Numele jocului

Într-adevăr, n-am uitat niciodată acea vară, pe când aveam paisprezece ani. O port peste tot, înăuntrul meu, ca pe un talisman, însă, uneori, îmi alunecă din minte pentru câteva momente. Ştiţi cum este, tensiuni la serviciu, schimbări dramatice în viaţa socială, călătorii; uneori, ajungi să fii blocat în prezent şi-atunci rămâne puţin loc pentru imaginaţie. Însă, cu ajutorul scânteii potrivite, îţi poţi reaminti vremurile acelea vrăjite şi asculta poveştile spuse de copiii dinăuntrul tău. Stăteam pe un loc la etajul unui autobuz, când copilul meu interior a vorbit, răspunzând unei biblioteci, şi-am fost transportat înapoi în timp.

Eram în iunie, la începutul îndelungatei vacanţe şcolare, iar eu mă plictiseam deja. Stăteam pe-acasă, descoperind o mulţime de lucruri pe care nu voiam să le fac, stând în calea mamei mele până când ajungea să mă scoată pe uşă afară, spunându-mi să mă duc la joacă. Dar aveam puţini prieteni şi mă plictisisem şi de ei; în fond, ne vedeam cinci zile pe săptămână în timpul şcolii, aşa că, pentru mine, întreruperea şcolii însemna şi o pauză în relaţia cu ei. Soarele era strălucitor în acea zi deosebită, însă faptul nu-mi stârnea nicio bucurie, aşa că am plecat într-o plimbare apatică spre biblioteca locală, unde ştiam că era răcoare şi linişte şi unde puteam sta fără să fiu deranjat. M-am uitat apatic peste rafturile din interiorul slab luminat, dar părea că nu mă atrăgea nimic. Mă aflam într-o mare de linişte, înconjurat de cuvinte, şi aş fi vrut să-mi urlu frustrarea propriei mele plictiseli. Apoi mi-a venit o idee: dacă aş alerga, aş putea să mă scutur de amorţeala care mă cuprinsese. M-am descotorosit repede de toate cărţile pe care nu le citeam şi-am luat-o spre ieşire. Am prins puţin elan până ce-am trecut de prima pereche de uşi batante, apoi am băgat gaz, astfel că am trecut în plină viteză prin următoarele… şi-atunci am dat peste el. Literalmente.

Am căzut amândoi într-un vălmăşag de picioare şi braţe, singurul zgomot fiind respiraţia şuierându-ne afară din plămâni şi bufniturile seci ale cărţilor căzute pe trotuar. M-am ridicat repede, spunând:

– Scuze, scuze, a fost un accident, în tot acest timp simţindu-mă îngrozitor de stânjenit.

Băiatul peste care dădusem părea puţin cam periculos, însă n-a spus nimic, adunându-şi cărţile pe care i le zburasem din mâini. Era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare: tricou, blugi, ghete, dar părul său era ca un nimb aurit, captând şi împrăştiind razele soarelui, şi mi se părea înceţoşat şi neclar. Părea să fie cam de vârsta mea, însă eu purtam ţinuta mai tipică pentru adolescenţii vremii: pantaloni Farah, tricou Pringle şi ghete de sport, la modă, mult peste glezne. Aveam deja pielea înroşită, decojită de stat prea mult la soare, însă el era palid ca un locuitor al hrubelor. Ochii săi, când s-a întors spre mine, se dovediră a fi negri.

– Poftim.

I-am întins una din cărţile sale.

– Chiar îmi pare rău, am continuat să-mi cer scuze, aşteptând o replică din partea lui.

– Pe mine mă cheamă Nightshade*, zise el pe un ton blând, şi-s la fel de „mortal.”

N-aveam idee cum să iau chestia asta. Era o ameninţare? Atunci mi-a întins o mână ca de alabastru şi mi-a oferit un zâmbet zece la sută dinţi şi nouăzeci la sută căldură. I-am strâns mâna.

– Eu sunt Jeans. Timothy, dar toţi îmi zic „blugi.”

– Atunci eu am să-ţi zic Timothy, spuse. Numele sunt importante. Vrei să mă ajuţi să duc cărţile astea înăuntru?

Am dat din cap şi-am mers împreună cu el, deschizându-i uşile, şi l-am urmat până la masa unde lăsă cărţile din braţe. Bibliotecarul nici nu-l luă în seamă pe Deadly**, cum decisesem să-i spun, şi se întoarse spre mine cu o expresie nedumerită.

– Nu te-am văzut cu nicio carte împrumutată, Timothy.

– N-am găsit niciuna, am spus, pe un ton neconvingător.

– N-ai găsit niciuna! N-ai găsit niciuna. Ştii câte cărţi sunt aici?

Dintr-un motiv oarecare, Deadly era furios.

– N… nu, am bâiguit nesigur, agitaţia şi nedumerirea mea fiind cât se poate de vizibile.

Deadly se îmblânzi imediat şi-şi coborî glasul.

– Păi, nici eu nu ştiu, dar cred că-ţi găsim noi una pe-aici.

În două minute, îmi împinse în mână un exemplar din Omul invizibil şi-mi zise:

– O să-ţi placă.

Apoi se puse pe vorbit, eu la fel, şi iată cum începu scurta noastră prietenie.

N-aş putea spune cum de l-am acceptat atât de uşor, părea ceva foarte firesc. Am avut o discuţie ca oricare alta, fără un subiect anume, însă ciudat de reconfortantă. Toată lumea îşi formează o „primă impresie”, iar unii se pricep mai bine decât alţii să facă o impresie bună. În cazul lui Deadly, prima mea impresie a fost că e bine să-l cunosc, să pot să-l consider prieten, dar încă mi se părea puţin ciudat, puţin periculos, îţi dădea fiori. S-a dovedit că prima mea impresie a fost corectă, însă în feluri pe care nu mi le-aş fi putut imagina.

Tocmai când conversaţia noastră se încinsese, Deadly îi puse capăt.

– Mama ta va pregăti cina imediat, spuse el.

– Dar e numai…

Şi-a trebuit să mă opresc, cu gura căscată, în timp ce mă uitam la ceas, pentru că mi-am dat seama că discutasem timp de patru ore. Mi-am ridicat privirea tocmai la timp să-l surprind pe Deadly zâmbindu-mi.

– Timpul trece repede pe lângă tine, nu?

Îmi spuse vorbele acelea cu un zâmbet trist, ca şi cum ar fi contemplat fiecare minut pierdut de toată lumea. Mi-a dat şi de gândit, dar apoi a continuat:

– Ai împins vreodată o roabă printr-un cimitir, noaptea?

Bineînţeles că am răspuns:

– Nu, n-aş putea spune că am făcut-o.

– Atunci ne întâlnim afară, deseară, cam pe la şapte şi jumătate.

Apoi s-a ridicat şi-a plecat, lăsându-mă, cumva, speriat, să mă duc la ghişeu şi să iau împrumut Omul invizibil.

În seara aceea, nici măcar n-am fost conştient că eram în viteză până când nu m-am oprit, prin derapaj, în faţa bibliotecii, pe la şapte şi-un sfert. M-am săturat repede să tot arunc priviri nerăbdătoare în sus şi-n jos pe stradă, aşa că m-am aşezat pe trepte, încercând să-mi dau seama ce vroise Deadly să spună. În mod sigur, vorbise în vreun fel de cod adolescentin, m-am gândit, că doar nu vorbise în adevăratul sens al cuvântului? Pe la şapte şi douăzeci eram agitat; la şapte şi douăzeci şi cinci se întunecase, la şapte şi douăzeci şi nouă de minute eram frustrat şi gata să plec. Nu venea. Am fost păcălit cu un ambalaj gol de ciocolată. Dar atunci, exact la şapte şi treizeci de minute, am auzit un zăngănit şi-un zornăit. Am ridicat capul şi iată-l! Umplându-mi tot câmpul vizual în acel moment, era priveliştea a două mâini aproape albe, împingând o roabă foarte ruginită, în care era o lopată plină de pământ uscat. M-am uitat la chipul lui Deadly, iar el zâmbi larg şi râse scurt, nu răuvoitor, dar cu o plăcere nedisimulată, de zăpăceala mea.

– Mă bucur că ai reuşit să vii, îmi zise. Hai cu mine.

Şi-aşa am făcut.

Lângă cimitir, trebuie că păream o pereche grozavă de jefuitori de morminte, gata să fure cine ştie ce secrete din noapte. Deadly împinsese el roaba tot drumul şi, cu toate că noaptea era caldă, nu transpirase deloc, nici nu respira sacadat. Îi pusesem trei întrebări pe drum şi, de fiecare dată, am primit acelaşi răspuns.

– Pentru ce-i roaba?

– Ai să vezi.

– Atunci, lopata pentru ce-i?

– Ai să vezi.

Şi, în final:

– Ce facem aici?

– Ai să vezi.

Acum, nu că eram eu îngrijorat că vom face oarece… lucruri ilegale sau aşa ceva – acolo de unde eram eu, băieţii de paisprezece ani nu se ocupau cu astfel de treburi – însă toată tărăşenia era foarte sugestivă, cu cimitirul, lopata şi roaba, iar gândurile mi se învălmăşeau. După ce-am intrat, Deadly îmi pasă mie roaba, dar păstră lopata pentru el, şi-apoi, pe când ne deplasam pe cărăruile dintre morminte, începu să vorbească:

– Într-o bună zi, ai să fii şi tu ca aceşti oameni. Mort.

Îmi adresă o privire scurtă, ca să se asigure că îmi captase atenţia. O avea din plin.

– N-are de ce să-ţi fie frică, Timothy, se întâmplă şi gata. De fapt, moartea e inevitabilă. Ah, dar când eşti în viaţă! Când eşti în viaţă, poţi sfida moartea cu fiecare respiraţie.

Inspiră adânc.

– Simţi aerul în plămâni. Fiecare respiraţie te duce cu un pas mai aproape de moarte, dar îţi aminteşte tot timpul că trăieşti. Iar viaţa este propria ei recompensă. Trebuie să trăieşti fiecare clipă a zilei, pentru că tândălirea este risipirea unui dar, o şansă pierdută, ceva ce n-a mai fost făcut. Ai o mulţime de timp să nu mai faci nimic, odată ce-ai murit, aşa că umple-ţi tot timpul cât mai eşti în viaţă.

Deveneam tot mai tensionat cu toată vorbăria asta despre moarte, mai ales ţinând cont de împrejurimi, însă, în acelaşi timp, mă simţeam ciudat de în siguranţă lângă Deadly. Chiar şi aşa, nu ştiam dacă să răsuflu uşurat sau să mă sperii când el ne opri înaintarea şi proclamă:

– Am ajuns. Furcile caudine.

Sosisem pe o alee lată, străjuită de copaci, care ducea spre ieşirea din cimitir, iar o adiere care se pornise lentă şi răcoroasă devenise acum un vânt destul de intens. Deadly îşi duse degetul la buze şi arătă în jos, pe alee, cerându-mi să privesc cu atenţie. Efectul era uluitor. Fiecare copac se îndoia spre interior, formând o coamă de lungimea drumului, iar crengile se împreunau deasupra. Era ca şi cum aş fi urmărit o mişcare peristaltică în plină desfăşurare şi, fără vreun motiv anume, mi s-a făcut, dintr-o dată, frică. Însă Deadly nu-mi dădu suficient timp cât să mă sperii cu adevărat.

– Prin furcile caudine trebuie să fugi, îmi spuse, împingându-mă pe alee şi bătându-mă pe spate să-i dau bice.

Am început să alerg sau, mai bine zis, am încercat. Am descoperit repede de ce trebuia roaba: în primul rând, te încetineşte, în al doilea, te ţine cu mâinile ocupate. Am alergat spre ieşire cât am putut de repede, în vreme ce crengile biciuitoare ale copacilor încercau să mă pocnească în cap. Apoi, tocmai când o ramură se apropiase foarte mult de mine, am auzit un zăngănit metalic deasupra capului şi-am aruncat o privire înapoi, destul cât să-l văd pe Deadly rânjind şi protejându-mi capul cu lopata. M-am întors şi-am gonit şi mai tare, în tot acest timp auzindu-i râsul moale, şuierul lopeţii prin aer şi o întretăiere de vuiete deasupra capului. În cele din urmă, am ajuns la capătul aleii, dar aş fi continuat să alerg până în mijlocul drumului, dacă n-ar fost Deadly, care mă apucă de guler şi mă trase îndărăt.

M-am lăsat cu spatele pe zid, râzând din greu şi frecându-mi încheieturile care mă dureau şi-am încercat să-i explic lui Deadly cum am crezut că ne aflam în gâtlejul unui dragon şi că trebuia să ieşim de-acolo înainte să-şi încleşteze dinţii, închizându-şi botul. Iar el, râzând la rândul său, mi-a zis că am fost unde trebuia şi-am făcut ce trebuia. Aşa că ne-am despărţit în noaptea aceea, el aruncând lopata în roabă. Îmi spuse că venea să mă caute a doua zi şi că aveam să trăim o altă aventură. Apoi o luă la pas, fluierând ca pentru sine. M-am dus către casă incitat de cele prin care trecusem, dar şi mai incitat la gândul a ceea ce avea să urmeze.

Din acel moment, vara mea a devenit un vârtej fantasmagoric de aventuri şi fantezii. Cu toate că nu ne plănuiam niciodată întâlnirile şi n-am aflat niciodată unde locuia Deadly, el mă găsea întotdeauna fără greş şi mă lua în cele mai ciudate călătorii. Alergam peste tot, uneori ca să nu pierdem nicio clipită din activităţile noastre, alteori doar aşa, de distracţie, ca să ne exprimăm bucuria tinereţii şi sănătatea, ca să ne lăudăm cu vigoarea noastră, sub privirile dezaprobatoare ale celor vârstnici. Îmi amintesc de prima dată când am alergat unul lângă altul. Aveam impresia că Deadly putea decola oricând ar dori, lăsându-mă de izbelişte, însă n-a făcut-o niciodată. Alergările noastre nu erau un concurs, ci o sărbătoare.

Mă făcea să alerg în sus, spre coama vreunui deal, iar dacă eram dezamăgit de panorama de-acolo, îmi arăta cum să privesc peisajul cu alţi ochi. Stânca de colo, cu formă bizară, aceea-i un castel adevărat; iar câmpurile galbene, de rapiţă, sunt nişte mări, priveşte valurile. Mi-a prezentat copacul care era un turn şi conducta abandonată care, de fapt, era intrarea spre minele Regelui Solomon. Aventurile noastre au devenit tot mai grozave şi mai complicate, pe măsură ce propria mea imaginaţie se îmbogăţea şi puteam să contribui şi eu cu amănunte. I-am arătat lui Deadly un loc unde râul local se lăţea într-un bazin, la una din meandrele sale, şi-am înotat până acolo împreună. M-am prefăcut că mă înec, iar el s-a prefăcut că mă salvează. Eram amândoi rechini. Eram nave. Cu imaginaţia noastră, puteam fi orice. Şi nu stăteam să ne tragem sufletul mai mult decât era necesar. Aşa a fost până într-o zi de pe la jumătatea lui august, la opt săptămâni de la prima noastră întâlnire, ultima zi în care l-am mai văzut vreodată.

În lumina celor întâmplate, abia dacă este surprinzător faptul că nu-mi amintesc ce făceam amândoi în ziua respectivă; poate că exploram suprafaţa unei alte planete ori salvam vreo fecioară sau sat din labele barbarilor. În orice caz, era unul din scenariile noastre imaginare. Orice-o fi fost, ne-am plictisit şi ne-am trezit într-un mic luminiş din pădurea din apropiere. Ne-am aruncat la pământ. Nu mi-am dat seama că adormisem decât atunci când m-am trezit. Deadly zăcea lângă mine se rostogoli ca să-mi arate spatele. M-am mirat că niciun fir de iarbă sau rămurele nu i se prinseră de haine şi eram absolut convins că, şi dacă aruncam o pungă cu făină peste el, tot nu s-ar fi prins nici măcar un fir de el. M-am aplecat spre el, ca să-l scutur să se trezească şi să-i împărtăşesc această concluzie, însă cuvintele pe care le mormăia şoptit m-au oprit.

– … deja sunt de prea mult timp aici… oamenii nopţii… nepăsare… mă vor găsi… umbre… niciodată să nu rămâi prea mult…

Eram fascinat, dar şi înspăimântat, în acelaşi timp. L-am scuturat de umăr şi s-a trezit încet. Numai când s-a uitat de jur împrejur am băgat de seamă că afară se făcuse întuneric, mult prea întuneric pentru sfârşitul unei după-amiezi târzii de august. Ceva ne-a făcut să ne ridicăm amândoi în picioare. Voiam să-l întreb pe Deadly despre cuvintele pe care le rostise în somn, dar, înainte să apuc să deschid gura, el mi-a spus cât se poate de limpede:

– Sunt aici.

M-am holbat prin jur. Eram înconjuraţi de personaje la fel de palide ca Deadly, fiecare înveşmântat în negru, tăcute. Se apropiau de noi. Eu eram încă paralizat, dar Deadly ridică o creangă şi începu s-o agite ca pe o sabie… apoi creanga lui chiar deveni o sabie cu lama întunecată, mai întunecată decât orice prăpastie. Deadly îl atinse pe primul dintre personaje când am înşfăcat şi eu o ramură care devenit, la rându-i, sabie şi m-am grăbit să-i asigur spatele lui Deadly. Nu eram atacaţi, iar oamenii umbrelor nu erau înarmaţi, dar, cumva, ştiam că, dacă puneau mâna pe Deadly, însemna sfârşitul pentru el. Luptam doar ca să-i ţinem la distanţă de noi, însă doar prin numărul lor ne oboseau, ne încetineau. Deadly părea slăbit în mod deosebit, mult mai slăbit decât mine, cu toate că eram amândoi obosiţi şi ştiam că de mine depindea să-l scot pe Deadly de acolo. Pentru prima şi ultima oară de când eram prieteni, eu am fost cel care a zis:

– Vino după mine.

Am mers în faţa lui şi-am început să-mi croiesc drum printre oamenii nopţii. Păreau să dea înapoi înaintea ferocităţii mele, dar, de asemenea, într-un fel pe care nu-l înţelegeam, şi din calea vitalităţii mele. Era o nebunie; Deadly îmi apăra acum spatele, iar bezna se destrăma peste tot în jur şi, în cele din urmă, am văzut o spărtură. Am sărit prin ea şi-am lărgit-o şi mai mult, apoi l-am apucat pe Deadly de braţ şi l-am azvârlit în gol. Am strigat: „Fugi!”, apoi m-am întors din nou la încăierare, lovind cu sabia-creangă duşmanii năvălitori. I-am dat lui Deadly suficient timp să se îndepărteze, însă el s-a oprit scurt pe culmea dealului, atât cât îi trebui să-mi strige:

– Viaţa, Timothy! Viaţa!

Apoi a dispărut. Următorul lucru pe care l-am văzut a fost imaginea unui om al nopţii ridicându-şi braţul asupra capului meu, apoi m-a atins şi-am căzut la pământ, fără cunoştinţă.

Când mi-am revenit, aveam o migrenă îngrozitoare şi simţeam furnicături peste tot în partea stângă. Era imediat după apusul soarelui, iar amurgul violaceu împingea o bandă de portocaliu spre orizont. În lumina rămasă, am studiat carnagiul pe care-l provocasem. Scoarţă smulsă de pe copaci, tufe lăsate fără frunze şi o creangă ruptă, ţinută strâns în mână. Copacul sub care m-am trezit avea o ramură atârnată până jos, mânjită cu sânge. Am dus mâna la pielea zdrelită de pe fruntea mea, care trebuia îngrijită.

Mi-am aruncat creanga şi m-am îndreptat spre casă, copleşit de un amestec ciudat de regret şi triumf, tristeţe şi bucurie. Ştiam că obţinusem o victorie importantă în ziua aceea, dar şi că pierdusem un prieten.

Nu l-am căutat niciodată pe Deadly. Nici n-aş fi ştiut de unde să încep, însă eram convins că, oricum, nu l-aş fi găsit niciodată. De asemenea, ştiam că nu se va mai întoarce niciodată, cel puţin nu în viaţa care-mi rămăsese de trăit. În restul vacanţei, până la începerea şcolii, mi-am folosit singurul instrument adevărat, imaginaţia, dar n-am mai pierdut timpul învârtindu-mă prin casă.

Suferisem o pierdere grea, dar, în acelaşi timp, câştigasem foarte mult şi, în adâncul sufletului, mă simţeam liniştit şi mulţumit. Ştiam că Deadly scăpase. Iar acum, tot ce-mi trebuie pentru a-mi aminti de el este să văd o bibliotecă. Parcă îl văd stând în faţa ei, având tot paisprezece ani. Aşteptând un băiat cu prea mult timp la dispoziţie şi prea puţină imaginaţie pusă la lucru.

Aşteptând să-l înveţe pe băiatul acela numele jocului.

Traducere de Silviu Genescu