Poveşti de adormit copiii

Optzeci şi şapte de ani, se gândi, oprindu-se pe a şaptea treaptă, înseamnă o vârstă a naibii de înaintată pentru îngrijirea copiilor. Iar treisprezece ani e prea mult pentru a fi îngrijit. Bătrânul îşi reluă urcarea treptelor şi, în cele din urmă, se întrebă dacă nu cumva erau amândoi prea în vârstă pentru spus şi ascultat poveşti înainte de culcare.

Totuşi, copila avusese o zi grea. Îşi amintea prea bine cruzimile copiilor, trecute prea adesea cu vederea. Da, îşi amintea… că toate erau prostii. Micii ticăloşi perverşi, din toate generaţiile, ştiau cu toţii prea bine că vorbele răneau mai tare decât pumnii; în fond, nu ştiuse şi el, la rându-i? Asemenea fapte de cruzime, ignorate în aşa fel încât povara vinovăţiei să nu rupă, de timpuriu, spinarea adultului în care s-a transformat copilul. Ce plăcere putea fi în frângerea inimii unei fetişcane prin aluziile frecvente privind urâţenia ei? Jane nu ceruse niciodată să se nască într-un oraş unde era obligatoriu să te numeri, literalmente, printre cei frumoşi. N-avusese nicio şansă, având în vedere moştenirea sa genetică. Dar poate că mai rău decât orice era că nu-şi putuse alege părinţii, pentru că aceştia, prin refuzul lor de a-şi consola copilul după o astfel de zi, erau mai răi decât toţi. În loc de asta, ei înşişi oameni frumoşi, se duseseră la o petrecere, împreună cu alţi arătoşi, lăsând-o pe Jane cu un bunic prea bătrân ca să mai îngrijească de copii.

Camera lui Jane era călduroasă, remarcă el. Nu ca majoritatea camerelor în care vieţuise el în copilărie. Fetiţa stătea în pat, privindu-l răbdătoare, peste pătură, cu un chip de departe mult prea serios. Bătrânul se grăbi să traverseze încăperea spre ea şi-o îmbrăţişă, sărutând-o în acelaşi timp, ca să-şi conserve forţele. N-avea niciun sens să se aplece de două ori.

– Aşadar, ce ţi-ar plăcea să asculţi? o întrebă cu glas uşor, numai un susur.

– O poveste născocită, te rog, nu una scrisă.

O spusese cu o hotărâre la fel de clară cu care stăpânise el maşini, femei şi băutură. De fapt, era încântat să audă asta, cu toate că se încruntase. Un sentiment absurd de mândrie nedorită îi urcă în piept.

– Bine, anunţă el. Cred că se poate.

Jane se lăsă pe spate, cuibărindu-se în pernă. Departe de a fi destinsă, atenţia-i era concentrată, iar privirea – fixată asupra tatălui mamei sale.

– A fost odată ca niciodată…

– Îţi baţi joc de mine.

Jane se exprima cu suspiciune californiană.

– Cine spune povestea asta?

– Iartă-mă.

– A fost odată ca niciodată un sătuc aflat undeva, hăt ,departe, unde-a venit un vizitator. Însă oamenii din sat, n-au fost prea încântaţi să-şi vadă oaspetele, ceea ce era cam ciudat, dacă te gândeşti că erau pierduţi în mijlocul codrilor. Adică nu prea aveau ei parte de vizitatori în fiecare zi. Mă urmăreşti?

Jane dădu din cap, stenografiind vorbele bătrânului. Comunicau ciudat de uşor, remarcă el, ceea ce nu făcea decât să confirme ce spusese el întotdeauna: cele mai bune poveşti depănate sunt cel mai bine ascultate.

– Ei, motivul pentru care nu se aprinseseră cu toţii de încântare era că oaspetele lor era un vrăjitor…

Făcu o pauză, aşteptând ca Jane să exclame, exasperată: „Oh, las-o baltă!” Nu se întâmplă asta. Îşi drese glasul, ca să acopere tăcerea, dar era limpede că fusese prins cu mâţa-n sac, încercând s-o anticipeze. O fi ea urâtă, îşi spuse, dar în mod sigur nu era proastă.

– … şi ştiau că-i vrăjitor pentru că purta o pălărie ascuţită, cu stele pe ea, îl sili Jane să-şi ducă mai departe ideea, arcuindu-şi o sprânceană cât a lui Spock de mare.

Cum regulile fuseseră stabilite, continuă:

– Aşadar, nu ştiau absolut nimic despre vrăjitor, însă aveau convingerea bizară că, de fapt, era aducător de NECAZURI. Cu toate că nici nu pusese încă piciorul în sat şi nu vorbise cu nimeni, oamenii hotărâră să-i vină de hac. Eu, unul, aş crede că era o idee tare nepotrivită, dar, cum n-am fost acolo, n-am avut cum să spun ceva. Trebuie doar s-o spun aşa cum s-a întâmplat, aşa că să nu mă învinovăţeşti pe mine dacă va fi niţel cam… neplăcut.

Făcu o pauză de efect, fără a se aştepta însă la o reacţie din partea fetiţei capabile să vadă Exorcistul la cablu oricând voia ea.

– Aceşti săteni s-au decis că trebuie să-i facă vrăjitorului de petrecanie împreună, neîndrăznind să se gândească la faptul că niciunul din ei n-avea destul chutzpah* ca s-o facă singur, aşa că au luat-o cu toţii la trap în direcţia unde se afla vrăjitorul, în pădure. Erau vremuri pretehnologice – pronunţase cuvântul „teh-nologice” – şi n-aveau cu ei decât topoare şi sape şi altele din astea. În vreme ce un grup de săteni se apropia din faţă, pentru a-i distrage atenţia vrăjitorului, unul dintre ei a dat ocol prin spatele copacilor, cărând un topor pentru tăiat lemne. Ei, bine, oamenii l-au salutat pe vrăjitor şi, când acesta a rămas cu spatele întors la ei, individul şi-a ridicat toporul şi i-a înfipt lama în spinarea lui. Desigur, vrăjitorul a căzut, dar nu era mort încă. S-a ridicat şi-a luat-o spre ei, târându-se pe coate, şi i-a privit fix pe fiecare în parte, drept în ochi – toţi păreau la fel – şi le-a spus: „Vă blestem, vă blestem, vă blestem”, de trei ori, îţi dai seama, apoi: „Veţi veni la cadavrul meu şi vă veţi milogi să revin la viaţă, dar n-am s-o fac decât atunci când veţi deveni cele mai jalnice creaturi de pe Pământ. Îmi veţi cerşi iertarea în genunchi.” Pe urmă şi-a dat duhul, dar a fost mai mult ca şi cum el ar fi vrut asta, şi nu din cauza loviturii de topor. Sătenii au luat-o la fugă, lăsând hoitul acolo unde era, iar în noaptea aceea niciunul dintre ei n-a putut dormi. Dimineaţa, lucrurile nu păreau să fie chiar atât de rele. Niciunul nu păţise nimic, iar recolta şi animalele lor erau la locul lor, sănătoase, din câte-şi puteau da ei seama. Pe la amiază, şi-au pus baubaul pe fugă, iar până la sfârşitul săptămânii, uitaseră aproape tot ce făcuseră, aşa cum oamenii când sunt vinovaţi. Apoi, la o săptămână după moartea vrăjitorului, a început… Prima dată, a fost doar un „aperitiv” din cele Zece Plăgi. Au venit lăcustele şi le-au mâncat toată recolta; broaştele le-au spurcat sursa de apă, copiii li se năşteau morţi; femeile au început să aibă sorocul de nestăvilit, şi tot aşa. Iar asta s-a întâmplat doar în prima săptămână, pentru că după aceea lucrurile au devenit foarte ciudate. Unii s-au îngrăşat peste măsură, cu toate că nu mâncau, alţii rămâneau sfrijiţi, deşi hăpăiau tot, ca porcii; unii au început să aibă tot felul de vedenii nebuneşti, alţii, să se transforme în animale, alţii au îmbătrânit repede, iar alţii au dat în mintea copiilor. În cele din urmă, în cea de-a treia săptămână, oamenii au început să dea vina unii pe alţii pentru cele ce se întâmplau, iar acuzaţiile zburau în toate părţile. Apoi, au fost gata-gata să se omoare unii pe alţii. În acel moment, un bărbat s-a ridicat şi le-a cerut sătenilor să ia aminte la vrăjitorul pe care-l omorâseră. Ei bine, s-au uitat unii la alţii, plini de milă şi furie pentru semenii lor, şi şi-au amintit ceea ce încercaseră din toate puterile să uite. Spinările li s-au încovoiat de vinovăţie şi s-au dus în pădure, ca să găsească trupul vrăjitorului. Era chiar acolo unde-l lăsaseră, neatins de animale de pradă sau mâncătoare de hoituri, lucru care, nu mai trebuie să-ţi amintesc, era foarte ciudat pentru un cadavru rămas neîngropat în pădure. Unul câte unul, oamenii s-au apucat să se roage de vrăjitor, să-l plângă şi să se milogească de el pentru a-l îndupleca să revină la viaţă. Le trebuiră două zile şi două nopţi până să obţină reînvierea lui, dar, în final, vrăjitorul se mişcă, iar rana de la spate i se vindecă şi se ridică în picioare să-i vadă pe sătenii prosternaţi. Aşa că, normal, primul lucru pe care-l întrebă este dacă le pare rău pentru ce-au făcut, şi, desigur, cu toţii spun că da şi-au mai plâns puţin, de parcă lacrimile ar fi putut dovedi cât de rău le pare. Şi-i mai întrebă dacă vor ca lucrurile să fie ca înainte şi cu toţii au răspuns că, da, sigur că vor, şi cad în genunchi, implorându-l să-i ierte. Şi tot ce-a trebuit să facă a fost să le spună: „Vă iert, vă iert, vă iert.” Şi toate-au fost bune şi frumoase. Chiar în spatele vrăjitorului era un bărbat rugat de săteni să fie acolo în acel moment, având în vedere că nu fusese prea afectat de blestem. Şi acest om avea un topor. Şi văzând că totul revenise la normal, a ridicat toporul şi l-a omorât pe vrăjitor, zburându-i capul pentru ca, de astă dată, să nu-i mai poată blestema. Iar oamenii s-au întors în satul lor şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Bunicul lui Jane se lăsă înapoi în scaunul său, satisfăcut, şi se uită la Jane, să vadă dacă şi ea era încântată. Aşa că se arătă, întrucâtva, surprins să vadă pe faţa ei cea mai furioasă expresie pe care i-o putea arăta bunicului ei. Nervoasă, dar şi prinzând uşor înţelesul poveştii, fata îi spuse:

– Aşadar, oamenii sunt răi, nu? Şi nici n-ar trebui să-i iau în seamă când mă scot din sărite, pentru că ştiu că sunt răi? Ăsta nu-i un răspuns, bunicule, şi nici n-a fost vreodată. Ar fi trebuit să ştii.

Într-adevăr, o ştia şi el. Comportamentul majorităţii oamenilor era intolerabil, dar cine ar fi putut hotărî cine-i vinovat şi cine nu? Şi, dacă nimeni nu putea fi judecător, singura alternativă rămasă era ca toţi să se justifice unii pe alţii. În acest mod, micile cruzimi şi actele antisociale puteau continua nepedepsite. Îşi aminti de o carte cu benzi desenate de prin copilăria lui, în care un vizitator extraterestru, sosit pe Pământ, este ucis din cauza aspectului său, doar pentru ca ucigaşii lui să afle că venise cu intenţii paşnice. Aceeaşi problemă. Dar unde se termină justificările şi unde începe educaţia? În cărţile de benzi desenate şi în poveştile de dinainte de culcare?

– Îmi pare rău, Janie, am să-ţi spun altă poveste.

Jane se cufundă mai mult în patul ei, cu pleoapele închizându-i-se încet, formând nişte perdele discrete peste urmele de furie rămase în ochii ei. Bunicul îşi drese glasul, flegma acumulată în aproape şaptezeci de ani de fumat făcându-l să sune ca un horn hodorogit. Un zgomot mai degrabă reconfortant la vârsta lui.

– A fost odată ca niciodată, undeva, într-o pădure, un fermier care se plimba împreună cu băieţelul său. Şi, tot, plimbându-se ei, au ajuns într-un luminiş. În mijlocul luminişului era un bolovan, iar pe el stătea un bărbat. Băieţelul, fiind cam precoce şi ştiindu-se în siguranţă cu tatăl său, i-a strigat un salut omului. Neprimind niciun răspuns, băiatul a strigat din nou. Acelaşi rezultat. Ei bine, atunci tatăl băiatului l-a apucat de umăr şi i-a spus că bărbatul nu-i putea răspunde. Când băiatul a întrebat de ce, tatăl său i-a spus următoarele: „Acesta-i Bărbatul-Care-A-Uitat. Stă acolo de mai mult timp decât îşi poate aminti cineva. Era acolo pe când eram eu copil, iar tatăl meu mi-a povestit că era acolo pe când era el copil, şi-aşa mai departe. Legenda spune că, pe vremurile de demult, a ofensat un zeu, chiar în această pădure. Zeul era puţintel cam sărit şi avea un stil dubios de a-şi exprima mila. Vezi tu, l-a lăsat pe om să afle că va fi pedepsit şi i-a oferit libertatea de a-şi alege singur pedeapsa. Dacă era corespunzătoare, atunci aceea avea să-i fie soarta; dacă nu, atunci zeul se va gândi el însuşi la o pedeapsă de mii de ori mai cumplită decât coşmarurile sale şi i-o va da pe aceea în loc.” Ei bine, băiatul a fost cucerit de poveste, iar el şi tatăl lui s-au aşezat în poiană pentru sfârşitul ei.

Bunicul lui Jane observă că şi Jane era destul de captivată. Însă ochii ei erau şi mai închişi, cu doar o mică deschizătură între pleoape.

– Fermierul i-a spus fiului său: „Atunci bărbatul s-a gândit puţin şi l-a întrebat pe zeu: oare nu mi-ai putea permite să uit întâmplarea cu totul, în cel mai mic detaliu? Zeul i-a luat spusele întocmai. I-a îndeplinit cererea şi l-a trimis să-şi vadă de drum, însă bărbatul tot şi-a amintit întâmplarea. Ei bine, n-a putut s-o înţeleagă. O vreme, asta nu l-a deranjat. Dar soarta a făcut ca, peste câteva zile, el şi un grup de prieteni de-ai lui să se adune şi să vorbească despre vremurile de altădată. Cineva l-a întrebat care e cea mai veche amintire a sa. El a întors întrebarea pe toate părţile, iar prietenii lui au văzut că îl apucă spaima, până când le-a mărturisit că nu-şi mai amintea nimic de dinainte de cea de-a paisprezecea zi de naştere! Îşi uitase paisprezece ani de viaţă.” Băiatul fermierului şi-a îmboldit tatăl să continue, iar acesta adăugă: „Povestea nu s-a încheiat acolo. Foarte curând, bărbatul nu şi-a mai amintit nimic de dinainte de cea de-a douăzeci şi una aniversare şi, destul de repede, a uitat totul până la vârsta de treizeci de ani, adică vârsta sa. După o vreme, îşi amintea numai ce se întâmplase cu două luni în urmă, apoi două săptămâni, apoi două zile. Până la urmă, a uitat totul. Trebuia să-şi amintească propriul nume în fiecare zi şi să poarte cu el o hartă pentru a putea găsi, seara, drumul spre casă. Într-o zi, s-a trezit şi-a uitat ce să mai facă. Uita prezentul.”

Dinspre aşternuturi pluti un „uau!” slab, luptând cu gravitaţia pentru a se putea face auzit şi de urechile bătrânului.

– „Şi lucrurile nu s-au oprit nici aici”, reluă bunicul povestea spusă de fermier băiatului său. „Uita unde trebuie să fie, uita zilele de naştere ale oamenilor, uita înţelegerile pe care le făcea înainte de a le încheia. Într-un cuvânt, uita şi ceea ce nu se întâmplase încă. Cumva, nu ştiu cum, dar cât timp a mai fost în stare să meargă, a ajuns în această pădure şi s-a aşezat pe-o piatră de-acolo, dar tot nu s-a putut opri din uitat. A uitat să mănânce, să respire şi, în cele din urmă, a uitat să moară. Şi lucrurile nu s-a oprit nici aici, pentru că a uitat să se descompună, a uitat să se ude în ploaie, a uitat să se coacă la soare. Din câte se ştie, uită lucruri şi acum, şi aşa va fi pentru vecie.” Odată ce şi-a terminat povestea, fermierul l-a duse pe băiat acasă, însă acesta nu putea să nu-şi facă griji din cauza ei. După o vreme, copilul s-a gândit că trebuie să facă ceva, pentru că, după părerea lui, pedeapsa dată bărbatului din pădure era incorectă. A aşteptat până când tatăl său s-a vârât în pat, apoi s-a strecurat afară din camera lui şi-a mers în camera de zi. Acolo a luat puşca de pe perete a tatălui său, a încărcat-o cu un glonţ şi-a ieşit să-l caute pe bărbatul de pe bolovan. Îşi făcuse el o idee cum că era nepotrivit ca, drept pedeapsă, zeul să nu-i permită niciodată acelui om să moară, aşa că se hotărâse să se ducă la el şi să-i curme suferinţele, cu toate că era sigur că omul uitase şi despre ce suferinţe era vorba.

– Ce s-a-ntâmplat? se auzi un glas venit de la marginea somnului.

Bătrânul se aplecă înainte şi şopti la urechea nepoatei sale:

– Am uitat.

Iar Jane răspunse:

– Ce prostie… de undeva, de foarte departe.

Apoi fata zâmbi dintr-o amorţeală înşelătoare. Şi ştiţi, era destul de drăguţă...

Traducere de Silviu Genescu

* Tupeu, nerv, în idiş (n. tr.)