Rock me Adolf Adolf Adolf

„Răul este o boală.“
William James
„Nu-i adevărat!“
Silviu Genescu

Clubul „Satisfaction “ nu mai lansa de jumătate de oră invitaţii de intrare, rostogolind hologramele publicitare în josul străzii 124, fostă Daliei, ca nişte baloane imense de săpun,  purtate parcă de rafalele unui vânt aspru de toamnă, desfăşurate imediat ce baleiajul uşii dădea de vreun potenţial muşteriu. „Gala tinerelor vedete prolet-punk. Ocazie unică. Spectacolul nu este distribuit pe servere. Intră acum şi-ai să vezi vedetele de mâine!“, debita înregistrarea idioată a programului publicitar, care omitea informaţia de bază şi furniza o imagine falsă a ceea ce se urma să se petreacă înăuntru. Show-ul prolet-punk nu era altceva decât deschiderea pentru concertul lui Alfred Ziller, anunţat într-un alt pachet publicitar. Cele două momente nu se suprapuneau decât dacă veneai cu lecţia învăţată de-acasă. Desincronizarea părea expresia haosului dominant în toate deciziile de management de la „Satisfaction“ sau subtilul efect al unei interdicţii indirecte. Ziller însemna scandal. Îl declanşa oriunde apărea. Înăuntru erau destui care ştiau la ce să se aştepte. Sală plină, accesul nu mai era permis decât posesorilor de carduri emise de club. M-am oprit în faţa uşii plasând cardul în fantă, lăsând sistemul de securitate să-mi scaneze retina. Ne holbam unul la altul de vreo jumătate de minut, când uşa emise un chiot scurt, victorios, dându-se apoi la o parte cu un oftat penumatic.
- Bine aţi venit, mă salută uşa. În banca lor de date figuram drept producător al unei obscure case de discuri, existând, deci, posibilitatea ca, într-o bună zi vreuna dintre vedetele propulsate de cinstitul stabiliment cuibărit într-un fost cinematograf de cartier să ajungă să-şi facă un nume şi datorită faptului că fusesem pe acolo. Nu mă bucuram însă de nici un favor pe chestia asta. Am dat să trec de gorilele de la intrare fâlfâind grăbit cu pulpanele largi ale balonzaidului, însă m-au oprit cu o mână în piept. Îmi detectaseră un camcorder şi Zap Gun-ul. Degetele unuia dintre malaci îmi deschiseră nasturii balonzaidului extrăgând un Sony băgat în buzunarul interior şi arma. Pe figură îi strălucea o expresie mulţumită, zâmbetul idiot care-i curbase obrajii părea maxima lui expresivitate. Cred că-şi  folosise toate sinapsele pentru asta. Avea o dexteritate de şuţ, dar nu i-a trecut prin cap să caute mai departe. Într-unul din buzunarele din spate de la blugi ar fi dat peste un camcorder Braun, extraplat, din care ieşeau firele subţiri ale unei perechi de  teleobiective miniaturale cusute în mânecă. Îi ataşasem un cod  de pe o cutie de cigarilos Upmann ca să treacă de sistemele lor de securitate.
Nu fusesem singurul care încercase să se strecoare cu un camcorder. Într-un cărucior de supermarket erau aruncate câteva zeci de bucăţi, confiscate de la cei interesaţi să plece cu înregistrarea concertului lui Ziller. Ar fi fost cel puţin bătător la ochi să nu fi încercat şi eu. Numai că nici unul nu se apropia măcar de performanţele modelului meu, un Braun proiectat pentru supraveghere de la distanţă. Nu-l găseai prin SpyShop-urile din oraş. Îl alesesem mai puţin din cauza performanţelor sale cât pentru dimensiunile extrem de reduse. Formatul său îmi dădea o şansă să trec cu el de cerberii de la intrare.
         -  Ştii, nu ne place să veniţi aici cu băutura de acasă şi nici cu camcordere, făcu gorila butonând tastatura micului Sony aflat în stand by. Meniul afişat îi smulse încă o grimasă care trebuia luată drept un rânjet satisfăcut. Dă-mi acum parola, comandă el scoţând cartela de protecţie. Alesesem numele motanului meu, Babu.
 Resetă toate funcţiile ştergându-i codul de personalizare.
- Gunul îl primeşti la ieşire, se îndură el. Trebuia sa continui s-o fac pe idiotul.
- Şi camcorderul meu? Îmi aruncă o privire duşmănoasă, arătând cu un gest vag spre afişul de la intrare, care anunţa că orice aparatură de înregistrare găsită la „onoraţii noştri clienţi“ se confisca fără drept de apel. M-am gândit că în orice club serios de dincolo mi-ar fi făcut vânt fără nici o vorbă. Nu, m-am corectat. Ar fi chemat poliţia. Dar dacă ar fi făcut la fel cu fiecare caz în parte, gala prolet-punk ar fi evoluat cu sala goală. Am dat din cap şi  mi-am luat o cutie de bere de la bar afundându-mă în atmosfera dominată de erupţiile sonore din „Satisfaction“. Pe scenă, Kidnapping, o trupă despre care te mirai că mai exista. Se vedea pe ei cum se chinuiau pe scenă să evite să intre în circuitul cârciumilor afumate din cartier, cântând pentru consumaţie şi ceva bani de buzunar. Vocalistul lor îşi mai trecu o dată degetele care se iţeau din mănuşa decupată peste corzile unui Fender antic. Acordurile se smulseră grele şi diforme, având nota distinctă a unei dâre de noroi lăsată de marmura impecabilă din faţa hotelului Hilton Timişoara.
- Aplaudaţi-ne, băi, senililor! se răsti el spre sala care mormăia nemulţumită. Nu se putu abţine şi arătă tuturor degetul mijlociu, ceea ce smulse o furtună de proteste.
- ‘te-n măta! ripostă sala. Trage apa după tine, rahatule! Durul punkist smulse microfonul de pe stativ şi slobozi peste el un vânt sonor, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva ăsta era nivelul maxim al potenţialului său creativ. Oricum, gestul arăta că ajunsese la stadiul „cine zice ăla ie“, în lipsa oricărei alte replici. Fusese ultimul grup din şirul improvizat de „tinere vedete prolet-punk“ înainte de apariţia lui Ziller. Acesta aproape că se ciocni de patrula de la Kidnapping la intrarea în scenă, prilej pentru un salut scurt, umăr la umăr. Nu s-a putut auzi ce şi-au spus, dar era clar că nu se pecetluise acolo o prietenie pe veci. M-am afundat în fotoliu orientând miniteleobiectivele camcorderului strecurate prin mâneca balonzaidului până am auzit în pastila acustică din urechea dreaptă semnalul de încadrare corectă a scenei. Îmi dresasem din vreme camcorderul introducând în memorie o proiecţie în AutoCad a sălii. Ţineam cutia de bere în aş fel încât dădeam impresia că mă pregăteam pentru un toast în cinstea starului de pe scenă.
- Pe mine mă vreţi?! ţipă Ziller la doi metri de microfonul Neumann, masiv, înfipt în vârful unui trepied scorojit. Atmosferă de epocă, echipament cu aspect îmbătrânit, de inventar de casă de cultură orăşenească. Gala prolet-punk evolua într-o imitaţie de „manifestare de masă“ înghesuită în stilul aprobărilor date de vechile autorităţi comuniste de pe vremuri. Pe culoarele de pe margine se puteau vedea tineri tunşi regulamentar, în jachete negre de piele, croite cu revere late, ca pe vremea lu Pazvanti Chioru’, care urmăreau ce se întâmpla pe scenă cu aerul că de-abia aşteaptă să interzică totul. Ulterior, am aflat că deschiderea fusese amânată cu jumătate de oră fiindcă se anunţase că nu venise încă aprobarea de la „tovarăşul Zânu, de la Comitetul Culturii socialiste“. Pe ecranul Megavison se derulase în acest răstimp un documentar despre depăşirea de plan la Uzinele 23 August şi spotul propagandistic cu Amza Pellea cântând despre „cincinalu-n patru ani şi jumătate“. Era un artificiu inutil, o tentativă obosită de resuscitare a atmosferei dintr-o epocă despre care publicul de aici nu avea nici o referinţă. Nici nu-i interesa pe puştanii isterizaţi cum se trăia pe vremea Cârmaciului şi luară totul drept încă o cascadă de  defecţiuni tipice pentru activitatea de la „Satisfaction“. Aproape că rupseseră scaunele de nerăbdare. Pe mine mă distra. Dacă ştiai câteva trucuri puteai folosi instalaţia de sonorizare pentru a disciplina întreaga turmă. Era atât de simplu să strecori comenzi subliminale. Aici ar fi  trebuit să înceapă cu „nu scuipaţi pe jos“.
Răcnetul lui Ziller era ca o invitaţie de a te înfrupta din el şi nu o întrebare, motiv pentru care schimba câteva rânduri de cămăşi la fiecare show. Fanii victorioşi strângeau întotdeauna trofee smulse din ambalajul care-l acoperea. Dintr-o singură mişcare, atât de precisă şi decisă încât vădea un oarecare exerciţiu, o blondă disperată,  urcată pe scenă în întâmpinarea lui, îi sfâşie mâneca stângă a cămăşii de mătase.
- Te iubesc, Alfred!
Pe braţul lui dezgolit, ocupat de tatuaje, un dragon protestă indignat, aruncând flăcări pe nări.
- Brăţara nu, futu-i mama măsii! urlă Ziller smulgându-şi din înghesuială mâna cu microfonul. Am rânjit. Ori uitase de brăţară când îşi regizase intrarea, ori o făcea în mod grosolan pe zburlitul, ca să arate că nu-i era indiferent ce trăgeau de pe el. Un mod foarte subtil de a-şi vinde zorzoanele băştinaşilor fascinaţi de apariţia zeului lor. Înainte ca orice şansă de retragere să-i fie tăiată de grupul tot mai mare de fani urcaţi pe scenă, făcu un salt înapoi, îşi desprinse centura şi resturile cămăşii aruncându-le pe în public. Oamenii cu emblemele SECURITY pe spate se hlizeau dându-şi coate. Vânzoleala făcea parte din scenariu. Şi Ziller aprecia micile trucuri de regie. Sacrifica ce mai putea ca să câştige un răgaz şi să-şi înceapă numărul înainte ca sala nerăbdătoare să înceapă să urle „N-o mai frecaaaaaaaa!“
- Temeschburg, eşti gata? răcni el. „Temeswar“ l-am corectat în gând. Ăsta era vechiul nume nemţesc al burgului. Ar fi mai bine pentru tine să fie chiar aşa, adăugă în timp ce din spate îşi făcu intrarea trupa lui de acompaniament. Nu m-a surprins să-l văd şi pe Pat Kenlow „Porridge“ printre ei, cu faţa lui lată şi inexpresivă, care abătuse nemernica poreclă asupra lui. Când cânta, Kenlow afişa o mimică la fel de vie ca luciul unei budinci. De la întâmplarea fericită, albumul „Krush Die Augen“, erau nedespărţiţi. Oricum, izolat, Kenlow nu mai făcea nici doi bani cu iluminismul lui post-trash într-o zonă unde toate păreau spuse şi vândute. El şi Ziller erau ca două gaze binare, plutind inerte în rezervoare separate. Era însă destul să deşurubezi capacele ca să obţii explozia.
Chiar şi Ziller trebuia să se supună ritualului unui turneu: cânta numai piese de pe noul lui album, cu un titlu ascunzând, comme d’abitude, un sens distorsionat: „Plokta-Doo-Doo“. Steve Railey comenta în New New Musical Express că în cazul în care „Plokta“ era un acronim pentru  Press al Lot Of Keys To Abort, Alfred Ziller trebuia să apese degrabă pe Esc sau F7, vechile taste, ca să iasă din rahat şi din „zodia urât mirositoare a naftalinei de unde-şi scoate piesele“. Ziller. O ironie locală. Te ducea cu gândul la ţinta care mi se aşeza neştiutoare în cătare. Ziel.
Am tras un gât de bere din cutie, după ce o înălţasem în semn de respectuos toast către cei de pe scenă, dându-mi seama că una dintre gorilele clubului mă fixa cu insistenţă. Probabil, îşi focalizaseră obiecticvele camerelor de securitate asupra cutiei de bere întrebându-se dacă nu cumva era cazul să mi-o confişte. Ciocnirea de la intrare. Înregistrările ilegale ale unor show-uri reprezentau mai mult decât un hobby, erau o industrie ascunsă oricăror statistici oficiale şi ajungeau în reţea în timp real, dacă ştiai să păcăleşti ecranajul sălii. Ziller şi trupa plonjară direct în concert fără să mai piardă vremea cu sound-check-ul pe instrumente şi voci. Schimbară setările din mers iar tehnicianul lor plimbă un scanner de interferenţe prin sală, depistând trei tipi cu camcordere care trecuseră de filtrul de la intrare, indicându-i nemilos brutelor din paza clubului. Au fost scoşi din sală fără nici un fel de menajamente, de parcă ar fi fost găsiţi fără bilete în vreunul dintre tramvaiele hodorogite ale RATT-ului şi n-aveau bani de amendă. Concurenţa. Mi-am reprimat cu greu un zâmbet. Camcorderul Braun intra automat în faza pasivă la orice interogare specializată, clonând semnalele de reţea ale celularului meu.  După cea de-a şasea piesă, Ziller ceru prin semne disperate să se facă linişte.
- Vreau să-mi aud înghiţitura, neamule! anunţă el. Aşteptă până când în sală nu mai persistau decât huruitul ventilatoarelor şi zumzăitul discret al PA-urilor. M-am pregătit pentru încă o reprezentaţie de circ. Luminile alunecau umede pe torsul lui dezgolit, pe craniul ras, lucind de transpiraţie. Arăta ca un acrobat chinez, luîndu-şi avânt pentru triplul salt mortal al serii. Cineva din personalul lui îi puse pe umeri una din cămăşile de rezervă. Şi-o smulse ştergându-şi faţa năduşită, apoi azvârli cămaşa spre mâinile ridicate spontan din public. Asta provocă o scurtă busculadă lângă scenă. O încăierare precipitată, străbătută de icnete de durere şi măscări desprinse din grupul de fani. Imagine caracteristică de la marginea oricărei scene pe care evolua Ziller. Bastoanele electrice ale securităţii clubului intrară, de data asta,  necruţător în acţiune.
- Mă bucur că sunteţi atâţia aici, anunţă el, ironic, peste ultimele ecouri ale încăierării. Am auzit că, pe vremuri, ţara voastră se numea Ceauschwitz! Din nefericire, acum întreaga lume a devenit Ceauschwitz, un tărâm întunecat, sinistru, însă sistemul are grijă să ascundă acest lucru. Sunteţi orbi şi surzi dacă nu v-aţi dat încă seama. Radioul, mass-media, varsă în urechile voastre tone de publicitate şi de gunoaie, conserve de muzică fără nici o substanţă. Când ajungeţi acasă, daţi cu aparatele alea nenorocite de pereţi şi aruncaţi-le la ghenă, ne îndemnă el scoţând o rafală de acorduri ameninţătoare din corzile chitării. Toate frustrările lui Ziller ţâşneau prin microfon. Adevărul era că posturile de radio nu  se prea înghesuiau să-i difuzeze piesele. Îşi atinse creştetul cu una din unghiile mâinii stângi, acoperite de o peliculă metalică, să reziste la arat corzile
- Adunaţi-vă cât mai mulţi în acelaşi loc, încărcaţi-vă bateriile cu aceea unică energie degajată de mase. N-aveţi ce căuta acasă, printre ziare, televizoare, fleşcăiţi în fotolii. Sistemul vă vrea acolo! răcni Ziller ca un adevărat profet al răzmeriţei incubate în muzica propovăduită cu ardoarea unui mistic. Pielea lui albă strălucea în faţa rastelurilor de boxe, deasupra cărora se căscau, ca nişte ambrazuri de cazemată, fantele sirenelor, arătându-l singur şi vulnerabil. Ca un transfug prins în reflectoare la poalele Zidului Berlinului. Numai că el nu fugea. Defila.
- Das ist unglaublich, am auzit în pastila acustică. M-am întors. Fusese o exclamaţie şoptită, însă intrase în raza de acţiune a microfonului de ambianţă, filtrată prin hărmălaia din jur. Uitasem să deselectez filtrele pentru canalul audio de sală. Am înjurat în gând. Riscam ca în locul ambianţei live să fi trimis doar fluerături izolate şi scârţâitul scaunelor. Microreceptorul înfundat în urechea mea vibra puternic în limba nemţească. În dreapta mea, la câţiva metri distanţă, doi tipi spilcuiţi, sosiţi  în timpul antractului oferit de Ziller. Pardesiile lor nu erau luate din vitrinele magazinelor pe care le ştiam eu. Modele clasice, croite cu o anumită austeritate, sugerând conturi doldora şi ore fixe, respectate cu rigoare.  Mi-am plimbat, nesigur, degetul deasupra selectorului On-Off pentru filtre şi am început să butonez telecomanda fixată sub tăblia mesei cu un ghemotoc lipicios de Wrigley’s activând lexiconul german al camcorderului. Nu puteau fi decât doi tipi dintr-un GmbH, picaţi într-o  prospecţiune uluitoare în miezul rumorii difuze care domina acum sala fostului cinematograf „Constructorul“. Părea că îi povăţuise cineva să aterizeze aici ca să-şi asculte un compatriot deplasat într-un astfel de loc exotic dintr-o dorinţă de cuceritor. Ziller spusese la un moment dat că ambiţia lui era să facă în aşa fel încât muzica lui să pătrundă în toate cotloanele Pământului. Trufie şi automăgulirea de care numai el era în stare. Doar Biblia ajunsese peste tot. Îmi şi imaginam scena. Cei doi, aşezaţi confortabil în fotoliile de piele Masseru din biroul şefului administrativ al regiunii industriale Vest, într-o pauză de protocol, primind cardurile de acces la „Satisfaction“ peste luciul mat al plăcuţelor de gresie de pe masa pentru cafea. O secvenţă suprarealistă. La fel de imposibil părea ca domnii în pardesie din păr de cămilă să fi ieşit de la taverna grecească din colţ împiedicându-se apoi în holograma de la „Satisfaction“. Neverosimilă era şi călătoria până aici, din blocurile compacte, oraşe supraetajate ale Germaniei, cu propriile lor sere hidroponice şi sisteme energetice, într-un loc ca o coborâre în ceaţă. Investitorii preferau să angajeze carne de tun din masa amorfă de şomeri aşezaţi la coadă la Arbeitamst,  trimiţând-o aici ca să-i reprezinte. Se baricadaseră în cartierul Freidorf ca într-o Marcă medievală germană, cu flamurile de Landwehr fluturând în vântul năpustit peste câmpia Timişului. O fabrică de rataţi. După doi, trei ani, tipii din Freidorf trebuiau rechemaţi în Heimat fiindcă împrumutau obiceiurile locale şi deveneau ca şi noi. Primul simptom: nu mai apăreau la fix la întâlnirile de afaceri, în schimb, ofereau nişte scuze formidabile pentru asta.
Încercasem să înţeleg despre ce naiba sporovăiau cei doi înainte să activez lexiconul fiindcă un cuvânt se detaşase provocator din conversaţia lor cu iz de conspiraţie.  Parcă vorbiseră şi de „Înalta Ştiinţă“, însă „Fuhrer“ nu-ţi prea lăsa imaginaţia să zburde în voie. Nu-ţi dădea de ales nici o altă variantă decât cea arhicunoascută din manualele de istorie. Rămăsese neatins de lexicon, păstrat în germană, ca şi cum cei care făcuseră programul  n-ar fi auzit niciodată de el. Sau poate tocmai fiindcă avuseseră în minte cea mai odioasă conotaţie dintre toate posibile. „Fuhrer“. Un substantiv atât de faimos n-avea cum să se rătăcească din întâmplare în discuţia celor doi costumari.
- La 30 de ani Fuhrerul îşi aprofunda studiile despre Înalta Ştiinţă, iar ăsta se scălâmbăie pe scenă. Cum s-a ajuns atât de departe cu acest circ, Fritschen? De ce i s-a permis să ajungă înt-o astfel de postură?
-Este ceva, într-adevăr penibil, Herr Doktor. Nu ne-am aşteptat la un astfel de rezultat. Fuhrerul a fost în tinereţea lui corist la Lambach şi putea interpreta bucăţi din Lehar şi Mozart din memorie. Tentaţia muzicii nu l-a ocolit nici de astă dată.
- „Tentaţia muzicii“, Fritschen? Asta numeşti tu muzică? N-avea nici un rost să încerc să conectez camcorderul la sistemele de acasă, iar de acolo să accesez pe şest baza de date a poliţiei de frontieră, pentru identificarea celor doi. Şi aşa solicitam la maxim extensia de bandă transmiţând concertul prin barajele ecranării. Dacă voiai să-ţi foloseşti celularul n-aveai decât să vorbeşti din barul clubului sau din hol. Nu prevăzuseră însă şi faptul că te puteai interfera cu emisiile pachetelor publicitare trimise turnului Romtelecom înălţat ca un pix lucios şi monstruos deasupra Pădurii Verzi, mâzgălind harta oraşului cu traseele invizibile ale comunicaţiilor digitale. Mă foloseam de limita benzilor de frecvenţă din meniul de interogare a instalaţiei de la „Satisfaction“ către turnul Romtelecom, strecurând între pachetele de date  propriul meu semnal audio-video, retransmis apoi receiverului de acasă. Intram pe Net cursiv, fără secvenţele de bruiaj care ar fi făcut orice emisie în timp real incomprehensibilă.
Unul dintre cei doi, „Herr Doktor“, folosea autoritarul „Du“ adresându-se celuilalt. Tonul şi limbajul îl deconspirau pe şeful dintre ei. Tonul sugera o altă ambianţă, un alt cadru. Pista de testare a noului model Daimler Benz GM. Maşina zace boţită de unul din standurile de şoc, iar şeful este nemulţumit de viteza de reacţie a sistemului de reconfigurare a caroseriei. Îi va concedia pe toţi.
Ziller vorbea acum despre libertatea de a ţi se face greaţă când vedeai mutrele celor din establishmentul politic mondial, apoi se pogorî în sală cu acordurile din „Statuia Libertăţii şi-a luat vacanţă“, întorcând cu precizie albumul pe cealaltă faţă. „America! Statuia Libertăţii face striptease în Caraibe/, Când s-o întoarce acasă, scotoceşte-i bagajale/, Fă-o să borască plicurile cu imigranţi ilegali/ Şi întreab-o de mă-sa a plecat din post!“
Tuna cu mâna încleştată pe grif, oprind solo-ul, preţ de o măsură, pentru a-şi puncta afirmaţiile. Urletele lui străpungeau acum vacarmul ritmat al percuţiei.
 - De la Oratorii la aceste dejecţii este o distanţă enormă. Cred că am văzut destul. Vreau să pui capăt imediat acestei…orori. Nici un fel de ratări de data asta, cred că ştii la ce mă refer, da, Fritschen? Ar fi mai bine s-o faci aici, în această ţară de rahat, unde i se poate întâmpla orice, oricui.
Am aruncat o ocheadă, pe furiş, spre cei doi spilcuiţi. Nu credeam că se pregăteau să scrie o cronică de concert pentru Q sau Rolling Stone. Nu înţelesem exact ultima frază rostită de Măria Sa. Ce să termine? Şi de ce aici? Cei doi  nu mi se mai păreau deloc o prezenţă exotică, rodul unei întâmplări indescifrabile. Veniseră ca în faţa unui banc de probă, la evaluarea unui Gerät.  Doamna din Long Island se reaşezase pe soclul ei măreţ şi iar guvernul din Washington DC ordonase să i se facă o lobotomie, când m-am trezit că îi filmam pe cei doi GmbH plecând din sală, făcându-şi loc printre puştanii cuprinşi de un extaz exprimat printr-un ritm care făcea masa aceea de oameni să semene cu o alunecare de teren, îngropând totul în calea ei. Am desprins telecomanda de sub masă şi m-am lansat pe urmele lor. Am tastat din mers numărul telefonului public de lângă intrarea clubului sperând din tot sufletul că nu era folosit chiar atunci sau să nu dau de vreun imbecil curios cu receptorul în mână. I-am depăşit aproape de uşă, ieşind înaintea lor, sub privirile uluite ale gorilelor care n-au mai apucat să-mi paseze Zap Gunul. Herr Doctor îşi trecu mâna peste pardesiu, acolo unde-l atinsesem în treacăt, înlăturând o pată imaginară de murdărie. Îi plasasem un spot de identificare. Era ca şi cum îi vărsasem pe ţoala lui scumpă o găleată de vopsea fosforescentă, autorezonatoare, iar el nu băgase de seamă. N-am mai stat să-i privesc mutra albă, atinsă de umbra răbufnirii de dispreţ întipărită în cutele crispate de pe obraz. M-am înfundat  în cupa de plexiglas a telefonului, cu receptorul în ureche. Am început să bat câmpii cu voce tare, întorcându-mă încet spre conglomeratul de clădiri din campusul universitar cu aerul că le vedeam pentru prima dată. Iată-i pe amândoi intrând într-o limuzină Hertz, închiriată. Oferea o protecţie la fel de eficientă în calea gloanţelor cam ca şi un TAB. Portierele culisară fără un sunet în angrenajele lor. Mi-am notat numărul pe palmă, apoi am pus telefonul în furcă întrebându-mă de ce făceam toate astea. Numai fiindcă auzisem cuvântul „Fuhrer“? Pierdusem o grămadă de bani. Aproape că puteam vedea pe cerul monocrom, plictist de furtunile ce-l cutreierau, datele retragerii de plăţi din contul meu. Primul fulger depărtat, iluminând norii întunecaţi dinspre Fabric anunţă că eram falit. Mi-am dat seama că arătam ca un idiot, cu receptorul telefonului public în mâna dreaptă şi cu celularul în stânga. M-am uitat la ceas. Ziller mai avea vreun sfert de oră de cântat, dacă nu cumva oprea iarăşi totul pentru un mic discurs arţăgos, sau dacă nu izbucnea vreun scandal. Am hotărât că era mai bine s-o iau din loc dacă voiam să aflu ceva. Oricum, ieşisem de pe Net şi asta însemna tragerea cortinei pe ziua de astăzi.
Răseseră sala aceea monstruoasă de sport de pe Aleea Sportivilor ca să facă loc unui parc care înconjura cu un brâu de verdeaţă micul hotel şi mall-ul ridicate în apropiere, numai că un albanez drogat, crezându-se în Macedonia, incendiase hotelul cu ani în urmă, iar ruinele mohorâte împungeau şi acum cerul cu  cioturile lor colţuroase. O trupă de puştani cu încheieturile acoperite de benzile de protecţie anti-şoc se lansă huruind pe lângă mine pe pista de skateboard. Motoarele şipcilor de sub ei sforăriau furioase, turate la maxim. M-am aşezat pe o bancă. Mă pregăteam să scot, preventiv, la vedere, Zap Gun-ul, lăsându-l lângă mine, când mi-am dat seama că-l uitasem la club. Puteam să-mi iau adio de la el.  „Ziller şi mai cum?“ m-am întrebat activând camcorderul, trimiţând în circuitul de mixaj toată discuţia celor doi. Am reascultat-o, izolată perfect de vacarmul de la „Satisfaction“.  Un dialog de voci sintetizate, curăţate de orice inflexiuni emoţionale,  nuanţe şi aluzii lăsate să plutească în aer.
- La 30 de ani Conducătorul îşi aprofunda studiile despre Înalta Ştiinţă, iar ăsta se scălâmbăie pe scenă. Cum s-a ajuns atât de departe cu acest circ, Fritschen? De ce i s-a permis să ajungă înt-o astfel de postură?
- Este ceva, într-adevăr penibil, Herr Doktor. Nu ne-am aşteptat la un astfel de rezultat. Fuhrerul a fost în tinereţea lui corist la Lambach şi putea interpreta bucăţi din Lehar şi Mozart din memorie. Muzica nu l-a ocolit nici de astă dată.
-  „Tentaţia muzicii“, Fritschen? Asta numeşti tu muzică? De la Oratorii la aceste dejecţii este o distanţă enormă. Cred că am văzut destul. Vreau să pui capăt imediat acestei…orori. Nici un fel de ratări de data asta, cred că ştii la ce mă refer, da, Fritschen? Ar fi mai bine s-o faci aici, în această ţară de rahat, unde i se poate întâmpla orice, oricui. „O condamnare la moarte“ m-am gândit activând displayul pentru citirea transcrierii. Mi-am amintit de chipul lucios, cu expresii cuprinzând totul, de la extaz la furie, al lui Ziller, dansând sub lumina spoturilor. De chelia lui şiroind de transpiraţie, apoi de un fişier JPEG plasat într-un site conspiraţionist de pe vechiul Internet. Un combo de şase fotografii trucate ale lui Adolf Hitler, lucrate de un cunoscut artist newyorkez în 1945, când americanii credeau că Fuhrerul reuşise s-o şteargă din Berlin. Intenţionau să răspândească fotografiile printre trupele aliate astfel ca soldaţii să-l poată identifica pe bietul refugiat de război, rătăcind printre ruinele Germaniei cu gulerul ridicat al mantalei zdrenţuite. Adolf cu barbă şi mustăţi, cu perciuni şi cărare pe mijloc, fără mustaţă, cu mustaţa pe oală, tuns perie, dar cu barbişon, ras în cap. Imagini neverosimile ale unui personaj încremenit într-o ipostază ca o emblemă de marcă înregistrată, prezentată de designerul ei în şase variaţii pe aceeaşi temă. Fotografia din stânga sus îl înfăţişa complet ras în cap. Ar fi putut trece drept un deţinut proaspăt eliberat de la Auschwitz dacă ar fi fost suficient de slab. Cel care plasase fotografiile cosmetizate se întrebase dacă nu cumva Adolf chiar le scăpase aliaţilor din încercuirea de la Berlin. Pe mine m-a distrat mutra de infractor, ca de pe o fişă a poliţiei americane. NYPD. Name: Adolf Hitler. Born: 20 04. 1889. Am intrat în hardul computerului de acasă şi m-am pus pe căutat. Fotografiile alb-negru se eşalonară pe ecranul camcorderului, format 104/104, tip legitimaţie. M-am fixat pe cea cu chelie, mărind-o la rezoluţia maximă a ecranului. Alfred Ziller, cu douăzeci de ani mai în vârstă, dominat de o expresie opacă, un refuz de comunicare spus prin încrâncenarea faţă de ideea de a fi pozat. Hitler refuza să se lase fotografiat fără o minuţioasă pregătire a ipostazei. Nici un cetăţean al Reichului nu avusese dreptul să-l fotografieze, cu excepţia servitorului său fidel, Heinrich Hoffmann. Lacheii lui Goebbels nu îndrăzneau să se apropie de el cu aparatele lor fără aprobări speciale, dar nici Hoffmann nu avea voie să facă instantanee cu Fuhrerul.
Mi-am lăsat capul pe spate, urmărind cu privirea norii încărcaţi de apă, plutind jos, deasupra oraşului ameninţat de umbra lor grea, de ploaia promisă de nuanţele întunecate de la baza lor. Un peisaj plin de mirajul formelor în mişcare. Dinspre strada 124 se ridică ţipătul multiplicat al unor sirene. Precis ieşise cu bătaie la „Satisfaction“. Ziller nu se sfia să se arunce în miezul încăierărilor de lângă scena lui cu voluptatea cu care  Shaun Ryder, de la Happy Mondays, sărea în primele rânduri din public pentru a se „dărui“. El o făcea pentru a împărţi pumni şi lovituri de picior. Cred că ne ura pe toţi. Curios însă, nu-l dăduse nimeni în judecată până acum.
- Oh, Doamne… am oftat. Adolf Hitler cânta în oraş. Faptul că avea o clonă te obliga să revizuieşti urgent istoria căderii Reichului. Fuhrerul nu murise la Berlin. Fugise, condus în taină de acoliţii lui, prin tunele secrete de sub cancelarie, ieşind cine ştie unde. Mi l-am imaginat zgribulit şi înfricoşat la bordul unui U-boot strecurându-se pe sub nasul navelor aliate spre America de Sud. Probabil, îl dopaseră, ca să evite şocul provocat de capitularea semnată de Jodl, o injecţie făcută de infirmierul submarinului fiidcă pe „doctor“ Morell îl expediaseră din Cancelarie cu un şut în fund.
Pe monitorul Camcorderului alergau imaginile din concert. Ziller cânta cu o expresie încrâncenată, strâmbându-se deloc fotogenic cu fiecare vers din textele lui uşchite şi rebele. L-am prins într-un stop cadru cu o dungă de umbră traversându-i figura. Părea că sub nas i se aşezase celebra mustaţă. Nu-mi mai venea greu să-mi imaginez cum i se ţuguiaseră buzele în timp ce urla de la tribune: „Ein Reich, ein Volk, ein Fuhrer!“ Atâta doar că nu era acelaşi individ. Cineva hotărâse  că Fuhrerul putea fi multiplicat, sperând să refacă şi cadrul ascensiunii anonimului pictor de acuarele de la Viena spre statutul de lider. Îi mai trebuia un Reich, aflat în plină recesiune, pe care să-l „salveze“. Deocamdată, aveau o  singură Germanie şi mai mulţi Fuhreri, perindându-se anonimi, în aşteptarea ocaziei, fără ca vreunul dintre ei să ştie ce loc i se hărăzise. Era uluitor. L-ai fi putut întâlni ca şef de sector într-un supermagazin de la marginea Autobahn-urilor sau, cu puţină îndrăzneală din partea dirijorilor din umbră,  pe afişele electorale din alegerile de land. Din discuţia celor doi, înţelesem că fuseseră mai multe tentative de urcare pe soclu. Şi cu Ziller era clar că rataseră. Se vor descotorosi de el. Aici. Era un luptător fanatic împotriva Ordinii şi Disciplinei. Nu avea nici măcar cont în bancă. Onorariile sale erau virate pe numele îngerului său păzitor, omniprezenta Ingeborg Hammersdorf. Din câte auzisem, Fraulein Cyborg le convertea în monede de aur, ruble şi ranzi sud-africani, sau dolari texani. Eram curios să aflu cât îi dăduseră să vină să cânte la Temeschwar, Schassburg şi Hermannstadt.
Mi-am băgat camcorderul în buzunar şi m-am ridicat de pe bancă. Paşii mă purtară ca într-o transă spre „Satisfaction“ dar mi-am revenit oprindu-mă lângă un pâlc de mesteceni tineri, ireali cu trunchiurile lor albe, subţiri, ca într-o acuarelă pictată cu pensula cea mai mică. Am extras din nou Braunul, expediind în masa de mixaj de acasă un pasaj scurt din discursul lui Ziller şi am comandat calculatorului să acceseze banca audio a CBS-ului pentru o evaluare comparativă a mostrei. Am dat peste secţiunea Archive Radio, cu fişiere gratuite. Pentru primele 5 minute din orice discurs al lui Hitler nu te taxau. Îmi era suficient şi un pasaj de câteva secunde pentru scanarea amprentei vocale. Rezultatul mi-a venit sub forma unui raport comprimat, fără diagramele de control. „254 de repere vocale identificabile cu subiectul Adolf Hitler. Confirmare 100% “. M-am uitat la ceas. Ziller trebuie să-şi fi terminat numărul de la Satisfaction. Şi în care crâşmă se va înfunda apoi? Lui nu-i trebuia prea mult să se abţiguiască şi, de obicei, rupea totul în jur. Era o reprimare distructivă a repulsiei simţită de originalul Fuhrer pentru alcool. Mă întrebam ce declic interior îi comanda acest comportament. Cadrul. Mediul actual nu avea cum să conducă la frustrările suferite de Hitler în tinereţe. Nu cunoşteam într-un asemenea grad de detaliu biografia lui Ziller încât să  pun mâna în foc că taică-su nu-l snopise în bătaie când era mic, punându-l să numere singur loviturile de curea pe fundul gol. De fapt, niciunde, cu nici o ocazie, nu se pomenea nimic de familia lui. Mai îmi era clar că juriul morocănos al Academiei de Artă din Viena, cu refuzul lor brutal de-al accepta pe aspirantul îmbrăcat sărăcăcios, nu mai avea ce căuta în evoluţia lui. Nici n-avea nevoie de vreo academie. Imaginea lui tipică, servită de revistele de scandal, era aceea a punkistului cu sticla de whisky în mâna dreaptă, cu boxul electric în cea stângă, şişul înfundat într-una din cizme şi cureaua chitarei brăzdându-i pieptul ca o diagonală. Nici nu era de mirare că Ziller nu reuşise să devină exemplarul vegetarian şi aproape abstinent cunoscut în cărţile de istorie. Se născuse tot la Braunau, ca şi originalul, fapt care trăda o nostalgie şi o lipsă de imaginaţie uluitoare din partea tutorilor săi din culise. „Făcut“ pe şest la Hamburg, probabil, în vreme ce stimabilul doctor Atinori, părintele clonării umane, bătea câmpii într-o închisoare federală din America. Nava-spital închiriată de el plutise ani de zile în largul coastelor Caraibelor până în ziua când o furtună feroce o împinsese în derivă spre Florida. Paza de Coastă a SUA abordase nava la limita apelor internaţionale, iar un comando înarmat până în dinţi arestase pe toată lumea, inclusiv cele douăzeci de gravide aflate în saloanele spitalului plutitor.
După mioara Dolly a geneticienilor din Edinburgh, urmase văcuţa Uschi, clonată în Germania. Ar fi trebuit să se oprească aici, mi-am zis, trecând de la mustaţa lui Adolf la imaginea clocotind de frondă a lui Alfred Ziller.
  Încălcaseră un pomelnic impresionant de prevederi internaţionale, plus principiile de bioetică pentru visul de oţel al celui de-al patrulea Reich şi se aleseră cu un specimen ale cărui ambiţii nu includeau venirea unor Ubermeschen şi nici nu figura în repertoriul său vreun Lebensraum. Privirile lui încărcate de furie şi de o energie distructivă pândeau haosul, zorii debandadei generale, revolta pură, fără nici un sistem sau glorie.  M-a pufnit râsul. Semeni un Adolf şi răsare Ziller.

***    ****   ***

Acasă. Am activat sistemul de localizare să văd pe unde ajunseseră cei doi costumari. Spotul marca pe harta Timişorii un loc care putea fi numai Hiltonul. Herr Doktor, lăbărţat pe canapeaua din sufrageria apartamentului prezidenţial pe care eram sigur că-l închiriase, cu un pahar de whisky în mână, contempla mohorât profilul următorului Adolf. Aflasem că era Norbert Helfenbein, unul dintre mega-industriaşii din Ruhr, iar celălalt era deputat în Bundestag. Aterizaseră la Timişoara cu jet Heinkel pentru VIP-uri. Motivul oficial fusese inaugurarea unei noi fabrici nemţeşti pe platforma industrială din Calea Buziaşului.
 În mod sigur, pe următorul Adolf nu-l vor mai lăsa să cocheteze cu muzica. Nici măcar cu bucăţi de Mozart sau Wagner. Pentru Ziller prevăzuseră „Planul B.“ Herr Doktor nu se mai obosea cu detaliile. Dăduse un simplu ordin şi se aştepta să fie executat ireproşabil. Mi-l imaginam pe deputat revizuindu-şi contactele cu lumea interlopă. Pentru mai puţin de 1000 de euro aici puteai pune un contract pe capul cui voiai. Poate vor aduce pe cineva de dincolo, descinzând calm şi hotărât dintr-o cursă Lufthansa pe aeroportul Timişoara sau la Hermanstadt cu o armă infrasonică disimulată într-un obiect benign, aruncat prin valiza Samsonite. Nimeni nu s-ar fi mirat dacă inima lui Alfred Ziller ar fi explodat sfârtecată de vârfurile microtonale ale conului de frecvenţe, cândva, în plin concert. Poate tocmai atunci când răcneşte, încărcat de reverberaţiile unei tristeţi mascate de dezgustul afişat, „deine gedanken sind nicht mehr bei mir “.
Însă hotărâsem că nu se va mai întâmpla nimic din toate astea. Pe monitor se derulau secvenţele încărcării pe cele 2500 de servere din Fatherland. Erau intrări imposibil de urmărit, cu redistribuirea prin noduri de reţea singaporeze şi africane. Ca să fiu şi mai sigur că urmele lansării se vor pierde pentru totdeauna în cacofonia de transmisii prin satelit, am plasat întregul pachet într-un impuls de date concentrate. Mixasem întregistrarea de la „Satisfaction“ într-o secvenţă audio-video de 10 minute.
- Pe mine mă vreţi?! Temeschburg, eşti gata? Secvenţele de început ale concertului, discursul despre Ceauschwitz-ul mondial. Apoi am lăsat muzica să meargă şi am prins cadrele cu Helfenbein şi deputatul Schober. În prim plan.Vocile lor conspirative, şoptite, amplificate să acopere concertul. În original. Alături, apăreau datele lor de identificare, nume, adresele, numerele de telefon, funcţia.
Fotografiile Fuhrerului, suprapunându-se ca o carcasă interşanjabilă peste chipul lui Ziller, şi eşantionul comparativ pentru identificarea amprentei vocale. De data asta alăturasem şi diagramele de control spectral.
M-am întors spre fereastră, în direcţia clădirii strălucind în soare a hotelului Hilton ridicând cutia de bere Radeberger.
- Prost! Credeam că, în ceea ce mă privea, povestea avea să se încheie aici.
După ce am ieşit de sub duş, înfofolit în halatul meu vechi, mi-am turnat un pahar de tărie, aşezîndu-mă în faţa monitorului. Am ales un server german, la întâmplare, începând să urmăresc accesările. Erau câteva sute, toate fiind downloaduri pe fişierul expediat de mine. Noroc că nu mai existau limitările de lăţime de bandă de pe vremurile bravului WWW. Peste câteva ore va prinde de veste şi mass-media, apoi revelaţia se va răspândi ca un virus de pe Internet, aruncând în aer teze bine consolidate despre sfârşitul din cancelaria Reichului. M-am gândit la Ziller. Nu cred că trebuia să-şi facă probleme din cauza Mossadului. Dacă ştia să speculeze momentul, toate astea însemnau o mină de aur pentru el. Chiar dacă-şi punea cariera muzicală în cui, îi salvasem pielea. Poate că, la bătrâneţe, am să scriu o carte pe chestia asta, cu un titlu parşiv, „Rock Me Adolf Adolf Adolf“, dezvăluind totul. Poate că ar trebui să încep acum, să mă mişc rapid, pregătind terenul prin câteva ieşiri în presa mare. S-ar fi dovedit o intreprindere mult mai bănoasă decât rahaturile în care mă bălăceam zi cu zi. Ceilalţi, Helfenbein şi Schober ar fi avut partea lor de reclamă, deloc dorită. Am dat pe gât paharul simţind tăria nemiloasă a şnapsului. M-am strâmbat, dar nu din cauza alcoolului. Celularul suna insistent. M-am uitat la numărul apelantului: RESTRICŢIE DE INDENTIFICARE. Instinctul îmi zbieră să-mi iau balonzaidul şi să o uşchesc de aici, lăsând totul în flăcări în urma mea.
- Da?
- Herr Petrovici? Hârâi o voce deloc prietenoasă. M-am pomenit spunând „Ja“.
- Cred că ştiţi binişor germana, urmă celălalt. În caz că această conversaţie vă depăşeşte, puteţi cupla lexiconul camcorderului dumneavoastă, Braun NCT-300, identic cu cel din dotarea BND -ului. Babu găsi că era momentul să-mi sară în poală, agăţându-şi ghearele cu nădejde de pulpanele halatului. Îmi răspunse cu un miorlăit vexat când i-am făcut vânt apoi râşcâi înciudat mocheta.
- Cum aţi dat de mine? am îngăimat. N-avea nici un rost să neg.
- Numai un idiot şi-ar clona propriul celular şi ar păstra ambele aparate în buzunar, Herr Petrovici. Vorbea în Hoch Deutsch, cu o politeţe rece şi precisă. V-am localizat în sala de la „Satisfaction“, urmă el. De fapt, dacă vă uitaţi în mesageria dumneavoastră, tocmai aţi primit un fişier de imagine.
Ceea ce-mi spunea sugera un plan de relaţii extrem de întinse, chiar şi aici, în fostul Ceauschwitz. Un lanţ de conexiuni oculte care nu suferea de pe urma dereglărilor tipice birocraţiei stufoase din orice sistem oficial. Nu erau rataţii din Freidorf, iar tramvaiul 3 nu oprea în apropierea bârlogului lor.
- Aţi face bine să vă uitaţi foarte atent în urma dumneavoastră de acum înainte, mă povăţui el. Habar n-aveţi în ce v-aţi băgat. Aufwiedersehn. Închise. Am dat din cap. Pe monitor se întindea imaginea sălii de concert de la „Satisfaction“ cu localizarea mea desprinsă într-un prim plan în care se vedea şi un fragment din pardesiul lui Herr Doktor. Un stop cadru din înregistrările camerelor de securitate de la club. Ceea ce mă înfiora era că avuseseră acces într-un timp atât de scurt la toate datele şi că se mişcaseră atât de rapid.
Am deschis geamul şi am azvârlit celularul în spaţiul întunecat de afară, auzind pocnetul îndepărtat al izbiturii pe asfalt. Babu reveni lângă mine, frecându-mi-se de picior. Îmi adresă o privire fixă, cu pupilele lui dilatate.
- Îţi place la ţară, ce zici? l-am întrebat ridicându-l de jos şi începând să-l mângâi între urechi. Undeva unde toată lumea ştie pe toată lumea, iar  un străin era zărit de la şapte poşte. Am putea privi asfinţitul pe prispă, în foşnetul liniştititor al frunzelor. M-am ridicat şi mi-am mai turnat un pahar de şnaps, apoi încă unul şi încă unul. Am adormit ghemuit, lângă uşa de la intrare.