Acum, când sistemul celor şapte stele ale Juanitei a devenit vizibil, sentimentul pe care l-am simţit nelămurit la început s-a transformat într-o tristeţe răscolitoare. Şi acelaşi nejustificat sentiment de vinovăţie şi tristeţe îl citesc pe chipurile însoţitorilor mei de pe celelalte astronave ale convoiului, atunci când îmi transmit videofonic rapoartele zilnice. Îi înţeleg. În acest moment, la un miliard de km distanţă, imensa ima-gine a Juanitei abia mai încape în conturul ecranului panoramic central. Loss şi Juanita... Cât de ciudat şi cât de complex poate fi sufletul omului! Cât de neprevăzute pot fi reacţiile născute din bucuriile şi, mai ales, nefericirile sale, nelămurite în adâncul lor nici de testele psihologice atât de perfecţionate ale mileniului trecut. Căci, care calculator ar fi putut prevedea, nu sacrificiul Juanitei, ci gestul prin care Loss şi-a materializat disperarea la dimensiuni cosmice, iubirea lui, care l-a determinat să refuze conştient îndeplinirea misiunii, cum nici un alt astronaut n-a făcut-o nici înainte, nici după el. ...S-a scurs aproape un mileniu de când astronava uriaşă şi greoaie s-a apropiat de acest colţ îndepărtat al galaxiei. Loss şi Juanita, stăpâni ai unor fantastice rezerve de energie, aveau misiunea de a restructura la nivelul civilizaţiei de tip Dyson sistemele planetare ale celor şapte stele. Pe imensele pelicule materiale care trebuiau să îmbrace aştrii, urmau să se instaleze alte miliarde de miliarde de oameni. Se iubeau. Ştim doar aproximativ cum a murit Juanita. Se pare că, fiind de cart, a înregistrat o avarie la unul din motoarele fotonice. Securitatea navei presupunea o intervenţie imediată în plină sursă de iradiere. A renunţat să-i comunice lui Loss situaţia, rezolvând-o singură şi murind la înapoiere, înainte de a-şi putea dezbrăca scafandrul pe care-l folosise. De aici începe extraordinarul. Disperarea lui Loss a fost atât de imensă, atât de nefirească, încât, începându-şi opera, nu s-a gândit nici măcar o clipă că înfăptuieşte şi cea mai inimaginabilă trădare faţă de semenii săi. Energia de care dispunea era rodul muncii a miliarde de oameni. Rostul ei era să defrişeze spaţii noi, să asigure evoluţia pe mai departe. Dar el a hotărât altfel. Selecţionând hologramele Juanitei, a ales-o pe cea mai reprezentativă, încredinţând-o computerelor. Apoi, în scurtă vreme, rarefiind şi redistribuind abundentul material planetar, modificând complicatul echilibru al celor şapte stele, Loss a plăsmuit-o pe Juanita la dimensiuni cosmice. Trupul suplu şi svelt, ochii mari şi strălucitori, pletele întunecate în care sclipesc aştrii îndepărtaţi ai galaxiei, şi mai ales zâmbetul ciudat de viu, au rămas de atâta vreme neschimbate. Oamenii l-au iertat pe Loss. Timpul l-a iertat. El şi-a găsit sfârşitul bătrân şi zdruncinat, învăluind cu astronava-i solitară, în bucle nesfârşite, trupul iubitei. De atunci, mica stea galbenă - Soarele - metropola civilizaţiei Oamenilor, şi-a trimis spre alte lumi mesageri care să le transforme. Dar astăzi ne vedem siliţi să reamenajăm şi acest colţ pustiu de Univers. Peste puţin, voi dirija metamorfoza Juanitei în globuri de materie solidă care vor înlănţui pentru totdeauna energia celor şapte aştri. Lumea care se va naşte va purta în continuare numele ei, tulburător şi neobişnuit de lung, în care se ghicesc pasionatele şi febrilele trăiri ale străbunilor noştri, pe vremea când mai exista acel originar Pământ. O mai privesc. Acum, aproape de sfârşit, regretul şi tristeţea ce mă copleşesc le descifrez şi în acest ultim zâmbet al Juanitei.
