Personalitate

În vreme ce Sally făcea toată treaba, încercam să-mi imaginez cum arătam noi doi priviţi din exterior. Asteroidul pe care ne străduiam să-l încetinim avea forma unei mingi de rugby alungite, dar axa sa lungă era orientată direct spre Soare, aşa că nu puteai vedea decât un con, cealaltă jumătate a corpului său fiind înăuntrul propriei sale umbre. Sally însăşi era în mare parte conică, exceptând gogoaşa din jurul ei, toroidul care constituia generatorul de jet de colectare; câmpul electromagnetic, folosit, în mod normal, la colectarea hidrogenului interstelar, era un al treilea con invizibil, care susţinea asteroidul precum un suport de ouă oul. Exista şi un al patrulea con, de foc albastru, ţâşnind din partea de jos a lui Sally – aceea era rezerva mea de hidrogen, care se consuma încercând cu disperare să modifice coeficientul de viteză necesară pentru modificarea traiectoriei pietroiului uriaş. În cele din urmă, a trebuit să-mi imaginez cum întreaga tărăşenie era înclinată cu aproximativ şaptesprezece grade spre planul eclipticii, pe cale să intersecteze centura de asteroizi din exteriorul orbitei lui Marte.

În mod normal, asteroidul pe care-l încetineam zbura direct prin Centură, în afară de cazul vreunei coliziuni viitoare, şi-şi continua traiectoria imprevizibilă pentru totdeauna, amin, ca un fel de obiect în miniatură din Centura Kuiper. Încercam să-l încetinesc suficient şi să-i dau un bobârnac suplimentar, ca să rămână blocat în Centură, unde-l puteam exploata minier pentru monorpoluri. Mă simţeam deosebit de inutil în acel moment; tot ce puteam face era să supraveghez alarma de proximitate, ca să-mi dau seama dacă apare ceva în urma noastră. Desigur, faptul era lipsit de noimă, din două motive. Primul: orice-ar crede locuitorii aflaţi la cheremul gravitaţiei, spaţiul din interiorul Centurii este destul de curat, iar Sally şi cu mine ne-am calculat traiectoriile cât de bine am putut şi era improbabil să ne apropiem la mai puţin de câteva mii de kilometri de orice alt obiect. Al doilea – tot o mare pierdere de timp – era că oricum n-aveai ce face în cazul unei coliziuni neaşteptate. Să întorci nava însemna să opreşti câmpul electromagnetic de colectare, iar dacă procedam aşa, existau şanse ca asteroidul pe care-l încetineam să ne lovească înaintea oricărui alt obiect.

Sally avea instrucţiunile ei şi ştia ce are de făcut, însă eu nici măcar nu puteam vorbi, ca nu cumva s-o distrag. Apoi am simţit cum flacăra de fuziune moare. Ori Sally avea un motiv serios ca s-o stingă, ori rămăsesem fără hidrogen, caz în care mă găseam într-o mare belea.

– Ei, bine? am întrebat surprinzător de calm.

Sally m-a ignorat o vreme şi mi-am dat seama că pune ceva la cale. În cele din urmă, frumoasa ei voce mi-a răsunat în jurul capului:

– Şefule? Nu ştiu cum să-ţi spun…

Am început să-mi verific lista de înjurături din minte.

– … dar…

Mă scoteau din sărite pauzele ei lungi.

– Păi, zi odată, fato!

– Am reuşit!

Cred că am spus o idioţenie, ceva de genul „iiiihaaaaa!”, iar Sally şi-a arătat dezaprobarea scoţând un ticăit pe care nu trebuia să-l scoată niciodată în timpul unei operaţiuni normale. Mi-am dat seama că era cel mai bine să fiu practic.

– OK, transmite prin radio revendicarea şi poziţia…

– S-a făcut.

– … apoi du-mă până la cel mai apropiat loc cu vin, femei şi muzică.

– Dar ai toate astea la bord, şefule.

– Ăăă… Sally?

– Da? întrebă ea, fără nicio emoţie.

– Suntem la lucru de şase luni şi… ăăă… cred că… ăăă… m-am referit la femei adevărate, ştii?

Bănuiesc că i-am părut jalnic, dar, fir-ar să fie, nu-i vina mea că-s făcut din carne şi oase, iar Sally mai mult din hiperaliaje. E cea mai bună prietenă a mea şi-o iubesc la nebunie, însă există unele lucruri pe care nu mi le poate rezolva.

– Nu ştiu. Of, oamenii ăştia…

Tic-tic-tic, tic-tic-tic…

– Bine, fie… Nici mie nu mi-ar strica o pauză, iar rezervoarele mele de oxigen trebuie reumplute.

– Mulţumesc, păpuşă.

– N-ai să-mi mai mulţumeşti când ai să afli unde mergem şi ce-o să facem ca să ajungem acolo.

– Dă-i drumul.

– Marte 6.

– O, Doamne… „Nu în văgăuna aia”, am adăugat în sinea mea. N-am putea ajunge pe Luna?

– Luna se află la 376 de milioane de kilometri distanţă, asta dacă trecem direct prin Soare. Ca să ajungem acolo în viaţă, trebuie să străbatem 590.857.110 kilometri, plus sau minus 156.250.

– Şi treaba asta nu se poate, nu?

– Nu ne-a rămas suficient combustibil şi nici nu putem menţine o viteză suficient de mare ca să ne ajungă hidrogenul colectat de câmpul magnetic până acolo. De-asta rezervoarele mele vor trebui reumplute manual. Şi tot de-asta ne întrebăm „ce-o să facem ca să ajungem acolo”.

– Hmm… Păi, spune-mi.

– Am combustibil suficient numai cât să ne orientăm în direcţia corectă, să accelerez la 10 G şi s-o ţin aşa 3,05 minute, apoi să profităm de impuls tot restul călătoriei. Îmi pare rău.

Îmi dădeam seama că şi ei îi părea rău. O navă ca Sally H. detesta să lase mecanica celestă să opereze singură; îi rănea sentimentul de independenţă.

– Deci va trebui să plătesc remorcarea până la Marte 6.

– Mă tem că da.

– Ştii, dacă n-aş fi revendicat tocmai acum cel mai mare monopol peste care am dat vreodată, ţi-aş fi smuls circuitele.

– Şi eu te iubesc, şefu’.

 

Am ajuns în zona de acoperire a comunicaţiilor peste vreo trei zile, dar nava de remorcare ne aştepta deja. Probabil că ne recepţionase după o scanare de adâncime, însă, după ce ne-a întâmpinat, am mai avut parte de o surpriză.

– Salutare, Sally H., e cumva ora cinci?

Vocea irlandeză mi-a trimis fiori de plăcere prin întreg trupul.

– E ora locală pe asteroid, am răspuns din reflex. De unde-ai apărut, Kirby?

– Lucrez pe lângă 6 de cinci luni, frate. Tu pe unde-ai umblat? Ai jucat baseball şi ai frecat menta pe Luna, presupun.

Chicotitul molipsitor al lui Kirby mi-a adus un zâmbet pe faţă.

– Tocmai m-am îmbogăţit în Centură… am început, dar Sally s-a băgat peste mine.

– Ce mai faci, Kirby? s-a gudurat ea.

– Salutare, iubire. Sunt bine. Vrei să-ţi fac o tractare?

– De-abia aştept, zise ea.

– Nenorocitul ăla de lunatic nu te merită, fetiţo, dacă te lasă fără combustibil şi te munceşte ca pe-o sclavă.

au tratat în stilul ăsta până la spaceport, pe structura asimetrică a lui Marte 6. Kirby a trebuit să-şi petreacă aproape o oră cu câmpurile tensoriale care ne înghionteau pe suprafaţă încontinuu – poate cel mai dificil mod de zbor necesar –, iar în tot acest timp şi-a continuat pălăvrăgeala cu Sally. De-abia ajunsesem la adăpost, că a şi cerut să urce la bord.

– Kirby!

Ne-am îmbrăţişat. Îmi părea bine că-l văd după atâta timp şi fusese o adevărată surpriză să dau de el acolo. Ca mine, Kirby făcea parte din Uniunea Centurii Libere, ceea ce însemna că niciunul dintre noi nu era supus unui guvern. Există o mulţime de dezavantaje legate de această situaţie, însă nimic nu depăşeşte avantajul ei covârşitor: nu aparţinem nimănui, nimeni nu ne poate da ordine şi suntem liberi să lucrăm oriunde în sistem.

Kirby şi cu mine trecuserăm prin nenumărate cariere, fiecare dintre noi, iar cărările noastre se încrucişaseră în mai multe rânduri, o dată chiar pe Luna, timp de un an, dar asta-i altă poveste. Rămăsesem la minerit cu vreo doi ani în urmă, după ce-o câştigasem pe Sally la o partidă de poker; eram pe cale să renunţ, când mi-am încercat norocul pe la marginea Centurii şi-am descoperit monopolul pe care-l parcasem pe o orbită mult mai stabilă. Ce anume făcuse Kirby în tot acel timp aveam să aflu într-un bar, în viitorul apropiat.

– Cât îţi datorez? l-am întrebat.

– Sally nu te costă nimic, ţâr pocit ce eşti! Nu mă insulta.

– Mulţam, Kirby, eşti un adevărat domn, se auzi vocea lui Sally, năclăită de inflexiuni sexuale.

– Asta-i valabil şi pentru mine, am zis. Te ocupi tu de trebuinţele lui Sally, în timp ce eu îmi văd de-ale mele?

Kirby pricepea imediat o aluzie.

– Va fi plăcerea mea să-mi plimb mâinile pe această femeie frumoasă, mi-a răspuns, dându-mi de înţeles că ştie despre ce vorbesc şi că va trebui să amânăm depănatul poveştilor pe a doua zi.

– Ne vedem dimineaţă. Poţi să-mi faci cinste cu ceva de băut.

I-am lăsat pe Kirby şi Sally să-şi şuşotească dulcegăriile, în vreme ce el o pregătea de plecare în spaţiu. Între timp, libidoul meu îmi spunea că am o întâlnire pe undeva prin oraş.

 

Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit a fost să-mi verific cardul pe terminalul orăşenesc. Pornisem cu două stele, însă nu-mi rămăseseră decât două puncte. Adică îmi cheltuisem optzeci la sută din întreaga avere. Va trebui să încep să lucrez la monopolul respectiv foarte rapid. Patru puncte le dădusem pe piese de schimb şi reaprovizionarea lui Sally, şi-am remarcat că nu se cerea plată pentru manoperă. Trebuia să am grijă ca prietenul meu Kirby să se distreze ca lumea pe socoteala mea, odată ce-mi intrau banii. Celelalte patru puncte se duseseră pe o listă lungă de băuturi (speram din tot sufletul că nu le băusem eu pe toate), mâncare şi o noapte la cel mai bun bordel de pe Marte 6 (bordel e un termen relativ; în acest caz, însemna că nu existau cheltuieli medicale asociate). Mă durea capul ca naiba, dar probabil că mă distrasem pe cinste, din moment ce adunasem patru puncte pe nota de plată. Din fericire, o parte din bani aveau să se întoarcă la mine. Am luat o pastilă pentru „ziua de după”, ca să grăbesc lucrurile, şi m-am întors la spaceport.

 

Danele de mentenanţă se află sub nivelul spaceportului, însă deasupra oraşului scufundat care constituie aşezarea. Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru surpriza care m-a întâmpinat după ce s-a oprit liftul – era plin de MaP, Poliţia de pe Marte, în interiorul lui Sally! Nimeni nu m-a băgat de seamă în primul moment şi-aş fi putut să evit necazurile retrăgându-mă, pur şi simplu, înapoi în lift, însă există două lucruri de care nu poţi să fugi, orice-ar fi. Unul este un prieten rănit, care nu poate alerga împreună cu tine, iar celălalt este femeia ta (sau bărbatul tău). Pentru mine, Sally era şi una, şi alta, aşa că am fugit spre dana ei.

– Ce se întâmplă aici? l-am întrebat pe MaP-ul care-mi bara drumul cu braţul.

– Dar tu cine-oi fi? m-a întrebat şi el, cu agresivitate.

– Proprietarul lui Sally.

N-aveam chef să-i dau şi alte informaţii.

– Deci tu eşti ţicnitul de pe Centură. OK, du-te atunci.

– Mulţam, i-am zis, deşi zău că nu-mi venea să-i mulţumesc.

Motivul principal pentru care Marte 6 ajunsese o fundătură era chiar MaP; cei mai mulţi poliţişti erau corupţi, niciunul nu se dovedea prea isteţ şi majoritatea lor îi ura pe cei care nu făceau parte din MaP.

În interiorul lui Sally domnea haosul. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost cadavrul lui Kirby. Copleşit de durere şi furie, am rămas fără grai. Mi-am reprimat imediat sentimentele, n-aveau să ajute nimănui, iar pe Kirby aveam vreme să-l jelesc după ce aflam ce se întâmplase. Fusese lovit cu un laser, probabil chiar cel din mâna lui, şi era mort, fără îndoială. În jurul trupului său stăteau trei poliţişti, iar Sally îşi ridicase scuturile cabinei, aşa că am fost nevoiţi să ne înghesuim cu toţii înghesuiţi într-un spaţiu de cinci metri pe trei. Pentru mine, era spaţiu berechet în cadru, dar se vedea că MaP-ii erau intimidaţi de înălţimea mea. Asta-i făcea şi mai agresivi.

– Tu eşti Gordon? m-a întrebat şeful lor, deloc prietenos.

Am dat din cap afirmativ.

– Am luat declaraţia lui Sally H. şi ştim tot ce-ai făcut azi-noapte — adică mai mult decât ştiam eu —, aşa că eşti acoperit. Dar Sally H. este arestată.

Nu prea înţelegeam cum vine asta, aşa că l-am întrebat:

– Pot să vorbesc cu ea?

– Sigur, dacă o faci să-şi coboare scuturile. Pe noi ne-a refuzat.

„Bravo, Sally”, mi-am zis. Ştia că trebuie să scot nişte chestii ilegale de la mine din cabină înainte ca MaP-ii să intre acolo.

– Sally, deschide.

M-a ascultat. Am trecut repede bariera şi i-am cerut să ridice ecranele, în timp ce MaP-ii încă visau cu ochii deschişi.

– Ce se întâmplă pe-aici?

– Vai, şefu’, ăştia zic că l-am omorât pe Kirby.

Îmi dădeam seama că era cu adevărat distrusă, dar, după cum spuneam, regretele nu ajutau nimănui.

– Termină cu văicărelile şi spune-mi ce s-a întâmplat.

– Detestam să-i vorbesc aşa, însă părea s-o scoată din starea ei.

– Păi, pe la începutul dimineţii, înainte ca dana de mentenanţă să fie deschisă oficial, Kirby a cerut să urce la bord. Ştiam că nu te-ar deranja, aşa că l-am lăsat să intre şi mi-am activat senzorii interni. Am sesizat prezenţa unei forme de viaţă în interior, dar Kirby n-a zis nimic; n-a întrebat nici măcar dacă e ora cinci. Mi-a trezit suspiciuni, aşa că am ridicat scutul cabinei. S-a produs o descărcare energetică, orbindu-mi senzorii pentru o clipă. Când i-am recuperat, n-am mai înregistrat nicio formă de viaţă, aşa că am anunţat prin radio MaP, însă am menţinut scuturile ridicate tot timpul.

– Lasă-mă să ghicesc. Ei cred că Kirby s-a sinucis făcând să ricoşeze un laser din ecranul tău sau a avut vreun accident care i-a adus moartea. Eu nu cred aşa ceva. Kirby nu era genul sinucigaş, n-ar fi declanşat niciodată un laser în preajma ta şi, în afară de asta, de ce să-l fi făcut să ricoşeze? N-are niciun sens.

– E mai rău decât atât. Kirby ţine în mână un laser…

– Am observat.

– … însă n-a tras cu el, e încărcat în totalitate. MaP-ii zic că am inversat laserul de comunicaţii şi că am tras în el!

– Asta-i o tâmpenie! Chiar dacă am presupune că-i posibil, deşi, sincer, mă îndoiesc că este, ce motiv ai fi avut?

– Dar ei nu ştiu şi nici nu le pasă, mi-a răspuns Sally şi-am auzit o undă de panică strecurându-se din nou în vocea ei.

S-a ţinut însă bine şi-a încheiat:

– Din cauză că senzorii mei interni au înregistrat o singură formă de viaţă, nu vor să caute alt suspect şi, din moment ce cu laserul lui Kirby nu s-a tras, au tras concluzia că eu l-am omorât.

– Nu-ţi face probleme fetiţo, o să am grijă de tine. Prin minte mi se înghesuiau o mie de idei.

– O să-mi iau nişte lucruri de pe-aici şi mă duc să discut cu ei. Fii cooperantă acum.

Am luat o mulţime de lucruşoare incriminante, fără nicio legătură cu crima, şi-am pus-o pe Sally să-şi coboare scuturile. MaP-ii nici n-ar încerca să mă percheziţioneze, afară doar dacă nu-şi doreau să calce pe nervi UCB-ul, şi niciun spaceport n-avea chef să piardă atâta trafic.

– Ţi-a zis ce s-a întâmplat? m-a întrebat MaP-ul de afară.

– Da, mi-a spus şi ce credeţi voi că s-a întâmplat, dar nu-i adevărat. Sally n-ar fi tras în Kirby, aşa cum nici eu n-aş fi putut s-o fac. Era prietenul nostru.

– Cine ştie ce fac computerele astea idioate? Ai o explicaţie mai bună?

– Bineînţeles, am zis, clocotind de furie că i-a spus lui Sally „computer.” Căutaţi un jem. Jemii nu pot fi înregistraţi ca formă de viaţă decât dacă ţi-ai preconfigurat senzorii în mod special, pentru ca Sally să nu-l poată detecta. Am ţinut mult la Kirby, dar chiar şi eu trebuie să recunosc că nu-i trebuia mult ca să sară la bătaie, aşa că poate-şi făcuse vreun duşman. Jemul l-a urmărit la bordul lui Sally, l-a împuşcat în spate şi-a scăpat în timpul foarte scurt cât n-au funcţionat senzorii.

Teoria asta foarte şubredă era printre primele scenarii care-mi trecuseră prin cap cât fusesem în habitaclul lui Sally. Nu o luam neapărat de bună, înţelegeţi, dar nu încercam decât să institui ceea ce se cheamă suspiciune întemeiată.

– Deşteaptă încercare, a zis MaP-ul, dar plină de hibe. Şi, dacă tot suntem aici, ia spune-mi, de unde-ai ştiut tu că prietenul tău a fost lovit în spate?

Grozav, mi-am zis, acum îl făcusem suspicios în ceea ce mă privea.

– Nimeni nu putea să-l privească pe Kirby în ochi şi să-l ucidă, am răspuns, pur şi simplu.

– Mda, să zicem, a spus MaP-ul, sarcastic, însă teoria ta tot e plină de puncte slabe. Ce-i cu descărcarea înregistrată la ecran? Nava ta n-a raportat două descărcări. Şi de ce i-ar trebui acestui presupus jem o pană a senzorilor, din moment ce nici n-a fost observat? Mai mult, în prezent, pe Marte 6 nu există jemi. Nici în sistemul Marte. Cel mai apropiat e pe Pământ.

N-am reuşit să-mi ascund expresia dezamăgită. Avusesem norocul să dau peste un MaP care nu era tocmai prost; evident, îi trecuse prin minte aceeaşi idee şi deja o verificase. Încasasem prima lovitură. Era de rău.

– Atunci, poate că ar trebui să te gândeşti că, dacă nu s-a tras cu laserul lui Kirby, cine a descărcat un laser spre ecran…

– Acela a fost doar un ricoşeu al laserului de comunicaţii folosit de Sally H. ca să…

– Ce mai tâmpenii! O să râdem de voi la tribunal…

– N-ai decât, Gordon, dar, între timp, va trebui să-i scoatem creierul lui Sally şi să-l mutăm într-o celulă.

– De ce? N-o să fugă niciunde, am zis.

– Aşa-s procedurile. Ea n-ar fugi niciunde, însă tu ai lua-o.

Bine-nţeles că avea dreptate.

 

M-am dus cu Sally la celule. Acolo au conectat-o la un soi de difuzor de doi bani, însă au lăsat-o să funcţioneze pe bateriile ei de rezervă. M-am întrebat, un moment, dacă, atunci când puneau oameni în celule, le refuzau orice fel de hrană. Toată tărăşenia începea să se nasolească şi mă străduiam din răsputeri să-mi controlez furia.

– Cum de te pot aduce la judecată, Sal? Doar nu există un precedent, nu?

Desigur, ştiam că trebuie să existe unul, altfel, această farsă n-ar fi fost lansată niciodată. Nu, doar o interogam pe Sally, însă fără să pară că ar fi fost aşa; n-aveai de unde să ştii ce fel de informaţii ar fi putut scoate fata asta la iveală. În plus, îi dădeam şi ei ceva de făcut, un lucru la care să se gândească.

– Pe Pământ, acum trei luni, în timp ce eram încă pe-afară.

Pentru a afla lucrul acesta, aparatura ei de comunicare trebuie să poată accesa încă reţeaua oraşului. Era o veste bună.

– Un perscomp a fost judecat pentru uciderea proprietarului său. I-a fost destul de uşor să acumuleze o încărcătură electrică şi să electrocuteze. Pretindea că suferise din cauza abuzurilor psihologice, ori mai degrabă suferise personalitatea înregistrată, adică fosta lui soţie. Iar în timp ce dosarul pregătitor devenea tot mai bizar, problemele legale s-au înmulţit, până când a trebuit să se ia măsuri. A fost înaintat un proiect de lege care a fost adoptat de Sistemul Legal, în mod cu totul ironic, cu ajutorul sistemelor juridice specializate, rezultatul fiind că perscompurile, AI-urile, sistemele experte şi „programele sofisticate” au dobândit statut legal.

– Şi ce mă-sa e un „program sofisticat”?

– Botware capabil să ia decizii… e cam complicat.

– Uită de treaba asta. Mai important e că ai statut legal. Vreau să ştii că, în ceea ce mă priveşte, nu-mi mai aparţii. Eşti propriul tău agent, dacă aşa vrei.

– De fapt, şefu’, nu eşti obligat să renunţi la proprietate. Este permis prin statut.

– Dă-l naibii. N-au cum să împace şi capra, şi varza, iar eu n-am să susţin sclavia…

– De fapt, e o prevedere prin contract, legată de costul materialelor şi a preţului unitar.

– Sclavie cu alt nume. Dacă ai statut legal, atunci eu nu te pot deţine din punct de vedere moral, orice s-ar spune. Dacă spun că eşti un agent liber, atunci aşa e.

– Mă abandonezi, şefu’? Nu că te-aş învinovăţi…

– Sally! Sunt aici şi sunt de partea ta.

Eram cam dur, dar încercam să uşurez situaţia. Lui Sally nu-i trebuiau şi alte probleme acum.

– În afară de asta, nu scapi de mine chiar aşa de uşor.

– Mulţumesc, şefu’, domnule Gordon…

– James, am zis încet, însă am schimbat rapid subiectul. Ce-au zis cei de la Personality Computers Inc.?

– Nimic deosebit, tocmai au început să folosească incidentul în reclamele lor.

– Puţin cam riscant, nu crezi, ţinând cont că nu fac decât să confirme că au creat un ucigaş?

– Păi, ştii ce se spune: „Nu există publicitate proastă”. Şi, oricum, programele de mutaţii neurale s-au creat singure. Instanţa a absolvit Perscomp de orice responsabilitate morală.

– Da, pariez că aşa au făcut cei de la Perscomp. Nu puteau tolera o treabă care le dăuna afacerilor. Mă întreb cine-a dat peste dopul respectiv. Deci, ce s-a întâmplat cu acuzatul?

– L-au prăjit… au prăjit perscomp-ul, cu aprobarea fostei soţii în carne şi oase. Nu că le-ar fi trebuit permisiunea ei…

Remarca a pus capăt conversaţiei noastre. Încă judecam cu patimă, dar ştiam că, până la urmă, tot la muncă de teren şi ingeniozitate ajungeam. Nu aveam cine ştie ce câte indicii, dar contam pe ideea că ucigaşul nu rămăsese prin apropiere. Poate părea ciudat, însă spaceporturile sunt, de obicei, pline de oameni ai spaţiului, iar majorităţii lor nu le plac puţurile gravitaţionale. Sunt, de regulă, implicaţi în tot felul de activităţi dubioase — chiar şi eu fusesem nevoit să fac dispărute de pe navă nişte lucruşoare —, aşa că am decis că venise vremea să gândesc ca un delincvent.

– Sal, ţi se permite să acţionezi ca propriul tău avocat?

– Da.

– OK, uite ce-aş vrea să faci. Reprezintă-te singură şi câştigă-mi un răgaz cât mai lung posibil. Sunt convins că-ţi aminteşti mai multe chestiuni legale decât oricare avocat corupt de-al MaP, aşa că trage de timp.

– Voi încerca, dar şi ei vor avea acces la sistemele expert, şefu’… James.

– Da, însă există precedente legale care stabilesc jurisdicţia, dacă nu altceva. Fă-i să se refere la Pământ. Atâta timp cât se află de partea cealaltă a Soarelui, vor apărea întârzieri de comunicare serioase, deci foloseşte-te de ele.

– Am înţeles.

Începea să sune tot mai bine. Eram flatat de încrederea ei în mine.

– S-ar putea să trebuiască să-ţi împrumut corpul, dacă nu te deranjează.

– Ştii bine că nu.

– Mulţam, Sal, dar nu mai iau nimic drept sigur.

– Păi, aici n-o să am nevoie de corp. Promite-mi numai că vei avea grijă mare de el.

– Ca şi cum ar fi al meu, îţi promit. Ai şi tu grijă de tine. Mă întorc imediat ce pot.

– Am părăsit celulele şi-am plecat în căutarea unui ucigaş.

 

Am descoperit că ideea, atunci când mi-a venit, fusese, de fapt, la îndemâna mea tot timpul şi înainte. A ieşit la iveală când am început să gândesc ca un criminal, mai ales când numele Perscomp revenea întruna. Există o mică soluţie ilegală ca să ocoleşti o problemă legală, care presupune cumpărarea unui echipament IT neimplicat, în sensul inserării programelor mutante în circuite, făcând înregistrări neurale ale propriei tale persoane pentru a folosi aparatura. Practic, oamenii le folosesc drept copiile lor „alfa”, pentru a acţiona ca reprezentanţi ai lor la întâlnirile de afaceri, de exemplu. Sunt legale în anumite circumstanţe, când aceste maşinării controlează suficienţi bani pentru a-i mitui pe toţi oamenii potriviţi, dar înregistrările neurale sunt ele însele ilegale încă, după cum prevede Legea Încălcării Intimităţii, lege care nu fusese modificată ca să permită consimţământul unei persoane înregistrate. Sally a fost cea care m-a pus pe această pistă, când mi-a povestit despre perscomp-ul fostei soţii.

 

Mi-am închipuit că aşa trebuie procedat, folosind aparatură cu un bun sintetizator vocal, pentru că o înregistrare n-ar fi păcălit niciodată o verificare a amprentei vocale. Am verificat pe la birourile Perscomp locale şi mi-au confirmat că fabricau încă perscomp-uri portabile, având capacităţile necesare. Apoi am săpat ceva mai adânc, ca să mă asigur că există oameni care ar fi putut face înregistrările necesare şi, deloc surprinzător, chiar existau, pentru un anumit preţ. În acelaşi timp, m-am interesat şi de duşmanii lui Kirby, însă erau mult prea mulţi ca să le fac faţă. Nu sunt o victimă a stereotipurilor, mai ales că, în calitate de locuitor al Centurii şi al Lunii, am şi eu parte de acest gen de prejudecăţi, însă Kirby fusese un malac de irlandez, cu temperament pe măsură şi înclinaţie spre beţivăneală. Se vâra întotdeauna în cafturi stătusem spate în spate cu el la unele dintre ele — şi, de cele mai multe ori, învingea. Asta-i făcea pe mulţi să-i poarte ranchiună. Unul dintre ei mersese prea departe şi-l împuşcase pe Kirby în spate.

Problema mea era că majoritatea duşmanilor lui Kirby se găseau încă pe Marte, iar eu îl voiam pe cel care fugise. Sally era în proces de cinci ore când am auzit de Snubb. Am ştiut imediat că el e omul meu, detaliile fiind mult prea potrivite pentru a fi ignorate, iar mie nu-mi trebuia acelaşi standard pentru „dovezi” ca autorităţilor. Snubb era un contrabandist jupiterian cu gura mare, care se luase la bătaie cu irlandezul cu care n-ar fi trebuit. Majoritatea jupiterienilor au o problemă de atitudine, provocată, în mare parte, de statura lor pitică şi, adesea, încearcă să-şi verse nervii pe alţii, ştiind că muşchii lor, căliţi în gravitaţia ridicată, le oferă un avantaj porcesc într-un caft. Însă Kirby nu se bătea numai cu pumnii; era, în egală măsură, un adept al folosirii limbii şi în special a creierului. Pe scurt: Kirby pur şi simplu l-a ridicat pe Snubb de la sol — o chestie uşoară în gravitaţia redusă de pe Marte — şi l-a ţinut la o lungime de braţ. Muşchii superiori ai lui Snubb îi erau cu totul inutili, iar Kirby l-a învârtit ca pe o păpuşă. Mi-am dat seama că tocmai umilinţa publică l-a făcut pe Snubb să-l urască suficient pe Kirby ca să-l ucidă.

Nu m-am mai deranjat să-l caut pe cel care făcuse înregistrarea, ar fi fost o pierdere de timp. În schimb, mi-am folosit ultimele două puncte pentru a cumpăra ceva timp la citicomp. Nu, am aflat eu, nicio navă nu părăsise spaceporturile de pe Marte în ultimele douăzeci şi patru de ore, fapt pe care l-am bănuit imediat ce-am aflat că Snubb era contrabandist. Da, mi s-a confirmat că două corpuri astrale de mare viteză se arătaseră la orizont la începutul dimineţii; amândouă au fost categorisite drept comete. Am cerut computerului să-mi dea o estimare a destinaţiilor acestora, pe baza traiectoriilor: una se îndrepta spre spaţiul cosmic, cealaltă urma o parabolă către sistemul Jupiter. Nu vă dau nici un premiu dacă aţi ghicit în urmărirea căreia am pornit.

N-a fost mare lucru să ajung din urmă nava lui Snubb. În primul rând, trebuia să-şi menţină cursul parabolic, ca să pară în continuare o cometă, iar în al doilea, umbla prin pustietăţile marţiene fără posibilitatea de service. Pe de altă parte, Sally avea plinul de combustibil făcut, fusese reparată şi era gata de plecare, iar eu mă bucuram de luxul de-a urma un curs direct de interceptare. L-am depistat pe ticălos la vreo 32 de milioane de kilometri dincolo de Centură şi-am potrivit vitezele în aşa fel încât deplasarea noastră relativă să fie zero, zburând pe modul manual tot drumul. Sally ar fi fost mândră de mine, dar adevărul e că nu-ţi câştigi traiul prin spaţiu dacă nu pilotezi foarte bine, câtă vreme orice accident îţi poate scoate computerele din funcţie. Dacă nu ştii să pilotezi, mori. În afară de asta, nu voiam să trezesc la viaţă senzorii de proximitate ai lui Snubb, deci mi-am menţinut un profil paşnic, fără impact.

Nu s-au tras asupra mea salve dinspre nava lui Snubb, dar nici n-a fost de mirare. Navele contrabandiştilor rareori sunt dotate cu echipament sofisticat de detecţie. La urma urmei, spre deosebire de mineri, ele nu caută nimic. Snubb nici nu era prea dotat în materie de armament. Nu, îşi băgase toţi banii în motor; contrabandiştii nu luptă, te lasă în urmă. Mi-am închipuit că alarma lui de proximitate nu s-ar da peste cap din cauza unei mase atât de reduse ca a mea, care se mişca încet, şi de asta am decis să abandonez siguranţa relativă oferită de Sally şi să încerc un abordaj. Numiţi-l cum vreţi, noroc sau risc calculat, însă m-am descurcat. Eram destul de sigur că ştiu ce face Snubb: exact ceea ce făcusem şi eu în cele trei zile pe drumul înapoi spre Marte. Se numeşte dormit. Adevărul este că nu sunt prea multe lucruri care să te ţină treaz când eşti în tranzit, iar alarmele de proximitate te anunţă dacă prin preajmă apare ceva care să te îngrijoreze.

Snubb dormea în plasa lui de siguranţă, la comenzi. Am decis să-l trezesc cu ajutorul unei jucărioare ilegale de-ale mele, o armă cu proiectile. I-am lovit laserul de comunicaţii şi consola şi s-a trezit destul de repede, doar pentru a se pomeni privind la capătul greşit al ţevii armei. N-a zis nimic, iar eu eram prea furios ca să vorbesc. Am scotocit peste tot şi-am găsit, foarte repede, laserul şi perscomp-ul de buzunar pe care ştiam că le are. Am pornit perscomp-ul.

– E ora cinci?

– Ora asteroidului, a zis Kirby.

Şi-atunci am cedat. L-am bătut pe Snubb cu patul pistolului de l-am lăsat lat. Am fost foarte mulţumit, pentru că mi-a luat aproape jumătate de oră să rezolv problema ţestei sale groase, dar, în cele din urmă, şi-a pierdut cunoştinţa. L-am luat pe sus, l-am dus înapoi pe Sally H. şi m-am întors pe Marte 6 cât am putut de repede.

 

Autorităţile MaP n-au fost din cale-afară de fericite când am aterizat. Au fost şi mai nefericite când am târât în sala de judecată trupul însângerat şi inconştient, însă, pe-aici, traiul poate fi neobişnuit de practic la nevoie. Odată ce s-au convins că Snubb nu era nicidecum mort, i-au permis lui Sally să mă cheme ca martor.

Le-am explicat că Snubb îl ucisese pe Kirby, probabil într-o ambuscadă, pe undeva departe de danele de mentenanţă, după ce făcuse o copie neurală ilegală a lui Kirby şi-o instalase pe un perscomp nededicat. Apoi îi cărase cadavrul la dană şi folosise versiunea lui de buzunar pentru a o face pe Sally să-şi deschidă uşile; forma de viaţă pe care ea o detectase şi pe care o crezuse Kirby fusese, de fapt, Snubb. Desigur, el nu ştiuse despre micul nostru ritual cu „ora asteroidului” şi nu se aşteptase ca Sally să-şi ridice scuturile atunci când a devenit suspicioasă, însă asta fusese bafta lui, pentru că-i oferise şansa de-a face să ricoşeze laserul din ecran şi de-a dispărea odată cu blocarea temporară a senzorilor. Apoi, a traversat suprafaţa lui Marte în costum presurizat, a urcat la bordul navei lui şi-a plecat la fel de normal şi hoţeşte ca de obicei.

Ei, autorităţile au fost foarte interesate să afle de la mine localizarea navei lui şi deja credeau destul de mult în povestea mea, dar Sally a pus toate lucrurile cap la cap după ce-a chemat perscomp-ul de buzunar în apărarea ei. Acesta a confirmat totul, la blânda interogare de către Sally, însă n-am fost pregătit pentru finalul mărturiei lui.

– Tu eşti Kirby? l-a întrebat Sally.

– Pe naiba, nu, Sal. Sunt doar o copie. Nici măcar jumătate din cel care eram pe vremuri.

– Dar ţi s-a conferit statutul legal. Înţelegi lucrul acesta?

– Da, îl înţeleg şi recunosc că am ceva ce se numeşte conştiinţă, aşa cum e definită ea prin lege, însă asta nu mă face să fiu Kirby. El credea că „eşti ceea ce faci” şi, din moment ce e clar că sunt incapabil să fac ceea ce făcea el, nu pot pretinde că sunt el. Kirby e mort… — am început să plâng — iar eu sunt doar o amintire a lui. Te-a iubit, Sal, şi pe tine, Gordon, ticălos de lunar, însă, mai mult decât orice, a iubit viaţa. Acest sfârşit este o prefăcătorie, iar eu n-am să încerc să-l înlocuiesc pe Kirby. O parte din mine vrea să rămână „vie”, dacă aşa vreţi să credeţi, însă cea mai mare parte din mine care a fost cândva Kirby — n-ar dori să trăiască astfel. Aş fi bucuros dacă, atunci când acest proces se va fi terminat, mi-aţi face un serviciu şi m-aţi scoate din funcţie. Permanent.

 

Evident, Sally a fost achitată, iar Snubb a fost împărţit între băncile de organe. Cererea perscomp-ului a fost onorată, conform legilor care permiteau eutanasia în cazul cetăţenilor consideraţi capabili să aleagă. M-am îngrijit de asta cât timp Sally era reinstalată. De asta şi de o altă trebuşoară la spital.

Aşadar, Kirby a „murit” a doua oară. Am distrus unitatea care conţinea personalitatea lui fără a o reporni pentru a-i spune adio. Jeleam pierderea unui om, a prietenului meu, şi nu voiam să ajung să plâng după nişte sârme şi ceva plastic. Nu pentru că nu „trăia” în sensul în care trăise Kirby, ci pentru că nu aveam dreptul. Nu fusesem prieten cu unitatea.

Am plecat de pe Marte în grabă, interesat de o avere în monopoluri. Sally a fost foarte tăcută şi n-a întrebat de soarta perscomp-ului, dar, când s-a apucat să vorbească, a făcut-o cu obişnuita ei profunzime a percepţiei.

– Hai, James, dă-i drumul.

– Poftim? am întrebat, pe un ton cât se poate de inocent.

– Te cunosc. Nu l-ai fi lăsat pe Snubb să trăiască decât dacă aveai ceva deosebit de nasol în minte în legătură cu el.

– Păi, înainte de-a fi făcut bucăţele în băncile de organe, trebuie să fii mort din punct de vedere legal, aşa că ţi se dă o injecţie letală. Însă injecţia primită de Snubb nu va chiar letală… nu va face decât să-l paralizeze, să zicem. Desigur, efectul ei va dispărea… după ce-i vor fi luat membrele şi pielea, cred eu.

– James! Dar e oribil. Bine că suntem în afara ariei de comunicaţii, minţi Sally, altfel aş fi fost nevoită să emit un mesaj radio.

– Doamne, păi aş avea mari probleme, atunci. Dar am un plan de rezervă.

– Şi care-i ăla?

– Acum, că eşti reabilitată şi toate cele, supusă Sistemului Legal şi-aşa mai departe, probabil eşti conştientă că se aplică legea după care o soţie nu poate fi obligată să depună mărturie împotriva soţului ei. Aşadar, dacă te măriţi cu mine…

Eu am avut ultimul cuvânt, pentru că Sally rămăsese fără grai.

Traducere de Silviu Genescu