Mateo Jesus Galleano era sătul până peste cap de peisajul marţian, transmis pe toate monitoarele de robotul-rover Beagle1 3, şi, în cele 13 minute de răgaz trecute până ajungeau acolo comenzile sale, ieşise să fumeze afară, lângă Centrul de Control al staţiei de urmărire ESA de la Cebreros. Nu credea să mai fie nevoie de prezenţa lui la consolă pe ziua de azi. Datorită decalajului dintre transmisiunile spre Marte, teleoperarea unui rover era inutilă şi roboţii aveau în calculatoarele lor de bord un software de autonomie, putând lua decizii pe baza senzorilor lor, iar programele erau reactualizate frecvent prin pachetele transmise ocazional.
Ochii îi cuprindeau peisajul împădurit al colinelor din jur, comparând în minte copacii şi tufişurile pipernicite împlântate în pământul arid, fixându-l de fapt, pentru că altfel ar lua-o la vale la prima ploaie, cu deşertul plin de pietre de pe Marte şi cu cerul spălăcit de deasupra. În primele momente, era aproape recunoscător că vedea şi alte culori în jur. Nu, nu şi-ar dori să fie acum pe Marte, însă, ţinând cont de problemele lui, mai că s-ar fi dus acolo, să interpreteze un blues pentru Planeta Roşie, pe la asfinţit. Cum făcea pe mica scenă a clubului din Madrid, unde, în fiecare weekend, cânta jazz unplugged cu o trupă de prieteni. Îşi imagină pianul instalat pe nisipul marţian, apăsând fără prea mare succes pe clape cu mâinile înmănuşate. Cât despre acustică, n-avea ce comenta. Cu o atmosferă de o sută de ori mai rarefiată decât cea de pe Pământ — şi de o mie de ori chiar mai redusă decât cea din speluncă, atunci când se apucau toţi de fumat — probabil că bluesul lui solitar s-ar fi auzit doar la nivelul zgomotului mecanic produs de clape, la care s-ar fi adăugat fâsâitul granulelor de nisip, azvârlite de vânt peste pian, câte un bubuit îndepărtat, produs de detonarea unui meteorit prin atmosferă, fulgerele marţiene, sau minitornadele care cutreierau colinele. Dar microfonul din costum n-ar fi transmis şi muzica lui Mateo. Aceasta i-ar fi răsunat doar în minte, se gândi, mişcându-şi degetele prin aer, ca şi cum ar fi atins claviatura.
— Iar compui? i se adresă Sebastian Barretto, aşezându-se lângă el la umbra clădirii, aproape de scrumiera metalică, singurul loc unde se putea fuma la staţia de urmărire.
Îl văzuse pe Mateo de la intrare, în timp ce-şi plimba degetele peste claviatura imaginară. Ştia că-şi petrecea o parte din serile de weekend într-o trupă de jazz, într-un club din Madrid, dar nu erau în relaţii atât de apropiate, încât să vină şi să-l asculte. Mateo dădu din cap şi mai trase un fum, strivind apoi chiştocul pe buza scrumierei. Acum l-ar fi indispus orice discuţie cu Barretto, mai ales că ei doi n-ar fi putut aborda decât subiecte de specialitate şi câte unele bârfe aflate în circulaţie pe la cantina din centru.
— Da, mă gândeam la nişte triluri, îi spuse, uitându-se la ceas. Acuşi trebuie să revin la consolă, făcu Mateo.
Barretto dădu din cap, aprinzându-şi un cigarillo şi împrăştiind un nor de fum albastru, risipit imediat de curentul de aer. Ridică din umeri.
— TWLT2. N-ai ce face cu limita vitezei luminii, comentă el, de parcă ar fi fost pus să discute despre limitările comunicaţiilor din misiunile marţiene, cuprinse în programul Mars Express 3, lansat de ESA la ani de zile după primul program.
Mateo clătină din cap şi-i făcu un semn vag cu mâna, întorcându-se spre intrare. Cu Barretto nu putea discuta decât despre TWLT-ul de 26 de minute şi despre cât de bine execută roverul marţian al ESA comenzile după patch-urile trimise pentru programele folosite la bord, aşa că-l lăsă în plata Domnului. Aruncă o privire spre ceas şi decise că venise timpul să-şi cumpere un sandvici de la cantină şi o sticlă cu apă plată.
Spre stupoarea sa, Mateo îşi văzu majoritatea colegilor adunaţi în jurul unor mese puse împreună şi pe directorul staţiei de urmărire, Thomas Canfield, în picioare, explicându-le ceva. Nu păreau deloc încântaţi. Pe figură li se citea o iritare amestecată cu surprindere şi neîncredere, ca şi cum nu s-ar fi împăcat deloc cu veştile aduse şi nici cu neverosimila lor adunare în păr la cantină. Canfield îi aruncă o privire lungă şi dojenitoare, de parcă ar fi întârziat la lucru. Mateo simţi, brusc, că se făcuse de râs: era singurul dintre toţi care nu ştia nimic despre ce se întâmpla. Barretto nu-i spusese nimic afară.
— Şi, ca să închei, urmă Canfield, vorbind în engleză, limbă oficială la ESA pentru un auditoriu format dintr-un amestec de europeni din mai multe ţări, centrul de urmărire va fi din nou al nostru în întregime, după încheierea acestei secvenţe de cooperare cu NASA, zâmbi el încurajator.
Mateo se aşeză lângă prietenul său, Francesco Torres, specialistul în comunicaţii al centrului.
— Ce se întâmplă? şopti el.
— Azi-noapte, la orele două, roverul american Intuition s-a întâlnit cu Flammarion3, îl lămuri Francesco, tot şoptit, iar noi n-am ştiut nimic până acum, când au binevoit să ne informeze tipii de la Darmstadt4. Toate operaţiunile staţiei noastre de urmărire trec acum pe planul al doilea, pentru că preluăm monitorizarea roverului, îl lămuri Torres. Flammarion a emis semnalul de recunoaştere şi indicativul misiunii când s-a întâlnit cu americanul, iar ESOC l-a recepţionat ca pe o voce de dincolo de mormânt. Parcă i-ar fi strigat o fantomă, continuă Francesco, urmărind cum perora directorul staţiei, încercând să răspundă întrebărilor celor din jur.
Limbajul său corporal transmitea oricui se pricepea să-l descifreze că se afla într-o situaţie jenantă, fiind luat pe nepregătite, iritat că fusese ţinut în beznă până atunci. Pe Canfield nu-l sunase nimeni de la Darmstadt până acum câteva minute.
Apoi îşi coborî din nou privirile spre Mateo, căruia îi şopti cu un aer conspirativ:
— Îţi vor cere să nu anunţi pe nimeni din afară că Flammarion-ul a fost recuperat. Încă o idee genială, adăugă el, dând peste cap cafeaua rămasă în ceaşcă. Până iese comunicatul de presă al ESA, continuă Francesco, deşi, între noi fie vorba, cine mai dă un rahat uscat pe comunicatele de presă ale agenţiei spaţiale?
Mateo clătină din cap, amintindu-şi de soarta imaginilor de televiziune transmise de echipajele americane de pe vremea misiunilor Apollo. Nu mai erau contractate de nicio reţea de televiziune. Publicul nu se mai interesase de ce se întâmpla cu misiunile lunare până la accidentul misiunii Apollo 13. Apoi, indiferenţa revenise. Cine-şi mai amintea de roverul ESA, Flammarion, dispărut acum un an şi jumătate pe Marte, imediat după lansarea sa de la bordul orbiter-ului Mars Express 2? Asta tocmai când roverul agenţiei europene, un model cât se poate de sofisticat, dotat cu o dronă de sol care semăna cu un tanc Goliath pe roţi, ar fi trebuit să-şi înceapă explorarea atentă a Planetei Roşii, în căutarea urmelor de apă lichidă (între altele), în maniera „nicio piatră rămasă neîntoarsă”. După amartizarea confirmată, nu mai dăduse niciun semn de viaţă. Până acum. ESA îl trecuse pe Flammarion la capitolul pierderi, la fel ca pe Beagle 2. Semn că bugetul Agenţiei Spaţiale Europene începea să-l concureze pe cel al NASA, susţineau mucaliţii.
— Deşi cooperarea cu NASA este prevăzută într-un protocol de acces la reţeaua ESA, continuă Canfield, americanii nu s-au achitat încă de obligaţia lor, netrimiţând nicio imagine realizată de Intuition la momentul întâlnirii sale cu Flammarion, un precedent regretabil şi jenant.
Englezul îşi sublinie concluzia printr-o strâmbătură scurtă, dar destul de sugestivă în privinţa părerii sale despre comportamentul „verişorilor” de peste Ocean. În rictusul său se ascundea şi replica tardivă faţă de un incident declanşat cu ocazia vizitei sale trecute la Jet Propulsory Laboratory, însă puţini dintre cei prezenţi ar fi putut descifra asta în expresia lui.
— Avem doar un marcaj pe hartă, indicat de orbiter-ul NASA ca punct al întâlnirii, iar în afară de reperele vizuale nu mai avem niciun alt contact direct cu Flammarion, comentă unul dintre operatorii de consolă din centrul de control, un belgian, şi e ca şi cum roverul nostru ar fi dispărut pentru a doua oară. Darmstadt, wir haben ein problem, adăugă el ironic.
— Oricum, Flammarion s-a identificat prin codul lui de misiune, imediat după întâlnirea cu Intuition, şi-a transmis în banda UHF pe frecvenţa lui de serviciu, aşa că cei de la comunicaţii ar trebui să-l poată intercepta deja şi începe dialogul cu el, zise Canfield, uitându-se fix la Francesco.
— Există unele probleme în transmisiile către Beagle 3 şi-ar trebui să mă împart în două pentru a mă putea ocupa şi de Flammarion, răspunse Francesco, însă cred că recuperarea lui are prioritate. Va trebui să ne reamintim că avem un canal deschis spre a comunica direct cu el, continuă, cu gândul la Canfield, căruia îi pomenea acum de reluarea legăturii cu roverul.
Era o ironie din partea lui Francesco, pentru că, după ce insistase, luni de zile, să se monitorizeze frecvenţa când roverul încetase să comunice, îi pusese în faţa problemei finanţării operaţiunii. Aruncă o privire în jur, spre ceilalţi.
— Cel puţin acum vom afla cum se poate pierde vremea pe Marte, adăugă el, amintind tuturor că, pe întregul interval, datele transmise de Flammarion fuseseră pierdute în mare parte.
Rămâneau cele înmagazinate în memoria sa, disponibile după diagnoza care va urma. Mateo se gândi în acel moment că măcar vor putea accesa log-urile de misiune de la începutul fiecărei etape. Le rămâneau, fireşte, şi analizele de sol, imaginile realizate de la bordul roverului şi cele luate cu ajutorul dronei, trimise în locurile inaccesibile celor şase roţi ale vehiculului.
Între 1830 şi 1832, astronomul William von Mädler, lucrând la o hartă detailată a Lunii, îşi găsise timp şi pentru studierea planetei Marte şi scrisese o cugetare imbatabilă în observatorul lui din Tiergarten, Berlin, referitor la orice studiu prin telescop al Planetei Roşii: „De obicei, trebuie să treacă un timp înainte ca priveliştea vagă şi nedefinită, obţinută la o primă vedere, să se transforme de la sine în forme ce se disting clar.”
Roverul fusese trimis acolo tocmai ca să „distingă”, alăturându-se misiunilor similare trimise de SUA, Rusia şi China, prezenţa apei sau a precursorilor ei, aceasta fiind vitală pentru stabilirea viitoarelor misiuni cu echipaj uman, la fel şi prezenţa carbonului organic, una dintre priorităţile misiunilor americane. Toate aceste eforturi purtau în ele germenii colonizării Planetei Roşii şi nimeni dintre cei capabili să ajungă acolo nu voia să rămână în urmă.
Canfield se ridică de pe scaun şi, înainte de-a pleca din cantină, le zise:
— Ne întâlnim în sala de control, cu noi detalii despre dragul nostru de Flammarion, pierdut printre coclaurile marţiene.
La ieşirea din cantină, se ciocniră de Sebastian Barretto, revenit din pauza de fumat, iar Mateo îi strecură printre dinţi:
— Curule!
Francesco îl trase după el, însă Mateo tot izbuti să-i arate lui Barretto degetul mijlociu. Nu-i spusese nimic afară despre întrunirea din cantină şi despre revenirea lui Flammarion, cu toate că, fiind în „acvariul” din platforma controlorilor de zbor, care oferea o panoramă a întregului spaţiu de operaţiuni, fusese cât se poate de la curent cu ce se întâmpla.
Mateo era unul dintre puţinii cowboys de la ESA calificat pentru dirijarea unui astfel de rover şi, deşi roboţii aveau un grad ridicat de autonomie, dispunând de hărţile preinstalate la bord şi având seturi complete de instrucţiuni de lucru, tot era nevoie de participarea, la răstimpuri, a unui operator ca el, capabil să înţeleagă şi să aplice instrucţiunile din patch-urile de date transmise robotului marţian. Primiseră de la NASA poziţia roverului, marcată pe harta interactivă cu indicativul vechi al misiunii, iar la vederea localizării lui Flammarion, cei din centrul de control al staţiei de urmărire izbucniseră în urale şi aplauze. Canfield, aflat între ei, dădea uşor din cap şi zâmbea, de parcă toate astea i s-ar fi datorat lui. Poziţia roverului era actualizată la fiecare trecere a satelitului american, singurul care îl luase în urmărire. Deocamdată. Până la dirijarea spre monitorizarea lui a unuia dintre cei doi sateliţi ai ESA, aflaţi pe orbita marţiană, orbiter-ul NASA supraveghea evoluţia lui Flammarion pe hartă. Roverul continua să meargă şi lui Mateo îi trecu prin minte să verifice care era viteza lui de deplasare, pentru că, la actualizarea poziţiei sale, părea mai mult un salt decât o deplasare lentă. Calculă că robotul circula în peisajul marţian, plin de bolovani, cu năprasnica viteză de 35 km/h. Cam atât i-ar fi trebuit să aibă ca să ajungă aşa de repede dintr-un punct în altul. În plus, robotul era serios deviat de la parcursul său de marş. Nimeni nu-şi putea imagina ce se întâmplase cu el într-un an şi jumătate de la amartizare.
— Nu se poate, mormăi Mateo, lăsându-se pe speteaza scaunului.
Ridică ochii spre imensul monitor din sala de comandă, pe care acum se lăfăia evoluţia lui Flammarion. Robotul ar fi trebuit să se deplaseze cu 0,16 km/h, maximum 1 km/h, pentru că nu se afla într-un raliu, ci într-o prospecţiune lentă, participa la acţiunea „nicio piatră neîntoarsă”, ori aşa se presupunea când fusese lansat. Îi pregăteau actualizarea datelor şi era de aşteptat să le trimită un prim raport cu autodiagnoza de rigoare, după alte 13 minute. Mateo trimisese primul semnal de interogare specializată, reluând legătura cu Flammarion. Traseul era puţin cam prea întortocheat pentru gustul său, semnalul fiind preluat de Mars Express 2, care-l retransmitea celui american, Mars Reconnaissance Orbiter, aflat în linie dreaptă de comunicare cu roverul.
— Nu s-ar putea să cerem ca NASA să ne trimită o imagine a lui Flammarion la întâlnirea cu roverul lor? zise el în microfonul de lângă buze, ataşat căştii de pe ureche.
Se uita spre controlorii de zbor.
— Negativ, Galleano, auzi el în cască. O să-i solicităm lui Flammarion să lanseze drona şi să ne transmită imaginile sale exterioare, pentru evaluarea posibilelor defecţiuni. Ai răbdare până-şi face un selfie şi ni-l trimite.
Din nu se ştie ce motiv, cei de la NASA întârziau cu transmiterea imaginii roverului, rezultată din întâlnirea lui cu Intuition, iar Mateo îşi zise că birocraţia transatlantică trebuia să se pună de acord cu cea de la Darmstadt, unde exista controlul staţiilor de urmărire ale ESA, iar cea de la Bruxelles, mult mai stufoasă şi redundantă, era un adevărat coşmar. Lui Mateo nu-i plăceau deloc autoportretele realizate din lungimea braţului, însă ar fi fost de acord cu o imagine a lui Flammarion luată de dronă de la vreo zece metri distanţă, din mai multe unghiuri. Parcă vedea „puiul” roverului, bâzâind ca o muscă sâcâitoare, deplasându-se cu motorul său electric şi roţile gonflabile, reacţionând la duritatea solului, în jurul lui pentru a-l filma pe îndelete.
— N-a observat nimeni ce viteză de deplasare pe sol are roverul ăsta? reveni Mateo.
— Probabil este o eroare de afişaj pe hartă, îi răspunse turnul de control împăciuitor, survenită în urma decalajului de transmisie. NASA e de aceeaşi părere.
— TWLT-ul nu face scamatorii din astea, insistă Mateo. Uită-te la distanţa acoperită între două puncte, continuă el, studiind coloritul suprarealist al peisajului marţian afişat pe hartă. Parcă ar fi un raliu acolo.
Evident, totul era colorat artificial, pentru identificarea diferenţelor de elevaţie. Regiunea, Elysium Planitia, pe unde hoinărea Flammarion, era atât de erodată în partea de sud, încât peisajul era complet aplatizat, fiind departe de dunele şi canalele produse de acţiunea vânturilor puternice. Mai departe se întindea vasta câmpie marţiană, căreia roverul îi întorcea spatele, apropiindu-se de formaţiunile şlefuite de vânt şi de norii de gheaţă năpustiţi asupra lor, uneori cu viteze de peste 500 de kilometri pe oră. Peisajul plat era viitorul formaţiunilor poligonale, supuse unei eroziuni continue. De la înălţime, acestea păreau solzii unei reptile zăcând la soare, iar lui Mateo nu i se părea prea clar ce ar fi putut explora roverul acolo. Apoi îşi aminti de misiunea principală de căutare a urmelor de apă de adâncime şi-şi zise că cineva din conducerea ESA ar fi, poate, încântat de aspectul de canale şi de albii secate ale zonei superioare din Elysium Planitia, sugerând medii fluvio-lacustrine, care ar putea adăposti urme de microorganisme autotrofe, chemotrofice sau chemoloto-autorofice. Poate că sosirea lui Flammarion într-o asemenea regiune era mană cerească pentru halatele albe de la centrul de control operaţional de la Darmstadt, însă aceasta nu figura pe harta misiunii, programată şi în memoria roverului. O avea pe monitorul său triplu şi Elysium Planitia nu intra în traseul prestabilit. Roverul se îndrepta spre unul din canalele dintre formaţiunile lustruite de vânt, canale care păreau săpate de lavă, precum şanţurile cu lavă revărsată din vulcanii islandezi.
Era o regiune plată ca o mare calmă, netulburată de vânt, de culoare turcoaz în coloritul elevaţiilor de pe hartă, cu excepţia acestor canale încrucişate într-un tipar neobişnuit, ca o plasă întinsă peste peisaj. Roverul lor părea că se îndreaptă în această direcţie, în loc să străbată câmpia şi să înceapă să urce spre marginea craterului de impact vizat de studiul ESA, unul dintre obiectivele corului antic de la centrul de control operaţional, dar care ar fi putut fi abordat dintr-o altă direcţie, potrivit misiunii originale. De la buza craterului, Flammarion ar urma să lanseze drona pentru a ajunge jos şi lua probe. Drona era marea scamatorie a misiunii, destinată accesului în zone unde roverul nu avea cum să pătrundă, însă Mateo se gândea deja că adevărata scamatorie era apariţia vehiculului prin labirintul canalelor de aducţiune a lavei scurse nu demult prin zonă. La scara temporală de pe Marte, asta însemna câteva milioane de ani. Pe harta regiunii vedea undeva, dincolo de canalele traversabile, patru formaţiuni geologice, ridicate deasupra peisajului redevenit neted ca-n palmă. Înconjurau, parcă, un soi de „luminiş”. Ar fi fost un minunat punct terminus al explorărilor, dar Flammarion se afla în cu totul alte locuri decât prevedea misiunea sa. Rătăcise timp de un an şi jumătate pe Marte fără a lua legătura cu nimeni sau poate că zăcuse nemişcat pe undeva, nu departe de locul său de amartizare, şi fusese repus în funcţiune printr-un capriciu al electronicii din interior, animată de baterii şi panouri solare şterse de vântul marţian aprig care, uneori, le curăţa de praful acumulat. Mateo credea că roverul sucombase din cauza unui accident grav la amartizare şi că se „trezise” în urma unui astfel de hazard, însă nimic nu explica cei peste 35 km/h cu care părea că se deplasează acum vehiculul de peste o tonă şi nici întârzierea de către NASA a trimiterii imaginilor de la întâlnirea lui cu Intuition. Un banc vechi spunea că un Mini Morris atingea o sută de kilometri pe oră numai dacă-i bătea vântul din spate şi se afla în cădere liberă pe undeva prin Marele Canion, iar lui Mateo i se părea că nici Flammarion n-ar fi putut ajunge în ruptul capului la 35 km/h. Se decise să evite cu totul birocraţia americano-europeană, activă şi în multe alte domenii, şi letargia infiltrată în rândul şefimii ESA, ridicându-se de la consolă ca să rezolve problemele identificării lui Flammarion pe altă cale.
Profitând de acalmie, Mateo se duse la toaletă şi se închise într-un separeu, scoţând telefonul din buzunar.
R U awake? scrise într-un SMS adresat amicei sale, Faustina Ruiz, operatoare — ca el — la JPL, în Pasadena. Erau cu nouă ore înainte faţă de California şi asta însemna 10:28 dimineaţa acolo. Faustina îi răspunse imediat:
The jazzman! G2CU! I’m B2W. HRU?
DNT , B ”, îi transmise titlul piesei lui Bobby McFerrin, ca întâmpinare. Mateo ştia sigur că echipa de la JPL îşi „trezea” în fiecare dimineaţă roverul Intuition cu câte-o piesă muzicală aleasă cu grijă, iar faimosul hit al lui McFerrin figura în playlistul lor.
:-D făcu Faustina drept răspuns, afişând emoticonul potrivit pentru un rânjet larg.
I’m in the loo from where I’m texting U this, descrise Mateo situaţia, sugerându-i că se ascundea acolo pentru mica lor conversaţie.
Faustina era de extracţie venezueleană. Discutară mai departe în spaniolă, cu toate că lui nu-i plăceau din cale-afară regionalismele şi expresiile ei dialectale, cel puţin când acestea se rostogoleau în discuţiile lor directe, pe Skype sau la telefon, ca nişte ghemotoace de mărăcini aduse de vânt pe strada mare din Podunk5. Însă auzise lucruri şi mai rele prin spaniola vorbită de comunităţile de latinos din State. Mateo îi explică ce voia de la ea în acel moment: imaginea lui Flammarion, în urma întâlnirii lui cu roverul american. Era curios ce va scrie Intuition în mesajul lui pe Twitter despre acest eveniment, el care comenta situaţii de genul: „Am însemnat o stâncă cu laserul spectrometrului, cercetând-o de la 5 metri distanţă. N-am scris Inty + Abigail = Love. Am descifrat încă o compoziţie chimică, dar a fost cea de-a 100.000-a oară când am procedat astfel în decursul misiunii. Trăiesc un adevărat vis. Ura!”
Faustina răspunse după un timp, după ce tastase BRB, trimiţându-i o imagine de mare rezoluţie, încadrată de marcajele uneia dintre camerele de luat vederi de la bordul roverului Intuition, încărcată, probabil, pe acelaşi mobil. Mateo îl recunoscu peFlammarion îndepărtându-se încet de Intuition în peisajul marţian crepuscular. Numai că acea cameră dorsală din dotarea roverului american (dispunea de 27) îl urmărise pe cel al ESA înregistrând şi momentul uluitor când acesta dispăruse dintr-o dată, la distanţă nu foarte mare de el. Imaginile nu-l înfăţişau pe Flammarion îndepărtându-se cu acel maximum un kilometru pe oră, îngăduit de motorizarea lui şi de parcursul prudent printre bolovanii marţieni, ci dispărând brusc. Mateo aprecie că acest lucru se întâmplase la circa 100-150 de metri distanţă de punctul de întâlnire. Reluă imaginea de mai multe ori şi tastă: Is there a kind of a trick?6 Faustina îi răspunse după un timp: Ceea ce va trimite NASA agenţiei voastre este ceva prelucrat. De asta le ia atât timp. Înainte de asta, Intuition a descoperit urme de roţi de la alt lander pe traseul lui. N-ar fi trebuit să fie acolo. Nu în regiunea aceea. Apoi a avut loc întâlnirea şi dispariţia lui Flammarion. Intuition a făcut fotografii ale urmelor sale până la punctul unde se termină. Indiferent ce vedeţi pe ecranele voastre acum, landerul nostru este oprit în aşteptarea instrucţiunilor, iar cel european nu mai este pe hartă. Vreau să spun că localizarea lui pe GPS este falsă.
Faustina nu se referea la GPS în sensul tradiţional. Pentru asta aveai nevoie de o reţea de sateliţi, aşa că, în locul lor, NASA se folosea pe Marte de un sistem de aşa-numiţi pseudoliţi autocalibraţi, emiţători-receptori răspândiţi prin peisaj, folosiţi de mai mulţi roveri într-o anumită regiune controlată prin misiunile lor. ESA nu dispunea de pseudoliţi prin Elysium Planitia, iar Flammarion se orienta acolo cu ajutorul celor americani. NASA încerca să-i ţină în beznă, cugetă Mateo, furios şi aproape indispus că readuseseră SMS-urile la limba engleză, cu toate că Faustina recursese la un text fără acronimele idioate născocite de puştimea tehnicizată, mereu în criză de timp. Thanks, babe! That explains lots of things there7. XOXOXO, scrise el. Ea-i răspunse prin trei fotografii cu urmele lăsate de Flammarion, terminate brusc. Fireşte, roverul NASA le realizase de la o distanţă prudentă faţă de punctual terminus al cursei omologului său ESA. Era ceva acolo, pe Marte, în afară de bolovani şi nisip roşiatic şi un cer de-un roz deschis. „XOXOXOXO”, adăugă ea.
Mateo ieşi din separeu şi aruncă încă o privire spre ecranul telefonului. Chiar atunci îi apăru ultima replică a fetei: FBI’s coming. Îi putea simţi groaza în aceste cuvinte. Rămăsese cu privirile pironite pe ele. Tastă îndrăcit: Que passa? Evident, nu-i mai răspunse nimeni. Poate că-şi aruncase telefonul, însă federalii vor scotoci prima oară coşul de gunoi căutându-l. Sau îşi lipise SIM cardul cu gumă de mestecat sub tăblia biroului.
— Ce mama naibii, mormăi Mateo.
Problema trebuie să fi fost extrem de importantă pentru ca guvernul Statelor Unite să reacţioneze aşa, dezlegându-şi dulăii spre JPL, în Pasadena, chiar în timp ce discutau.
Îşi trimise, în cea mai mare grabă, filmuleţul primit de la Faustina într-un cont anonim de pe Gmail şi-apoi lui Francesco, atenţionându-l din linia de subiect cu un şir de semne de exclamare disperate. Îşi stinse telefonul ca şi cum s-ar fi ascuns pe undeva, după ce părăsise, în grabă, locul faptei. Scoase SIM cardul şi-l băgă într-un mic buzunar al pantalonilor. La o percheziţie mai atentă, ar fi fost depistat imediat. Contemplase ideea de a-i face vânt în toaletă şi de-a trage apa după el, însă-i părea rău după tot ceea ce se găsea prin memoria SIM. Ieşi din toaletă ştergându-se cu mâneca pe fruntea transpirată. Recunoştea: spera ca alţii să-i urce filmuleţul pe YouTube până deseară. Odată ajuns acolo, trimiterile către secvenţa filmată pe Marte se vor multiplica precum o colonie de bacterii, împrăştiindu-se peste tot. La fel şi postările celor care susţin, în orice circumstanţe, teoriile conspiraţioniste. Dar de data asta aveau dreptate, îşi zise Mateo. Se gândi la Faustina şi-l trecură fiori când îşi dădu seama că aveau şi numărul lui de telefon. Era deja implicat. Îşi continuă drumul spre sala de control şi ridică din umeri aproape resemnat. Faustina nu trăsese nicio concluzie (sau, mai degrabă, nu apucase) despre urmele roţilor de rover (ea folosise termenul de „lander”, mai uzitat de JPL decât de europeni), întâlnite acolo unde nu aveau ce căuta, şi nici despre dispariţia lui Flammarion, pentru a fi recuperat la o nouă trecere a satelitului NASA. Nici despre cum se explica evoluţia roverului european şi nici despre cum dispăruse acesta, urmărit de teleobiectivele lui Intuition. Nu apucase să dezbată cu ea aceste aspecte, pentru că Faustina se izbise de betonul rece şi dur al zidului ridicat de „sistem”, care acum o pusese sub lupă şi-o întorcea pe toate părţile, cu sila cu care examinai un specimen dezgustător şi periculos, plin de microbi şi otravă. Îi va veni şi lui rândul, însă nădăjduia să apuce să lămurească cele câteva mistere legate de reapariţia din neant sau din norii de praf roşu de pe Marte a lui Flammarion. Dacă Intuition descoperise urmele de roţi pe propriul său traseu, cine le făcuse, din moment de roverul ESA îl depăşise deplasându-se cu faimoasa viteză de 1 km/h? Era implicat un al treilea rover? Intuition era în staţionare când avusese loc întâlnirea, marcată pe harta proiectată pe monitoarele lor, însă ruta nu figura nici pe departe în misiunea originală a luiFlammarion. Roverul o luase razna după amartizare, nu mai comunicase cu nimeni, iar acum probabil că mergea în cerc. În treacăt, se gândi că poate va scrie o carte despre această tărăşenie, apoi abandonă ideea (nu se vedea lucrând la aşa ceva, poate doar cu ajutorul unui scriitor din umbră) hotărând că va acorda nişte interviuri. Îl vor ţine minte şi după aceea şi se va pune la adăpost de suflul iscat de explozia de pe YouTube. Îşi aminti de vâlva creată de „chipul de pe Marte”, din regiunea Cydonia, după ce fusese depistat de imaginile trimise de una dintre sondele Viking, când Gerald Soffen, cercetător principal la JPL, a participat la conferinţa de presă a NASA ca să prezinte chipul ca pe „un joc de lumini şi umbre.”
„Când am făcut o altă fotografie a formaţiunii, peste câteva ore, dispăruse totul; a fost doar un truc, în funcţie de cum cădea lumina.” Ulterior, s-a dovedit că Soffen minţise cu bună ştiinţă. Oare şi acum vor prezenta totul drept un „truc”?
Mateo reveni în sala de control a misiunilor, gândindu-se la autodiagnoza roverului, care va lămuri şi traseul lui. Americanii n-ar fi reuşit să se înţeleagă cu el, pentru că totul era criptat în cel mai înalt grad. Se opri în pragul sălii, aruncând, discret, priviri în dreapta şi-n stânga, aşteptându-se la vreo doi, trei inşi în costum care să se îndrepte hotărâţi spre el, dar nu văzu pe nimeni şi nici nu-l aşteptau la consola lui. Remarcă faptul că pe displayul principal era harta cu localizarea lui Flammarion, în vreme ce Beagle 3ocupa, momentan, un loc secundar. Misiunea trecea printr-un moment de acalmie, după ce roverului i se transmisese ultima actualizare de program şi toată lumea era tentată să-l lase să-şi vadă de rutina lui, întorcându-şi atenţia spre „fiul rătăcitor”, regăsit după un an şi jumătate pe un traseu parţial acoperit de ruta prevăzută pentru Intuition. După ultima poziţie marcată pe vasta câmpie marţiană, alături de care apăruse un semn de întrebare, Mateo îşi dădu seama că roverul era mai aproape de reţeaua de canale care mărginea Elysium Planitia, însă acum totul i se părea o mistificare uriaşă, menită să ascundă ceva:
Flammarion dispăruse brusc în timpul marşului şi părea că-şi relua traseul dintr-un punct anterior, departe de traseul lui iniţial, parcurgând tangenţial ruta robotului american. Aruncă o privire spre cabina controlorilor de zbor, oameni care ar trebui să fie la curent cu ce ştia el, indiferent de sursă, şi se întrebă câtă birocraţie putea interveni între interceptarea Faustinei de către FBI şi o reacţie similară aici, la Cebreros? În niciun caz nu era o diferenţă de fus orar, îşi zise, lăsând capul în jos şi rânjind scurt. Privi harta de pe monitorul său triplu şi văzu că nici Intuition nu rămăsese pe loc, luând-o mai departe pe traseul său, însă făcând o deviaţie destul de amplă faţă de linia dreaptă urmată până atunci. Mateo îşi aminti din nou de regiunea Cydonia, pe care Viking-ul o fotografiase de pe orbită faimosul chip. Landerul lor, Viking 2, desprins de modul orbital, ar fi trebuit să amartizeze acolo, acestea erau planurile de dinaintea apariţiei controversei, dar NASA l-a dirijat, în cele din urmă, într-o regiune şi mai nordică, Utopia Planitia, după ce declarase că Cydonia era prea stâncoasă. Utopia s-a dovedit a fi şi mai bolovănoasă. Totuşi, nimeni nu-şi prea bătuse capul cu asta la vremea respectivă. Ulterior, a părut că misiunile Viking au fost dirijate în aşa fel încât să evite total pătrunderea în regiunea Cydonia. Poate că şi acum NASA a preferat să nu mai stea să cerceteze ce anume provocase dispariţia roverului Flammarion. Dacă te luai după cele trei poze, urmele de roţi se terminau acolo. Exista un soi de spaimă ancestrală faţă de locurile unde se întâmplau lucruri „misterioase”, inexplicabile, iar dacă întâlneai aşa ceva pe Marte, era mai bine să pasezi problema generaţiilor viitoare. Numai că pe Marte începea să fie înghesuială, cu toate roverele americane, europene, ruseşti, chinezeşti şi indiene şi acestea ajungeau să-şi calce pe urme într-o goană frenetică după sursele de apă. Începutul colonizării, îşi zise Mateo, amintindu-şi că şi Emiratele Arabe Unite se străduiau să trimită un rover acolo. Ridică ochii spre hartă şi se gândi că toate datele proveneau de la NASA şi că le puteau manevra cum voiau ei. Acolo, în Elysium Planitia, se putea întâmpla orice sau nimic. Semnalul de recunoaştere lansat de Flammarion fusese recepţionat de Mars Express 2 doar la limita frecvenţei în UHF, când satelitul se afla în drum pe orbita transpolară, cu un an şi jumătate întârziere, iar acum toate emisiile roverului erau, de fapt, retransmise de satelitul american devenit un soi de releu. Mateo găsea asta o ironie, după ce NASA se retrăsese din programul comun de depistare a biosemnăturilor planetei Marte, ExoMars, în 2013, iar administraţia Obama tăiase din greu fondurile agenţiei spaţiale. Revenirea la cooperarea cu europenii fusese dificilă, ruşii preluând, între timp, rolul NASA, asigurând toate lansările cu rachetele lor Proton şi semnând şi un program de cercetare împreună cu ESA.
Mateo-şi scoase mobilul şi cartela SIM, montând-o înapoi, şi porni telefonul aproape ruşinându-se de graba lui de a se deconecta de Pasadena, cu toate că-i luaseră sigur urmele. Până acum, nu venise nimeni să-l convoace la un mic interogatoriu în biroul lui Canfield sau în vreo sală din sediul Centro Nacional de Inteligencia, de pe autostrada A-7, la câţiva kilometri de Madrid. Semnul întrebării persista lângă ultima poziţie cunoscută a lui Flammarion şi Mateo ceru să i se trimită autodiagnoza făcută de rover, însă află că nu se mai recepţionase niciun semnal de la el. Se pomeni cu o mână care-l strânse de umăr.
— Ai tresărit. Ce naiba-i cu tine? auzi glasul lui Francesco, uşor ironic faţă de gestul lui reflex. Ce-i chestia aia pe care mi-ai trimis-o? adăugă în timp ce Mateo ridica privirile spre el.
— E un filmuleţ primit de la cineva din Pasadena, de la JPL, zise Mateo. Arată cum dispare, de fapt, Flammarion după întâlnirea cu Intuition, adăugă el, apoi îşi drese glasul, de parcă n-ar fi fost atât de sigur.
— Şi unde crezi că dispare Flammarion ăsta? Într-un fel de „Triunghi al Bermudelor” aflat pe întinsa câmpie marţiană? îl încolţi Francesco, rânjind. Dar poţi să-l urci pe YouTube, oricine poate încărca orice filmuleţ acolo, făcut sub duş, în bucătărie, într-o beţie cruntă prin Magaluf, cu pretenţia că a fost făcut pe Marte, continuă el, îngăduitor. Bineînţeles, îl vor ridica în slăvi adepţii teoriilor conspiraţioniste.
Mateo arătă cu un gest repezit spre harta marţiană, cu simbolurile şi marcajele de misiune pentru Intuition şi Flammarion.
— Totuşi, ceva s-a întâmplat acolo, zise el. Se pare că l-am pierdut din nou pe Flammarion, pentru că nu mai avem nicio veste de la el, iar americanii fac un ocol nejustificat al zonei, dacă e să compari cu traseul lui de misiune, îşi sublinie el vorbele, ca şi cum ar fi mâzgălit ceva pe ecran.
Francesco privi harta cu un aer destul de sceptic, ridicând ochii spre monitorul imens din sala de control.
— Tocmai l-au trecut pe Flammarion în linia a doua, comentă el schimbarea priorităţilor centrului de urmărire de la Cebreros.
Îşi strânse sub braţ mapa cu documente.
— Mă duc la „turnul de control”, rosti, dând din cap spre platforma conducătorului de misiune.
Înainte să plece, îi zise:
— Treci pe la mine la când termini aici. Stăm la o bere.
Francesco închiriase o garsonieră în sat, dar tot pe terasa motelului de la marginea localităţii se ducea la bere şi-şi făcea veacul. Acolo stăteau cam toţi cei de la centru, în timpul săptămânii.
Mateo dădu din cap. Primise confirmarea în căşti a schimbării de prioritate în ceea ce-l privea pe Flammarion. Dacă, după două ore, de la trecerea în zona de recepţie a satelitului Mars Express, roverul nu mai dădea niciun semnal, era declarat oficial pierdut. Îşi zise că nici comunicatul de presă nu va mai ieşi. Clătină din cap şi scoase mobilul din buzunar.
R U OK? Wassup? o întrebă pe Faustina. Voia să vadă cine-i răspunde.
I’m fine.
Pentru Mateo, răspunsul sună aproape ca o dezamăgire. Sau poate că stătea de vorbă cu FBI-ul.
De unde ştiu eu cu cine vorbesc? OK, uite o întrebare de control: când când ne-am futut ultima dată?
Răspunsul îi apăru pe ecran cu o oarecare întârziere:
A fost anul trecut în Barcelona. Dar cred că a fost pentru ultima oară când am făcut-o, dobitocule!
Îţi apreciez sinceritatea frustă, Faustina. Ce-a fost cu povestea aceea cu federalii care-au pus laba pe tine? Şi ce-a fost cu filmul acela cu Flammarion dispărând pe Marte?
A fost o glumă, prostovane! Era menită să susţină o alta, filmul acela superscurt pe care l-a plasat cineva pe reţeaua noastră de aici, de la JPL. Însă tu nu pricepi astfel de lucruri, Mateo. Nu eşti genul. Nenorocit lipsit de umor ce eşti!, se ambală Faustina.
Mateo dădu din cap. Se întorsese cu spatele de la marea privelişte marţiană întinsă pe monitorul principal, răsucindu-şi scaunul şi acum stătea faţă-n faţă cu peretele despărţitor alb al sălii de control. Era ultimul din rândul de console. Cu doar cincisprezece oameni în sală, niciuna dintre misiunile urmărite de la Cebreros nu mai necesita înghesuiala de la centrul de control al NASA de la Houston. Tastă furios:
Eşti pur şi simplu jalnică, Faustina. Ştii că nu trăim în nici un fel de scenariu din X-Files aici. Noi doi suntem profesionişti, nu ne batem joc de astfel de lucruri. Iar atunci când se întâmplă ceva ciudat, tindem să luăm lucrurile în serios. Pur şi simplu m-ai dezamăgit.
Viaţa-i nasoală, iar tu eşti al fel de nasol. Am terminat-o cu tine, Mateo. Adio şi n-am cuvinte!
Mateo se întoarse din nou spre sală, afişând un zâmbet scurt, în vreme ce mai citi o dată răspunsul dur al Faustinei. Înălţă din umeri şi-şi ridică privirile spre monitorul principal cu imaginile actualizate. Împărţiseră harta de misiune în două şi sectorul cel mai redus îi aparţinea acum lui Flammarion, asupra căruia continua să planeze
marele semn de întrebare. Se gândi că, dacă Faustina jucase teatru, o făcuse foarte bine. Era credibilă. Nu făcuseră dragoste când se întâlniseră la Barcelona, pentru că venise însoţit de Agnes, prietena lui, căreia de-abia azi îi dăduse papucii.
* * *
Mateo aşteptă momentul când îi transmiseră lui Beagle 3 ultimul pachet cu datele actualizate şi strecură într-un patch ataşat imediat, cam de aceeaşi mărime cu ultimul, ca şi cum l-ar fi repetat pe acesta, instrucţiuni pe care Mars Express 2 le va emite de fiecare dată când va efectua o trecere în apropierea marii câmpii marţiene Elysium Planitia. Între alte instrucţiuni pentru Flammarion, figura şi aceea de transmitere a indicativului său al misiunii şi cuvintele I’M BACK, I REALLY AM. GOOD TO C U AGAIN GUYS!
Cu ochii la harta marţiană, Mateo îşi dădu seama că şi acolo ar putea cânta ceva la pian: tableta lui cu afişaj holografic l-ar fi putut ajuta să interpreteze Un Blues pentru Planeta Roşie8. Exista o aplicaţie, Real Piano, care i-ar fi ridicat sub ochi clapele albe şi negre şi le-ar fi putut mângâia cu degetele lui înmănuşate. Şi, indiferent de acustica marţiană, indiferent cât de ciudat ar fi fost, Un Blues pentru Planeta Roşie tot ar fi răsunat în căştile primilor oameni pe Marte chiar şi afară, pentru că se puteau conecta cu tableta lui. Mateo zâmbi.
1. Beagle a fost nava pe care a efectuat Charles Darwin călătoria sa în jurul lumii. În la 19 decembrie 2003, roverul ESA, Beagle 2, lansat de pe orbiter-ul Mars Express al agenţiei spaţiale europene, a fost pierdut pe Marte (n. a.).
2. Two Way Light Time – Timpul trecut pentru transmiterea unui mesaj şi recepţionarea răspunsului (n. a.)
3. Camille Flammarion a publicat, în 1892, o frumoasă hartă a planetei Marte, care „corecta” câteva aspecte ale hărţii anterioare marţiene, realizată de astronomul englez Richard Anthony Proctor, în 1867; un crater de pe Marte îi poartă numele (n. a.).
4. ESOC Darmstadt, Centrul pentru Operaţiuni Spaţiale Europene, de unde se planifică şi se dirijează majoritatea misiunilor spaţiale ale ESA, agenţia de profil, „sora” europeană a NASA (n. a.).
5. Orice localitate sau sat insignifiant, similar cu Cucuieţii-din-deal sau Vai-de-ei (n. a.).
6. E vreo şmecherie la mijloc?
7. Mersi, scumpo. Asta explică multe pe-aici.
8. Titlul unuia dintre capitolele cărţii lui Carl Sagan, Cosmos
Text publicat în:
