gazdei să dau drumul la televizor. Se transmitea rezumatul filmat din cupele europene. Văzusem emisiunea mai înainte la cumnatul meu şi m am mirat foarte tare că se relua la un interval atît de scurt. Ştiindu l foarte amator de fotbal pe Mircea. cumnatul meu, mai ales că ne şi contrazisesem la o fază unde eu spusesem că este ofsaid şi el că nu este, m am gîndit să i dau. un telefon şi să l fac atent. Am cerut permisiunea să telefonez, Am format de cîteva ori numărul fără nici un rezultat, nu făcea apel, dar nu suna nici ocupat, receptorul era mut. Mi am spus că, probabil, telefonul lor era deranjat şi am continuat să privesc la T.V. Cînd emisiunea sportivă s a terminat, a apărut prezentatoarea şi a anunţat un film, care a şi început peste cîteva secunde, dar toate acestea eu le văzusem deja, chiar în seara aceea, adică ieri. Am rămas cu ochii lipiţi de ecran aşteptînd să apară cineva şi să spună că totul nu fusese decît o glumă.
 După ce am plecat, i am povestit Anei care nu observase nimic. S a uitat lung la mine şi mi a spus că am întrecut numărul paharelor în seara aceea, că ani făcut o de ruşine şi altele la fel, după cum mă şi aşteptasem, sincer să fiu. Mă cuprinse îndoiala. Nu era nimeni care să fi văzut ceea ce văzusem eu, nu aveam cu cine să discut. Eram convins că oricui i aş fi povestit m ar fi luat. ca şi nevastă mea, peste picior, trimiţîndu mă la doctor să mă caut. Dacă n ar fi venit la noi în noaptea asta, rnîine dimineaţa aş fi înclinat să cred că doar mi se păruse. Ana este atît de convinsă de acest lucru, încît, chiar şi aici, jos, la consultaţie, cerea medicului să fiu doar eu internat pentru că, zicea ea supărată, doar eu băusem şi vorbesc aiureli de om care nu este întreg la cap. E convinsă că numai din vina nebuniei mele a ajuns aici.
   Mie mi s a întîmplat ceva tot atît de necrezut, spuse Nelu Popescu şi le povesti cu multe amănunte, înflăcărat, retrăind cu intensitate momentele din întreaga după amiază şi seară.
 Afară lumina începu să crească şi obiectele din încăpere se distingeau tot mai bine, chipurile nu mai erau doar nişte umbre întunecate.
   În curînd se va lumina şi oraşul se va trezi, spuse studentul mai mult pentru sine, literaturizînd momentul. Nu i răspunse nimeni, îşi privi tovarăşii căzuţi în visare, absenţi. Dacă n ar fi fost ameninţarea ce plana încet, ca un uliu rotindu se în înaltul cerului, şi ar fi putut închipui foarte bine că se află în concediu într o staţiune balneară, reuniţi datorită hazardului, într o cameră a unei vile de categoria a III a. Bolnavul, al cărui nume nu l ştiau, gemu stins, trezind studentului un sentiment ascuns de vinovăţie.
   Dar dumneata ce ai păţit ? întrebă Nelu Popescu adresîndu se tînărului.
 Studentul aşteptase răbdător să i vină rîndul la povestit. Se simţea superior celorlalţi doi ; ei avuseră parte, fără îndoială, de întîmplări interesante, nemaipomenite, greu de crezut, dar ceea ce se petrecuse cu el depăşea orice limită a imaginaţiei. Povestea sa va trebui să i lase muţi de uimire.
   După masă am stat acasă. Aveam de fişat cîteva articole pe care ar fi trebuit să le dau mîine unui coleg, adică astăzi, se corectă el, uitîndu se la ceas   trecuse de miezul nopţii. Erau destul de multe titluri şi mă temeam că nu voi termina. La un moment dat, privind teancul de fişe, mi s a părut surprinzător de mare, nu trecuseră decît vreo două ore de cînd mă apucasem. Dar n am realizat că se întîmpla ceva neobişnuit. Mi am zis doar că sînt în formă şi am continuat să lucrez pînă cînd mama a intrat în cameră. De obicei, atunci cînd învăţ, ai mei nu mă deranjează deloc, nici la masă nu mă cheamă. Nu ştiu nici acum de ce venise mama, de fapt nu are nici o importanţă. Am văzut o oprindu se nefiresc în uşă. Şi a plimbat de mai multe ori privirea prin încăpere de parcă ar mai fi fost cineva în afară de mine şi, ei bine, ca ntr o melodramă, a scos un ţipăt scurt şi a leşinat. Am sărit să o prind în braţe şi am aşezat o speriat pe extensibil. Cînd şi a revenit, mi a povestit că, intrînd, văzuse în cameră la mine mai mulţi tineri care citeau aşezaţi fiecare pe unde apucaseră, în primul moment crezuse că erau colegi de ai mei, apoi a observat că toţi semănau cu mine, nu numai la chip, ci şi la îmbrăcăminte : erau copii identice, nu ştiu dacă mă credeţi. Mă multiplicasem în patru sau cinci exemplare ! Nu e de mirare că mama a leşinat, nu dai peste aşa ceva în fiecare zi. Şi eu care nu observasem nimic ! Mă întreb, care să fie cauza ? Minuni nu există, totul poate fi explicat ştiinţific, raţional.
 Nelu Popescu îl privi pe student, neîncrezător din pricina tinereţii sale, şi spuse :
   Nu cred să existe o explicaţie pentru aceste întîmplări. Se cunosc multe altele asemănătoare despre care nu se poate spune că se ştie mare lucru. Cîte nu povestesc bătrînii, să ai timp numai să i asculţi şi ţi se face părul măciucă ! Există ceva, o forţă nevăzută. Cum arată în tr adevăr şi unde se află, nimeni nu ştie. Unii îi spun într un fel, alţii altfel, dar asta n are importanţă.
   Singura „forţă” este Natura. Restul sînt poveşti de speriat copiii. Cine mai crede azi în istorii cu stafii, să zicem ? Faptele trebuie privite şi examinate ştiinţific, întări studentul.
   Crezi că ştiinţa poate tot ? întrebă Nelu Popescu, întinzînd o cursă.
   Mai devreme sau mai tîrziu oamenii vor reuşi să cunoască în amănunt tot ce i înconjoară, fără excepţie. Trebuie să avem răbdare.
   Atunci, poţi să ne spui care este cauza ciudatelor întîmplări prin care am trecut noi toţi ? Am fi bucuroşi să ne lămurim, adăugă ironic.
   Chiar dacă n am să găsesc imediat o explicaţie satisfăcătoare, sînt convins că trebuie să existe una. una raţională. Nu se poate altfel, pentru mine este o certitudine.
   Vezi ? Faci promisiuni pe care nu le poţi ţine. Ce să credem despre această neobişnuită zi, să ne mulţumim doar cu asigurarea pe care ne o dai ? Nu de vorbe avem nevoie, ci de dovezi concrete.
   Dovezile sînt nenumărate. E suficient să priveşti în jur şi să vrei cu adevărat să le vezi. Fără ştiinţă nu se poate, ea a pătruns deja în toate domeniile, n aţi auzit de revoluţia ştiinţifică şi tehnică ?
 Cu studentul nu se poate discuta decît în contradictoriu, constată Nelu Popescu. Asta va fi boala lui. Nu are respect faţă de părerea celor mai în vîrstă. Ii contrazice fără cel mai mic regret şi, pe deasupra, lasă să se vadă că i ar face o nespusă plăcere. Se hotărî să nu i mai răspundă tînărului, e aproape un copil, şi se angaja cu Sandu într o discuţie pasionantă despre subiectul lor favorit şi inepuizabil, pescuitul.
 Nişte ignoranţi, îşi spuse în sinea sa studentul, lipsit pe nedrept de gloria unei victorii, îi întorseseră spatele, cel puţin la figurat. Nu mai avea rost să rămînă acolo. Se îndreptă spre patul lui şi se culcă. Era ora şase. Hotărî să nu adoarmă, dar somnul îl fură imediat.
 O femeie în halat albastru intră neobservată în salon. Avea o cîrpă udă pusă pe un lemn în formă de T şi începu să şteargă pe jos de parcă ar fi împins pe o pajişte o maşină de tuns iarba. Mişcările îi erau rapide şi sigure. Nu se auzea nici un zgomot. Atentă la ceea ce făcea, urmărea pe sub sprîncene şi pe noii bolnavi. Termina fără să spună o vorbă şi se retrase la fel de discret.
 După ora şapte, uşa salonului se deschise energic, lovind o noptieră aflată prea aproape. Cu toate acestea liniştea mai stărui încă un moment, apoi se sparse în mii de bucăţi. Plină de voie bună, zîmbind, gata să înfrunte orice situaţie neprevăzută, intră o asistentă îmbrăcată în tr un halat alb, cu o monogramă mare, roşie.
   Bună dimineaţa, copii, deşteptarea ! Haideţi, nu mai dormiţi, astăzi vom avea mult de lucru ! Glasul îi era autoritar, cu inflexiuni masculine, şi l impresiona pe Nelu Popescu. Se ridică grăbit, gata să îndeplinească, fără plăcere, dar cu conştiinciozitate, noile ordine. Parcă am fi în armată, şopti pe furiş vecinul său de pat.
 Nemulţumită de încetineala cu care se mişcau, asistenta îi grăbi din nou, fără să ridice tonul, calmă, obişnuită cu năravurile bolnavilor. Toţi sînt la fel. Cum îi iei de la locul lor şi i aduci aici, se copilăresc, trebuie să i supraveghez! să nu ţi facă vreo prostie. Dacă nu te porţi ferm de la început, nu o mai scoţi la capăt cu ei.
   Nu avem timp de pierdut, va trebui să facem o mulţime de analize şi investigaţii. De abia acum Nelu Popescu observă pe masa din mijlocul salonului o mulţime de sticluţe, eprubete şi cîteva cutiuţe metalice, cromate, în care bănuia că sînt seringi. Pe speteaza unui scaun atîrna oscilmd uşor un tub de cauciuc.
 Bolnavul care gemuse toată noaptea, avînd brăzdate pe chip însemnele neplăcute ale suferinţei, mai vizibile acum dimineaţa, urmărea interesat şi atent ceea ce se întîmplă în salon. Stătea în continuare nemişcat întins sub pătură.
   Şi cu dumneata vorbesc, i se adresă asistenta cu acelaşi ton egal, trebuie să ţi iau sînge pentru analize. Repede, că mai avem şi altele de făcut. De data asta. bolnavul dădu încet, cu multă grijă, pătura la o parte şi, foarte precaut, îşi coborî picioarele cu o mişcare rigidă. Se aplecă privind sub pat, în căutarea papucilor. După ce îi găsi îşi puse coatele pe genunchi şi îşi rezemă fruntea în palme. Părea obosit şi năpăstuit.
 Cel mai curajos se dovedi studentul. Se aşeză pe scaunul cu tubul de cauciuc, sub privirile curioase ale bolnavilor. Deşi asistenta   aflaseră că o cheamă tot Maria !   îi spuse să nu se uite, el privi acul strălucitor apropiindu se, văzu tăietura oblică din capătul său, văzu vîrful ascuţit apăsînd pielea, formînd o mică gropiţă şi pătrunzînd imediat. Se miră că mişcările acului în căutarea venei nu i provocau nici o durere, doar o uşoară jenă. Pistonul se retrase brusc şi spaţiul rămas liber se umplu deodată cu o spumă roşie. Seringa plină fu scoasă din ac. La capătul acestuia apăru o picătură vişinie ce căzu pe braţ şi se prelinse cîţiva centimetri, lăsînd o urmă şi se opri în firele de păr. Iată cum se iroseşte sîngele meu, observă ironic studentul. Capătul acului fu introdus într o sticluţă. Fără să i mai spună cineva, doar i se rnai luase sînge, începu să strîngă puternic pumnul, apoi să l deschidă ritmic, pompînd.
   Următorul, anunţă asistenta, punînd pe masă ultima sticluţă cu sînge şi notînd pe etichetă numele studentului. Padică privirea şi l văzu pe bolnavul care se chinuise toată noaptea stînd neclintit cu capul în mîini. Se apropie de el :
   Ţi e rău ?
 Cel întrebat o privi, vru să spună ceva, dar rămase mut, nehotărît.
   Te doare ceva ?
   Nu, se auzi slab glasul lui pentru prima dată.
   Atunci de ce stai aşa ? întrebarea păru să l trezească :
   Îmi duceam viaţa liniştit, cu bucuriile şi necazurile mele şi deodată, crah ! şi se bătu cu putere, mînios cu palma peste genunchi, s a întîmplat asta. Totul s a terminat, a venit sfîrşitul : Am fost iradiaţi ! Ceilalţi îşi căutară înfriguraţi privirile, spunea oare adevărul, asta să fi fost cauza a tot ceea ce li se întîmplase, ştia ceva precis, de unde aflase, sau era numai o bănuială ? Am fost iradiaţi cu toţii. S a sfîrşit. Sîntem nevinovaţi. Ce ştiam eu de fizica lor, ei cu ale lor, eu cu ale mele şi deodată crah ! şi se pocni din nou cu palma peste genunchiul drept. Vremea s a stricat, vara nu mai este vară, iarna nu mai este iarnă şi nu s au învăţat încă minte, nu s au oprit cu experienţele lor. De ce ? Ce vină am eu, simplu cetăţean ? De ce tocmai eu ? Ce am de cîştigat din asta ? Cu ce drept au făcut o...
 Cu glasul ei plin de autoritate, îl întrerupse :
   Cine ţi a spus că e vorba de radiaţii ? Nu a fost iradiat nimeni. Ce e cu văicăreala asta, eşti bărbat sau ce ? Să nu te mai aud că te porţi ca o babă că am să ţi fac trei injecţii dureroase pe zi, ca să ai atunci de ce să te plîng. Îi întoarse spatele şi se apropie de masa acoperită cu pînzâ albă pe care se afla tava cu sticluţele de sînge. Următorul, spuse.
   Ştiu eu că nu spuneţi niciodată bolnavilor adevărul. Vreţi cică să i feriţi, să nu se sperie de ce i aşteaptă, zise forţat ironic bolnavul şi se închise din nou în tăcere.
   Credeam că am terminat subiectul acesta, spuse asistenta Maria, fără să i mai acorde atenţie, preocupată să nimerească vena lui Nelu Popescu, care stătea în faţa ei, călare pe scaun, cu braţul drept întins peste spătar.

 Pe la prînz, Nelu Popescu se întoarse în salon împreună cu vecinii săi şi se aşeză obosit pe pat. Fusese mutat ca o piesă de şah, de colo, colo, de la un cabinet la altul, la diferite etaje. Nici nu şi închipuise cit de obositor poate fi aşteptatul, chiar stînd pe scaun. Fusese examinat de o mulţime de medici, nici nu le mai ştia numărul. Cel mai mult îl impresionaseră electrocardiograma şi electroencefalograma : îşi notase pe un bileţel aceste nume cînd i se spusese că liniile acelea zigzagate ieşeau din corpul său. Toţi îi priviseră plini de interes, de parcă ar fi avut trei mîini sau două inimi, un fel de monstru. Trebuise de fiecare dată să le povestească ce i se întîmplase. După o vreme se plictisi şi începu să inventeze lucruri mai palpitante şi să omită ceea ce observa că nu stîrneşte emoţie sau mirare în măsura în care se aştepta. Ajustata treptat, povestea sa din incredibilă deveni fabuloasă. Dumneata nu exagerezi un pic ? îl întrebase plictisit un medic. Deloc, altfel nu aş fi aici, venise repede şi sigur răspunsul său. Medicul clătinase din cap neîncrezător, dar nu mai adăugă nimic. Acum. În salonul devenit familiar, se întinse cu vădită plăcere. Era nerăbdător să vadă ce o să se mai intîmple. I se spusese că mai tîrziu vor veni cei de la Institutul de fizică pentru a explica ceea ce se întîmplase şi a da lămuririle necesare ; să nu se îngrijoreze, că nu era nimic grav, nu aveau de ce să se sperie.
 Cu Maria se întîlnise întîmplător pe culoar. Drumurile li se încrucişaseră, el era împreună cu colegii, îndreptîndu se spre un alt cabinet, iar ea venea într un grup de patru femei înfăşurate în halate mari, mov. Cînd îl observa, faţa i se luminase într un zîmbet şi ochii i se aprinseseră. Cum te simţi, o întrebase el îngrijorat şi tulburat, bine, răspunse ea, la început m am speriat foarte tare. acum mi a trecut, dar tu cum te simţi ? Nici eu nu am nimic, nu este nici un pericol, totul se va aranja, am vorbit eu cu cineva, cu o cunoştinţă, bravă el fără rost, vin după masă pe la tine şi vorbim mai mult, acum trebuie să plec. Bine, te aştept, şi se îndepărtă alergînd pentru a şi ajunge din urmă colegii, spitalul era mare, cu multe coridoare şi uşi asemănătoare, şi ar fi putut uşor să se rătăcească, supărînd o astfel pe asistenta Maria.
 Îi era somn după noaptea nedormită şi ar fi vrut să aţipească, dar uşa salonului se deschise şi fură chemaţi în amfiteatru, veniseră cei de la Institutul de fizică.
 În amfiteatrul aproape gol, în afară de vreo zece bolnavi îmbrăcaţi în halate mov şi de cîţiva medici în halate albe, nu mai era nimeni. Examina pereţii şi tavanul lambrisat cu lemn. Era frumos. Maria se aşezase lîngă el şi l întrebă cu glasul pierit :
   Ce se va întîmpla cu noi acum ?
 Ce putea răspunde, nici el nu ştia. Vor trăi, vor vedea.
   Ţi am spus, totul se va aranja, nu este nici o poblemă. De pe coridor se auziră mai multe glasuri şi în sală intrară un bărbat mai în vîrstă, cu părul alb, îmbrăcat într un costum foarte elegant, urmat de un medic în halat   directorul spitalului, şopti cineva în spate  , şi de cîţiva bărbaţi mai tineri, toţi în costume şi cu cravată, unii privind în sală curioşi, poate aşteptîndu se la aplauze, chiar se auzise o bătaie anemică, stingheră, iar alţii privind drept înainte emoţionaţi, încercînd să facă abstracţie de public. Printre noii veniţi, Nelu Popescu recunoscu şi pe cel care l trezise noaptea trecută şi l condusese la spital. Îi făcu un semn discret cu mîna, dar nu primi nici un răspuns. Se întoarse spre Maria şi i l arătă, acela a fost la mine. O parte se aşezară la masa din faţă, printre care bărbatul cu părul alb şi directorul spitalului, iar ceilalţi în sală, în primul rînd de scaune.
 Directorul spitalului se ridică şi, privind mai întîi către bărbatul în vîrstă din dreapta sa, iar apoi către sală, spuse :
   Daţi mi voie să vă prezint pe tovarăşul profesor doctor docent Mateescu, directorul general al Institutului de fizică. Tovarăşe profesor, vă rog să luaţi cuvîntul. Şi se aşeză.
 Directorul institutului mulţumi pentru prezentare şi ceru voie să vorbească de jos, pentru că nu sîntern la o şedinţă, spuse el, apoi îi prezentă pe colaboratorii săi din sală, adjuncţi, şefi de laboratoare, cercetători ştiinţifici.
   După cîte ştiu. nu aţi fost informaţi, decît foarte vag despre natura şi caracterul fenomenelor neobişnuite pe care unii dintre dumneavoastră le aţi trăit ieri după amiază. Am să încerc să vă prezint cauza comună a acestor întîmplări, în măsura în care am ajuns să o cunoaştem şi noi. În mînă ţinea un stilou cu capac aurit şi l răsucea din cind în cînd. Continuă părînd că se depărtează de subiect. Dacă dumneavoastră nu aţi dormit în noaptea asta, noi cu atît mai puţin nu ne am odihnit. De cînd s a dat alarma am uitat de noi şi am trăit într o tensiune maximă, de care nu am scăpat, mărturisesc, nici acum în întregime. Eu unul n aş dori pentru nimic în lume să mai trec prin aşa ceva. Se opri aşteptînd o confirmare din partea colegilor săi, aşezaţi alături. Apoi continuă. Unul din colectivele institutului nostru se ocupă de studierea unor caracteristici mai puţin cunoscute ale timpului, la diferitele nivele de organizare ale materiei. Pe baza unor ipoteze originale au fost puse la punct o serie de experienţe. Una dintre acestea e cauza necazurilor de ieri. Probabil că un factor scăpat din vedere a mutat o parte a cîmpului energetic special   ale cărui proprietăţi urmau să fie cercetate   din zona stabilită iniţial, în zona blocului în care locuiţi dumneavoastră. Aţi devenit astfel subiecţii involuntari ai unei călătorii temporale. Desigur, veţi pune întrebarea, foarte justificată, în ce direcţie s a desfăşurat această călătorie spre trecut sau spre viitor ? Răspunsul este acesta : călătoria a avut loc în prezent!
 Dacă doriţi o comparaţie, a călători în trecut sau în viitor este ca şi cum ai merge în susul sau în josul unui rîu, pînă într un anumit loc   apa semnificînd scurgerea timpului   şi de acolo te ai urca într o barcă lăsîndu te în voia curentului. Situaţiile nu sînt identice, evident, dar ajută să vă formaţi o imagine. Ieri aţi fost într o stare specială care v a permis să faceţi mai multe lucruri deodată, aţi avut pentru scurt timp o existenţă mai bogată, mai interesantă. Conform calculelor noastre, deplasarea în timp nu are repercusiuni negative asupra organismului uman, deşi există o serie de ceasuri biologice care ar putea fi dereglate. După cum mi s a spus, investigaţiile făcute astăzi nu au semnalat nimic anormal la nici unul din subiecţii experienţei. Deci nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi.
 În continuare veţi mai rămîne o zi sau două pentru a fi supuşi şi altor analize şi teste, apoi, dacă nu apare nimic, veţi putea merge acasă să vă reluaţi viaţa obişnuită,. bineînţeles nu înainte de a ne prezenta în scris o relatare cît mai amănunţită despre tot ceea ce aţi făcut şi aţi simţit în cursul după amiezei de ieri. Cercetătorii institutului nostru vă vor ajuta, iar acolo unde va fi necesar vă vor pune cîteva întrebări suplimentare, pentru clarificarea cît mai deplină a tuturor aspectelor ce prezintă interes din punctul nostru de vedere. Dacă doriţi să aflaţi şi alte amănunte, sîntem gata să vă răspundem.
 Nelu Popescu era năucit. Privea la toţi acei oameni din jurul său, fără să i scape vreun cuvînt sau vreun gest, şi nu i venea totuşi să creadă. Nu prea înţelesese ce explicase profesorul, deşi îl urmărise foarte atent. O, Doamne ! îşi zise, de necrezut ! Ce zi mare ! Numai de n aş uita ce ni s a spus acum, să apuc să trec totul în jurnal, numai de n aş uita ceva. Era fericit, cu Maria alături.
 Studentul se ridică în picioare atrăgînd atenţia tuturor :
   Aş vrea să vă pun o întrebare. Puteţi să mi explicaţi de ce unii locatari din bloc au suferit efectele acestei experienţe iar alţii nu ? De asemenea, după cîte ştiu eu. există cel puţin o persoană, şi se uită involuntar la Maria, care nu a ajuns în zona blocului, deci a cîmpului de energie specială şi totuşi a efectuat o călătorie temporală, de ce ?
 Unul dintre şefii de laboratoare se sfătui în şoaptă cu profesorul Mateescu, apoi răspunse scurt :
   Din nefericire nici noi nu ştim. Este un fenomen la care nu ne am aşteptat, urmează să cercetăm. Poate este necesară o anumită compatibilitate între subiecţii vii şi cîmpul temporal, ceva în genul unei corespondenţe de frecvenţă, nu ştiu. Situaţia cealaltă este cu atît mai surprinzătoare şi, pentru moment, inexplicabilă. Pentru identificare şi cercetarea unor asemenea fenomene, după cum spunea şi profesorul Mateescu, vă rugăm să ne acordaţi tot sprijinul. Ajutorul dumneavoastră este de nepreţuit.
   Aş dori să mai aflu un lucru, spuse studentul, prinzînd curaj, noi, cei care am călătorit în prezent, sîntem în momentul de faţă mai tineri sau mai în vîrstă decît dacă nu am fi făcut această călătorie ?
 Nelu Popescu îl privi admirativ pe student. Uite la ce s a gîndit. Lui nu i ar fi trecut niciodată prin cap să pună o asemenea întrebare.
 De data asta răspunse profesorul Mateescu :
   Depinde cum priviţi lucrurile. Din punct de vedere obiectiv, să zicem al unui observator exterior, timpul subiectului nu se modifică, subiectul nu devine nici mai tînăr nici mai bătrîn. Modificarea pe care o observă este de altă natură, nu mai puţin extraordinară : subiectul îi va apărea multiplicat, în două, trei sau poate mai multe exemplare. Deci, pentru un observator obiectiv, călătorul temporal în prezent va părea în mai multe locuri deodată. Nu cunoaştem însă factorii care determină numărul multiplicărilor şi mărimea ariei de răspîndire a lor. Din punct de vedere subiectiv, „călătorul în prezent” ar trebui să îmbătrînească, deoarece trăieşte mai multe vieţi în acelaşi timp. Deplasarea temporală îi apare ca o succesiune de stări normale şi, dacă nu ar fi unele amănunte, nici nu şi ar da seama că se întîmplă ceva neobişnuit.
 Pentru a şti dacă îmbătrînirea se produce într adevăr sau nu, ar fi necesară o experienţă aparte. Sîntem doar la început de drum. Mă întreb dacă nu cumva starea noastră „obişnuită” este o excepţie în univers, dacă nu cumva ea este anormalul ?
 Nelu Popescu agită rnîna, vrînd să întrebe ceva. Profesorul îi făcu semn.
   Aş vrea să ştiu clacă s a vorbit la serviciu, nu aş vrea să avem neplăceri, ştiţi cum sînt şefii... se opri dîn du şi seama că se adresa, de fapt, unor şefi.
   S a luat legătura cu conducerile întreprinderilor şi totul s a aranjat. Nu veţi avea nici o problemă. Dacă totuşi se va întîmplă ceva, vă rog să ne anunţaţi imediat şi vom interveni, spuse profesorul Mateescu. Dacă nu mai sînt întrebări, continuă el, vă mulţumesc pentru atenţie. La revedere.
 Şedinţa se terminase. Călătorii temporali se îndreptară în grupuri mici spre sala de mese, comentînd cu însufleţire ceea ce aflaseră despre propria aventură. Pacienţii obişnuiţi, suferind de boli comune, îi priveau de după masca lor, ca pe un grup de turişti nepăsători. Nu vor rămîne decît puţin, vor pleca de îndată ce se vor plictisi. Păreau veniţi în vacanţă ; nu aveau de luat medicamente. nici injecţii, nu aşteptau să fie operaţi, era un fel de joacă de a spitalul. Trecură pe coridoarele lungi, mtortochiate. enigmatice cu atîtea uşi, luminate ziua doar pe la capele, unde se aflau ferestre mari, cît coridorul, şi în dreptul cărora adevăraţii bolnavi găseau plăcerea de a sta în orele liniştite de după amiaza, uitîndu se în jos la circulaţia străzii, ca într o prăpastie. Trecură urmăriţi din spatele uşilor, din paturi sau de după colţuri, stîrnind curiozitatea, dar sporovăială lor se stinse fără să se petreacă nimic.
 Din mulţimea de voci ce se amestecau, formînd un zgomot monoton, Nelu Popescu surprinse un glas venind din afara grupului lor, era sigur de asta, rostind foarte clar, dar încet, ceva ce i se păru a fi o sentinţă : “nici în vis n or să şi dea seama că explicaţia e cusută cu aţă albă”. Cînd înţelese cu adevărat ce se ascundea în spatele acestor cuvinte, privi în jur, dar nu era nimeni, doar uşa întredeschisă a unui cabinet. De acolo venise glasul. Se desprinse de ceilalţi, bătu şi intră, înăuntru se aflau două asistente. Se opriră brusc din discuţie şi se întoarseră spre el. Nu ştia ce să spună, ajunse acolo parcă împins de cineva.
   Nu vă supăraţi pentru curiozitatea mea, v aş ruga să mi spuneţi care explicaţie este cusută cu aţă albă ?
   Nu înţeleg la ce vă referiţi, răspunse una dintre ele.
   Mi s a părut că mai înainte aţi spus „explicaţia este cusută cu aţă albă” şi doream să ştiu despre ce este vorba.
   A, asta era, aţi înţeles greşit, chiar spuneam adineaori colegei mele că nu mi explic unde am putut să mi agăţ halatul şi că aş avea nevoie de puţină aţă albă ca să l cos, şi i arătă cu degetul o ruptură în dreptul buzunarului. Asta era, aţi înţeles greşit.
 Nelu Popescu ieşi şi se grăbi să şi ajungă din urmă colegii, în suflet rămase cu o îndoială, să i se fi părut numai ?
 După trei zile, aşa cum prevăzuse profesorul Mateescu, foştii călători temporali părăsiră spitalul, regretînd micul concediu neaşteptat, se întorceau acasă refăcuţi, odihniţi, devenind pentru un timp centrul de atenţie al prietenilor, vecinilor, colegilor de serviciu şi al rudelor. Pe seama lor. În oraş, chiar şi în comunele din împrejurimi, circulau zvonuri care mai de care mai fanteziste, de la izbucnirea unei epidemii, la arestarea unei bande de falsificatori etc. Povestind fără înflorituri cele întîmplate, spre nedumirirea lor, dezamăgiră pe cei veniţi să afle amănunte palpitante. Nesatisfăcuţi, ceilalţi se simţiră frustraţi şi înşelaţi în buna lor credinţă. Ar dori cu toţii un motiv, reflectă radical studentul, pentru a şi manifesta comod şi fără riscuri dragostea faţă de aproapele lor greu încercat, pentru a şi antrena şi menţine în formă propriul lor suflet mare şi încăpător, uşor de înduioşat. Interesul general scăzu brusc, iar cînd totul păru să se fi terminat, involuntarii călători temporali mai păstrau în inima lor o amintire plăcută, pe care o vor reînvia probabil mai tîrziu peste cîţiva ani, în familie, la diverse ocazii.
 Din nou acasă, din nou numai cu el însuşi, în prima seară, înainte de a se culca, îmbrăcat deja în pijamaua cu dungi albastre. Nelu Popescu deschise caietul pe care scria : „Jurnal personal vol. III”, conştient de propria sa valoare. Dacă nu ar fi avut ideea de a ţine un jurnal, toate aceste întîmplări şi situaţii minunate s ar fi pierdut în timp fără ca urmaşii săi să se poată mîndri cu el. Apăsă energic cu degetul mare butonul nichelat al pixului şi vîrful pastei ieşi. îl aştepta o muncă mai grea decît de obicei, trebuia să redea deodată trei zile din viaţa lui. Începu sa noteze : ..Chiar în noaptea în care scrisesem însemnarea precedentă am fost dus la spital, nu pentru că m aş fi îmbolnăvit subit, ci pentru că făcusem, fără să vreau, ca şi alţi vecini din bloc, o călătorie temporală, adică o călătorie cu timpul, după invenţia extraordinară, unicat în lume, aşa cum mi a spus un profesor, directorul Institutului de fizică. Am fost la spital pentru a vedea dacă sîntem sănătoşi după călătorie. La toate consultaţiile s a constatat ă am un organism foarte puternic şi că n am păţit nimic şi doctorii au spus „Bravo” şi m au felicitat zicîndu mi că şi ei ar dori o inimă ca a mea. Călătoria s a desfăşurat fără incidente şi, dacă nu mi ar fi spus, pînă la urmă nici nu aş fi observat, atît de bine au fost puse lucrurile la punct...”