Stăm în taverna veche şi aşteptăm să-şi termine vânătorul rachiul şi să ne zică o poveste de-a lui.
Ca să povestească, trebuie să-i dăm să bea şi să avem răbdare. Pentru noi, rachiul este ieftin. La fel de ieftin precum aerul pe care îl respirăm. Şi timp avem destul. Avem tot timpul.
Uite vânătorul: suplu, înalt, chip tehui şi vârstat de riduri, un om urât, cu hainele pătate, părul încâlcit şi alburiu. Aşadar, ne aşezăm la masa lui şi îi oferim un clondir cu rachiu din acela galben, dres cu miere şi ţinut în butoi de dud, cu doagele afumate la foc din frunze de stejar. Ne priveşte ca şi cum n-am fi şi ne întreabă:
− Tu cine dracului eşti?
Sunt o ciută, un subiect bun pentru un vânător. Subiect înainte de săgeată, obiect după ce săgeata m-ar fi ţintuit în moarte. M-ar fi cărat în cârcă vânătorul, în târg m-ar fi adus, să se înfrupte din mine gurile murdare ale târgoveţilor.
Ziceam că sunt o ciută. Acasă la mine. Acasă la el sunt o făptură interesantă, fascinantă chiar. Picioare lungi, nervoase, coapse puternice, gambe fine, şolduri înguste, dar minunat unduite, un vagin de fecioară în care oricine şi-ar slobozi sămânţa în mai puţin de un minut. Părul lung, ruginiu, îmi acoperă umerii, ba chiar şi sânii, nici mari, nici mici, să zicem fermi, obraznici, cu sfârcuri mari, sâni pentru care merită să mori. Sau pentru care merită să scrii „Cântarea cântărilor”. Asta sunt pentru oricine, inclusiv pentru vânător. Dar port în mine ciuta.
Îi facem semn către vasul de lut unde aşteaptă rachiul. Bea fără să ne scape din priviri. Se îneacă, tuşeşte, se şterge la bot cu mâneca slinoasă pe care, simţurile noastre ne spun, încă are urme de sânge. De la cineva, poate o altă ciută. Poate că de la un alt fel de vânat. Unul dintre motivele pentru care suntem aci este să aflăm ce vânează dumnealui. Şi, bine ştiut este, ce dezleagă mai bine gurile decât rachiul?
Mai trage o duşcă, se holbează la noi şi iar întreabă:
− N-auzi? Cine morţii mă-tii eşti?
Surâdem. Ce să-i spunem? Cum să-i spunem?
− Nume vrei? Sunt… Klearinth.
Ăsta nu-i nume, afirmă el.
Nicidecum. Nu asta caută el. Adulmecă doar, ca orice jivină. Pe noi ne adulmecă, ne doreşte, dar, ne întrebăm, cine din spelunca aceea nu ne-ar fi dorit? Undeva, cineva încearcă o lăută.
„Doamne, ce ne-arată Luna?
Vânător, vânat sunt una…”
− Eşti una din târfele seniorului?
− M-ar fi lăsat să umblu slobodă prin târg? întoarcem noi întrebarea.
− Ce vrei de la mine?
− Se spune că vânezi...
− Vânez, dă el din cap.
− Ce vânezi?
Suge din cana de lut şi se şterge din nou cu mâneca peste bot.
− Orice.
Închidem ochii. Ne dor cuvintele lui. Orice înseamnă şi surorile noastre. Iată-ne pe noi, la masă cu vânătorul: femeie-ciută. Turme, mai mari, mai mici, cerbi ne conduc, cerbi ne apără, cerbi ne iubesc. Suntem fericite pentru că nu ne gândim la moarte. Ne gândim la păşunile noastre, la puii noştri. Ne gândim la ploile răcoroase şi la zăpezile de mătase. La izvoarele reci, la codrii în care ne ascundem de arşiţă. Noi suntem o formă a paradisului. Aşa a fost lăsat de Dumnezeu. Să fim blânde şi pure.
Un lucru cu care nu sunt de acord. Poate că am uitat de ce ne-a lăsat Dumnezeu pe lume. Nu să fim vânate. Să trăim întru slava Lui. Nu să ne ucidă oamenii. Să păzim lumea. Aşa mă gândesc. Klearinth este un nume inventat de gândurile mele de femeie. Peste o mie de ani ar putea să fie numele unei paste de dinţi. Într-o reclamă, la televizor. Aşa au de gând oamenii. Mie nu-mi convine astfel. De aceea sunt aci. Să împlinesc o poruncă.
Nici n-a băgat de seamă cât am clipit peste cuvintele lui. Sau poate doar se preface. Este agil şi simte ceva în jur, poate mirosul nostru de femeie. Sau poate că simte ciuta.
− Zici că nu eşti a seniorului? A cui eşti tu, atunci?
− A nimănui.
− A terminat rachiul. Ar mai cere altă cană. I-am mai da, dacă ar fi de trebuinţă. Se apleacă peste masă.
− Te-am văzut de cum ai intrat, ne spune. Nimeni nu s-a uitat la tine. Ca şi cum n-ai exista... Ai venit la masa mea şi te-ai aşezat fără teamă şi fără sfială lângă mine. Mi-ai dat să beau. Mă întrebi dacă vânez, când toată lumea ştie că din asta trăiesc. Nu eşti de la conac, aş fi auzit cumva de tine, ai nume ciudat... Chiar acum, când noi vorbim, nimeni nu ne bagă în seamă... Ar trebui să mă tem, nu-i aşa?
Este nevoie, zicem noi, de rachiu. Să-i dăm să bea, să uite de teamă, să-şi aducă aminte de poveştile lui.
Lumea mă vede. Numai pe mine, ciuta o port în adânc, ascunsă bine. Lumea mă vede atât cât vreau eu şi cum vreau eu. Nimeni nu va veni să mă întrebe cine sunt şi a cui, nimeni nu se va apropia de mine, atâta vreme cât eu nu doresc asta. Niciun muritor de rând nu poate vedea ciuta. În afară, desigur, de un vânător. Cum este acesta de lângă mine. Dar chiar şi el, cu greu poate zări ceva, rachiul îi orbeşte simţurile şi, oricum, nu se aşteaptă ca fiinţele noastre să dea năvală peste el. Este doar neliniştit. Să-i dăm, aşadar, linişte. Să-i dăm să bea.
− Ai fost, cândva, un războinic, îl provocăm noi, după ce îi oferim încă o ulcică de rachiu.
− Am ajuns până la Ierusalim, oftează vânătorul. Eram tânăr, nici nu cunoscusem femeile pe vremea aceea, când am plecat… eram în suita bătrânului senior, odihnească-l Domnul, trebuia să alerg mereu în urma lui cu un snop de săgeţi, arar lupta cu sabia, prefera arcul pentru că, zicea el, nu suportă putoarea sarazinilor... El mi-a pus arcul în mâini. Cu el am vânat prima oară. Cu el am aflat ce chin şi ce moarte înseamnă femeile…
Ne priveşte rânjind, rachiul clipoceşte în el, umed şi aspru.
− Aleg, de aceea, târfele, continuă el, acestea nu-ţi cer decât bani... sau ceva de haleală. Uneori îţi mai dau mâncărimi sau usturimi… sunt de preferat în locul lanţurilor pe care ţi le atârnă de gât orice altă muiere.
− Spuneai că ai ajuns la Ierusalim, îl întoarcem noi.
− Am ajuns, am văzut cetatea, i-am alungat pe sarazini, am stat acolo doi ani… n-a fost mare lucru. Unii au murit, alţii, nu. Eu am fost dintre cei care s-au întors… Eu şi seniorul ăl bătrân. Care a mai apucat să trăiască atât cât să-l pritocească pe ăsta de-acum. După ce i s-a născut fiul, a crăpat. Zic unii că l-a otrăvit scroafa aia grasă de nevastă-sa… he, he, de-aia curvele sunt mai…
− La Ierusalim…
− Ce pizda mă-tii îi dai înainte cu Ierusalimul? se răsteşte el la noi.
Se întinde peste masă, ne apucă de sfârcul unei ţâţe şi ne strânge până ne dau lacrimile.
− Ce vrei să afli de-acolo, şopteşte el, cine te-a trimis, ce ştii, de mă tot întrebi?
− Ne doare! scâncim noi.
Ne lasă, adulmecă aerul din nou, ne ascundem cât putem. Nu ne place durerea, încă un motiv să fim aci, lângă vânător, să-l întrebăm, să-l descoasem, să aflăm.
− Ai muian de jidancă, rosteşte el, mă gândesc dacă nu de acolo vii… deşi, pari prea tânără, când am fost eu acolo nici nu te născuseşi… sau… nu cumva crezi că ţi-aş fi tată?
Şi începe să râdă.
− Ai avea vârsta, ai putea să fii… acum treizeci de ani am cunoscut, acolo, şi sarazine, şi ovreice…
− Nu am fost niciodată la Ierusalim, îi spunem noi. Dar am auzit multe despre Cetate. Despre cei care au fost acolo… Am auzit multe. Despre o carte… Nu te uita că sunt aşa negricioasă, căci m-a ars soarele, fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o1… Îţi spun ceva cuvintele acestea?
− Nu ştiu nimic despre nicio carte, răspunde el.
Nici nu aveam vreo îndoială că ar recunoaşte. Îl vedem cum umblă pe sub masă la jungher. Îl vedem cum deschide teaca, îl vedem fără să ştie asta. Noi vedem tot ce vrem. Şi mai ştim că nu-i place să lucreze cu tăişul. Preferă arcul, aşa cum a fost învăţat demult. Pentru că, atunci când trimite săgeata, nu vede ochii vânatului. Nu vede privirile vânatului.
− Nu ştiu să citesc, minte el. Tu ştii?
− Nu îţi sunt fiică. Nu îţi sunt nimic din ce crezi tu, ocolim noi întrebarea.
Se ridică brusc, răstoarnă cana cu rachiu şi-şi propteşte hangerul pe gâtul nostru. Iată cum s-ar fi putut încheia povestea noastră.
Afară, dincolo de pereţii de lemn ai hanului, pornise să se însereze, pornise să cadă şi ploaia, muşteriii hanului se încinseseră, vorbeau în devălmăşie, pocneau cănile de lut şi dădeau peste cap rachiu sau vin. Puţine femei erau la mese, cele mai multe dintre ele deja se lăsau mulse de târgoveţi, presimţeau sau doreau o tăvăleală în schimbul căreia ar fi primit ceva. Poate bani. Poate un prunc. Orice. Gestul vânătorului nu a trecut neobservat. Doi ţărănoi au întors capetele privindu-ne. Pentru că aşa am vrut noi, fireşte.
− Poţi să mă tai, dacă asta vrei. La ce ţi-ar folosi? Ar sări lumea pe tine, iar a doua zi ai atârna în ştreang. Şi, chiar dacă ai scăpa din ghearele lor, ai deveni un proscris, ai fi fără lege în ţinut, ai fi un fugar tot timpul, mai devreme sau mai târziu ai să-ţi doreşti moartea… ai fi un vânat… hăituit, gonit pretutindeni, fără adăpost, aidoma cu jivinele pe care le săgetezi tu. Sunt convinsă că urăşti aşa ceva… Pune jungherul în teacă… Pune-l…
Se supune, cuvintele noastre au fost destul pentru asta. Dar noi ştim că ne-a pus gând de moarte. De aceea zâmbeşte.
− Nimic nu mă poate ţine în loc, zice el. Am să plec... uite, am să ies pe uşă, am să mă pierd în noapte, nimeni nu-mi ştie sălaşul, poate doar tu, dacă ai fi o vrăjitoare... asta eşti, o vrăjitoare? Ai să vii după mine? Ai să mă urmăreşti?
Este aţâţat. Aşa cum nu ne doream. Aşa cum nu credeam. Ne-am înşelat în privinţa lui. Dar avem o scuză, este pentru prima oară când vorbim cu un vânător. Alt aluat faţă de ţăranii de care ne-am lovit până acum. Este întrucâtva aidoma nouă. Sălbatic. Doar trăieşte din carnea noastră.
− Nu asta doream, îi spunem noi. Nu să te înspăimânt... tu simţi teamă acum. Mie nu-mi este frică de tine. Sunt o biată femeie. Sigur că am să te urmez. Am făcut drum lung până aici doar să te întâlnesc. Nu am de gând să te scap tocmai acum.
Se trage spre marginea mesei, îşi agaţă de umăr tolba şi se îndreaptă către ieşire, e caraghios, aproape că merge cu spatele. Exact atunci noi vrem să-l vadă toată lumea. Chipuri se întorc spre el, mutre scofâlcite, beţivani cu priviri umede, târfe cărora frumuseţea nu le-a apus, ci doar li s-a ascuns, hahalere flămânde, negustori murdari, dar plini de fală, câteva lepre mărunte. Pe noi nu ne vede nimeni. Pentru că nu vrem asta. Lumea aceea pestriţă se uită la el de parcă ar fi ieşit brusc dintre cutele aerului. Unii îşi fac cruce. Alţii doar rânjesc.
Deschide uşa grea de lemn. Se pierde în noapte şi în ploaie.
El să fie?
El este, răspunde ciuta. L-ai speriat. Îl mai judecăm?
L-ai judecat deja. A fost la Ierusalim. A minţit despre Carte. Ce vrei mai mult? Execută-l!
Dar nu ştie nimic. Fii milostivă, ciută...
Mila este pentru milostivi şi supuşi. Urgia este pentru fiare. El nu-i decât o jivină. Mai rău, e un om. Şi a minţit. Are păcatul de la începuturi în el... Ucide-l!
Va lupta.
Vei lupta şi tu. Şi Cartea?
Ciuta nu mai răspunde. Mă lasă în tăcere. Mă lasă cu gândurile mele, de biată femeie. Ciuta este răzbunarea, eu sunt păzitoarea. Ciuta este blândă, eu sunt crudă şi nemiloasă. Ciuta porunceşte, eu ucid.
Ieşim la scurtă vreme. Potop s-a pornit afară. O noapte bună, spunem noi. Uliţe pustii. Întuneric abia spart de lame subţiri de lumină, scăpate dintre obloanele de lemn ale caselor. Pârâiaşe mocirloase ne lovesc picioarele, suntem dezorientate preţ de o clipă, încotro să-l căutăm? Adulmecăm o dâră firavă în aerul umed. Ghicim un drum, ne lovim de un rătăcit, îl îmbrâncim în noroi şi trecem mai departe. Străbatem o uliţă îngustă, ne aruncăm veşmintele ca să fim cât mai libere, deşi ne este frig. Suntem o nălucă pentru rarii trecători, o imagine neclară, acoperită repede de ploaie. Îl simţim pe vânător undeva înaintea noastră. La marginea târgului. Într-o casă cu două caturi. Îi simţim frica lăsată în urmă, să plutească în fâşii groase, abia risipită de pânzele de apă care cad din cer... Ascultăm la uşă, sunete slabe vin dinăuntru. Ghicim un foc de curând aprins, ne imaginăm cum arată camera care dă în uliţă, un şemineu uriaş, o masă din buşteni tăiaţi fără noimă, policioare întinse pe pereţi, dulapuri aşezate alandala prin încăpere. Scări atârnate de ziduri, scări care duc la etajele de sus. Podele de lemn, negre de la păcura cu care au tot fost frecate. Şi, undeva, printre piesele de mobilier, vânătorul. Îi auzim şoaptele.
− Trebuie să fie pe undeva, trebuie să-ţi aduci aminte.
− Eşti mort de beat, îi răspunde o voce de femeie. Nu mi-ai dat nici o carte... Pleacă, o să-mi trezeşti bărbatul...
− Mă piş pe omul tău. Nu înţelegi?! O să ne omoare pe toţi, dă-mi cartea, smintito, adu-ţi aminte unde ai ascuns-o.
− Nu ştiu nimic, minte femeia, nu ştiu despre ce carte vorbeşti, lasă-mă, pleacă, ai trezit toată casa...
Zgomote se aud de la etaj, o voce gâjâită, de bărbat pus pe harţă.
− Cu cine te vorbeşti, femeie?! Unde mi-e oala, că mă taie...
− Cu nimeni, dormi! zbiară aceasta. Apoi, şoptit:
− Ascunde-te aci şi taci, nu scoate un sunet. În ce belea m-ai băgat!
Paşi grei, pe scări, cineva râgâie. Un clipocit ne dă de ştire că omul şi-a găsit oala. Apoi uşa se deschide şi o moacă turtită scrutează noaptea şi ploaia.
− Ha, ce vreme, mormăie, după care azvârle conţinutul pe uliţă.
Cât pe ce să ne atingă, câte pe ce să ne vadă. Dar noi nu vrem să ne vadă nimeni. Aşa că ne strecurăm pe lângă el, ne tragem lângă foc, ne ghemuim în spatele unui dulap, exact acela în care s-a ascuns vânătorul. Îl simţim şi suntem sigure că ne simte, la rândul lui. Doar că nu ştie să dea contur la ceea ce simte. De aceea crede că îi este teamă. Se crede îngrozit. O spaimă cumplită îi lichefiază maţele. În acel dulap se simte ca într-o cursă. Şi tot ce e în stare să facă e să lovească. Orbeşte, fără ţintă, fără un scop anume. Nu doreşte să ucidă sau doar să înspăimânte, la rându-i. E numai un ghem de instincte, raţiunea i-a dispărut cu desăvârşire. Şi nu asta doream noi.
Iese din dulap, femeia îl priveşte mută, la fel şi bărbatul de lângă ea. Mai mult, scapă oala din mână, se face ţăndări, un miros greu se înalţă dinspre duşumea.
− Cine dracu' mai eşti şi tu şi de unde-ai răsărit?
Se întoarce spre femeie:
− Tu l-ai pitit acolo, târfă!?
Atât apucă să spună, hangerul vânătorului i-a găsit deja beregata. Se prăbuşeşte lângă cioburile oalei, dar asta nu-l mai deranjează.
− Cartea, mârâie vânătorul. Unde-i cartea?
Femeia îl priveşte fără nici o expresie pe chip. A trecut dincolo de realitate. Nici un gest nu schiţează atunci când tăişul lamei îi străpunge pieptul. Noi privim, încremenite, cele două trupuri. Simţim milă pentru cei doi, nu asta ne era intenţia. Dacă n-am fi fost noi, ei ar mai fi trăit acum.
Ucide-l!
Mai întâi Cartea, să o găsească. Nu asta mă interesează.
Dacă o va găsi altcineva, vom fi mereu vânate. Mereu vom fi vânate, oricum.
Taci, ciută...
− Eşti undeva, pe aici, şopteşte vânătorul. Te simt...
Ştim că nu la noi se referă, ci la Carte. De acolo îşi trage el puterea de a ne hăitui. De a ne vedea, de a ne ghici, de a ne dori. Aprinde o feştilă, răstoarnă un cufăr vechi, scociorăşte printre bulendre vechi, deschide scrinuri strâmbe, răstoarnă masa, cercetează pereţii, ba chiar şi duşumelele, ridică un chepeng, un beci întunecat se cască la picioarele sale. Un miros de doage, de butoaie putrede, de mizerii fără nume urcă din adânc. Coboară treptele şubrede, noi stăm şi aşteptăm lângă foc. Ne-ar auzi dacă am porni după el. Ştim că se va întoarce. Atunci vom hotărî ce vom face.
Cartea a fost lăsată să fie pierdută, spune ciuta. A fost lăsată să o păzim, îi aduc aminte.
Este cuvântul lui Dumnezeu într-ânsa. Toată bunătatea şi puritatea lumii stă în Carte. Toată fericirea pe care o poţi afla în viaţă se ascunde acolo. Nu asta ne doare pe noi, ci că suntem hăituite. Închide-l în beci, aprinde casa, răzbună-te! Ne-a omorât destul!
Aşteaptă, ciută.
Iese din pivniţă. Suntem încântate. A găsit Cartea, o ţine la piept ca pe un trofeu. Noi credem că este vremea să ne vadă. Şi ne zăreşte lângă foc. Face un pas către uşă, suntem mai iuţi decât gândul lui. Ne vede lângă uşă. Se trage către scări. Şi ne vede pe treptele care duc sus. Oriunde se întoarce, suntem noi, aşteptându-l. Ne mişcăm la fel de repede precum privirea lui. Ne-ar lovi cu jungherul. Dar cumpăneşte, ştie că nu-i va fi uşor să ne atingă. Doar dacă nu vrem noi asta.
− Dacă deschid Cartea, te pot ucide, spune el. Numai citind din ea. Dacă mă laşi să plec, nu-ţi voi face nimic.
− Nu pot să te las să pleci. Vrem să ne dai ce este al nostru.
Zâmbeşte. Deschide copertele vechi, din lemn parfumat şi ars de vreme.
Trebuia să-l ucizi înainte! Uite ce-ai făcut, acum o să ne termine el, se vaită ciuta.
Nu va face asta, îi răspund. Uiţi că sunt şi femeie? Iar el ne doreşte...
− Am citit despre voi în Carte. Vă ştiu puterile, vă ştiu locurile, cu voi se jucau heruvimii înainte să-i pună Dumnezeu să apere porţile paradisului. Voi stăpâneaţi lumea înaintea noastră, a oamenilor. Voi mânaţi norii şi alungaţi furtunile, ne urmăriţi visele, vă adunaţi în codri fără nume, închipuindu-vă că aţi fost lăsate de Creator ca să păziţi... lumea.
− Blândeţea şi puritatea lumii, şoptim noi.
− Da, aşa-i, sunteţi blânde, milostive şi pure, râde el. Şi ce primiţi în schimb? Visele noastre... aşa scrie aici.
Loveşte cu palma în paginile Cărţii. Dacă am încerca să i-o smulgem din mâini, am risca să ne spulbere. Pentru că, o singură privire dacă ar arunca peste primul cuvânt scris acolo, noi am pieri. Nimeni nu-mi cunoaşte Numele. Ar rămâne doar ciuta. Pradă uşoară pentru vânător. El ştie asta. Acum se joacă. A mai făcut aşa ceva. Cu altele ca noi. Mai întâi ne-a posedat, abia apoi ne-a vânat. Au mai fost şi alţii înaintea lui. S-au jucat cu noi. Mai devreme sau mai târziu, le-am luat Cartea. Şi am ascuns-o cum ne-am priceput mai bine. Mereu s-a întâmplat să fie găsită de cineva. Şi mereu am fost hăituite. Aşa stă în firea lucrurilor. Să fie găsită. Pentru că lemnul copertelor este făcut din tulpina Pomului Vieţii şi-al Cunoaşterii. Iar paginile sunt din fructele lui. Numai că, să nu uităm, prima dată a gustat o femeie din roadele Pomului.
− Eşti un succub, spune vânătorul. Iar eu am puterea să vă supun.
Ne face semn să ne întindem pe duşumea. Îşi aruncă ţoalele murdare lângă foc, ţine Cartea deschisă, ne ameninţă cu ea. Ne va poseda, aşa cum a mai făcut-o, nu pe noi, pe altele. Ne întindem, ne desfacem picioarele, îl aşteptăm în noi. Iar el vine, ne gustă, ne soarbe. Focul din cămin arde cumplit, buştenii trosnesc şi scapără scântei, tăciuni sar pe lângă noi. Podeaua a prins să fumege, hainele vânătorului se aprind mai apoi, într-un cerc de foc, flăcări mici şi limpezi se nasc în preajma noastră. El încearcă să scape, îl ţintuimînadânculnostrudulce, de-acum nu se mai poate rupe din noi. Urlă atunci când focul îl atinge, se zbate, scapă Cartea, mai degrabă o azvârle, încearcă să ne sugrume, ce prostie, nu de mâinile lui sau de foc ne temem noi, pentru că doar fierul şi cuvintele ne pot ucide. De-acuma suntem liniştite. Aşteptăm să se prefacă în tăciune, apoi ne ridicăm, ne eliberăm de cenuşa lui, luăm Cartea şi ieşim în noapte, lăsăm în urmă casa care arde. Curând, tot târgul va fi un rug uriaş. Puţini sunt cei care vor scăpa de urgie. Aşa ne răzbunăm noi.
Unde ai să ascunzi Cartea?
N-am s-o ascund. Am s-o ţin cu mine. Dormi, ciută...
Cartea din care nu avem voie să citim, ci doar s-o păzim, va sta cu noi. Va sta cu mine, de fapt. Sunt Klearinth, femeie-ciută, cocoţată pe un deal, privind în vale cum arde târgul. Sus, în înalturi, străluceşte luna. Am alungat norii, am alungat ploaia. Pornesc la drum căutând un alt târg pe care să-l prefac în scrum. Sau peste care să arunc o molimă. Sau un război. Sau ce voi dori. Pentru că asta mi-e porunca de acum, să am Viaţă şi Cunoaştere la un loc. Adică Moarte.
1 Cântarea cântărilor, 1, 5
Text publicat în:
