Veniţi la mine voi, cei osteniţi!

După şapte luni de vară intensă, marţi s-a făcut brusc atât de frig, încât Magda îşi încleştă mâinile la vecernie şi rămase cu ele aşa până astăzi, duminică, fără a mai putea apuca nimic cu ele. Dimineaţa, totuşi, ieşi soarele şi reuşi să-şi tragă peste spate un pulover verde cu mânecile deşirate şi să aşeze în ferestre aşternuturile la primenit. Un miros de vegetaţie trează, ca după ploaie, amestecată cu mireasma grea de trandafiri, îi străpunse nările uscate şi reci.

Şapte luni îi trebuiseră să se mute într-o casă nouă. Când s-a apucat să împacheteze şi-a găsit hainele, mare parte, năpădite de molii. Erau găurite, pline de muşuroaie făinoase de lână digerată, amestecată cu larve şi fluturi morţi. Trebui să le aleagă pe cele aflate într-o stare mai bună, culegând de pe cusături ouăle ca nişte boabe de orez fiert prea tare, apoi, odată închise în cutii de carton, presără peste ele naftalină. Mirosul tare şi căldura înăbuşitoare o opreau, pe la prânz, din lucru şi doar spre seară mai găsea putere să continue, deseori dezbrăcată complet şi cu pielea şiroind de sudoare. Seara târziu, scăpată de senzaţia stranie a goliciunii ude, scotea cutiile în afara casei şi deschidea geamurile, să schimbe aerul.

Magda are două fetiţe: una a împlinit abia un an, cealaltă a început să meargă la şcoală. Cea mare începu să plângă noaptea, în somn, şi trebuise s-o ducă la soacra. În primele săptămâni, ei stând la parter, pe geamurile deschise, intrase un şobolan în casă. Şobolanul nu se mulţumea să stea în bucătărie şi să caute de mâncare, ci stătea pitit în dulapurile de haine şi sub paturi, ziua, iar noaptea, când colinda camerele, dobora lucrurile şi rodea mobila şi pragurile de la uşi. După câteva nopţi în care n-a închis un ochi, era hotărâtă să fugă cu primul prilej, urmărită de senzaţia aceea îngrozitoare că mai era cineva, străin, care umbla prin casă, nevăzut, făcând să scârţâie podelele şi doborând lucrurile de la locul lor, spărgând vesela şi răvăşind pe masă hârtiile din plicurile cu acte. Mobila trebui şi ea dezîncleiată şi dată cu motorină, remontată apoi afară. Borcanele cu murături şi legume pentru iarnă, putrezite şi acoperite de mucegai, urmară şi ele, după haine, drumul spre locul de depozitare a gunoaielor din curte, unde, în fiecare dimineaţă, familii de nevoiaşi sortau încă o dată inutilul altora.

Marţi, se duse la vecernie cu fata cea mică în braţe şi cu cea mare agăţată de fusta ei. Le spuse: acum trebuie să îngenunchem şi să ne rugăm. Brusc se făcu atât de frig, încât mâinile subţiri, cu globii oaselor întinzând pielea uscată, îi rămaseră încleştate şi trebui să intre în casa cea nouă, cu cele două fete venind în faţa ei, cea mare ducând-o în braţe pe cea mică, iar Maria o hrăni în fiecare zi cu bucăţi de pâine pe care i le aşeza între buze.

În final s-a simţit uşurată că scăpase de lucrurile ce o urmaseră, agăţate de ea ca nişte umbre, frânturi posesive ale vieţii trecute, de care memoria i se lipise cu obişnuinţă. Camerele îi păreau mai luminoase şi mai curate. Negura care o urmărise rămăsese în urmă, în fosta locuinţă, împreună cu pozele, pantofii şi costumele răposatului ei soţ.

Între timp, fata cea mare, trezită, se agăţase de piciorul ei, somnoroasă. Magda îi netezi vălurile de păr blond şi spuse cu voce scăzută:

— Stai locului! Nu mă sâcâi!

Fata îşi dădu seama că severitatea ei era prefăcută şi o strânse şi mai tare. Cuprinzându-şi copilul cu braţul, îşi îndreptă spinarea şi, întorcându-se pe jumătate, se desprinse încet, continuând să-şi plimbe un deget prin părul fetei.

— Îţi dau ceva să mănânci, întrebă, fără să aştepte răspuns.

Îşi aprinse o ţigară şi începu să înşiruie în evantai felii de parizer şi brânză, pe o farfurie ornată cu flori albastre.

— Ai dormit bine, ai visat ceva?

Fata îşi afundă faţa între braţe. Scoase un geamăt scurt şi înfundat. Din dormitor se auzeau ţipete scurte şi voci fără înţeles. Câţiva paşi greoi şi se deschise uşa. Maria intră cu paşi înceţi, temându-se parcă să nu facă zgomot.

— V-aţi trezit, zise oftând şi se aşeză chinuit pe un taburet. Nu mai pot dormi. Mă trezeşte căldura şi lătratul câinilor. Noaptea câinii vorbesc între ei. I-ai auzit pe cei doi care stau în faţa uşii de la intrare? Ce gălăgie fac!

— Ca la casă pustie, zise Magda, aruncând pe chiuvetă un prosop de bucătărie în carouri albastre. Câinii ăştia sunt de mult aici. Îi ştiu de pui, de când am început să vin pe la tine, tot împreună sunt. Dar ce, până acum nu lătrau noaptea?

— Nu aşa.

— Mai taci odată, strigă femeia, întorcându-se înspre uşă. Trase un fum din ţigară, lung, apropiindu-şi genele. Aşa face când o las singură, zici că s-a învăţat de la câinii tăi.

Pentru o clipă se făcu linişte, apoi ţipetele reîncepură să se audă dinspre cameră, scurte şi ascuţite, ca nişte chemări golite de cuvinte, fără urmă de suferinţă.

— Noaptea, în loc să doarmă, stă şi se joacă singură. Dă din picioare şi râde. Îl are pe dracul în ea de mică.

— Nu vorbi aşa, că-i păcat. E doar un prunc.

Magda îşi ridică mâneca până spre umeri. O pată mare, vineţie, îi acoperea roată braţul.

— I-ai făcut rău? Să nu-i faci rău! Nelu e de vină!

— Nu-i mai rosti numele, te rog să nu-i mai rosteşti măcar numele!

— Doar nu i-ai făcut nimic fetei…

— Nu.

Maria o privi bănuitoare, apoi schimbă vorba:

— Fă şi tu o cafea.

Se plânse apoi că o doare spatele. Magda se puse să-i maseze umerii. Bătrâna se îndreptă încet, cu gâtul întins înspre fată, adulmecând mirosul cafelei dinspre aragaz.

Copila strigă de bucurie, împroşcând apa în chiuvetă. Bătrâna surâse:

— Astă-noapte a fost lună plină. Grădina se vedea limpede. E bine îngrijită.

După tremuratul persistent al mâinilor, înţelese că bătrâna n-o va opri curând. Prin pereţi se rostogoli zgomotul unui val de apă.

— Câteodată pute a hoit, spuse Magda.

— La etaj stă o fată tânără. E frumoasă, dar umblă cu tot felul de oameni care-i plătesc chiria şi îi dau de mâncare. Aici totul se ştie în oraş. Lumea vorbeşte.

Magda şovăi o clipă, apoi, mergând spre masă, îşi şterse mâinile de şolduri. Se jucă cu un pahar, învârtin-du-l în mână, pentru a-şi ascunde stânjeneala.

— Aş bea puţin vin, spuse. Îşi întoarse capul înspre fereastră, puţin pieziş, privind pe zid. Numai fetiţa putea să-i vadă ochii.

— Doamna bătrână de vizavi lasă păr. Obişnuieşte să-şi plimbe mâna prin cap în timp ce vorbeşte şi cad smocuri în jurul ei. Trebuie să-i fereşti pe copii. S-ar putea îmbolnăvi...

— Într-o zi va rămâne cu ţeasta goală, uscata. Ce-mi pasă!

Îi turnă cafeaua şi îi puse ceaşca pe un taburet. Apucă o felie de parizer şi o plimbă peste buzele fetiţei. Acestea nu se clintiră. Felia îi alunecă de mai multe ori peste gură.

— Hai cu mama, şopti femeia, cu un glas blând şi autoritar în acelaşi timp. Trebuie să mănânci ceva. Mă sperii.

Fata îşi ridică amândouă mâinile şi le coborî apoi cu docilitate. Părul îi luci în soare, schimbându-şi culoarea. Magda puse parizerul peste felia de pâine, apoi se răzgândi, o unse cu unt şi se apucă să facă sandviciuri. Le înveli în folie, apoi îşi turnă un pahar de vin. Îl sorbi cu repeziciune şi chipul i se lumină. O farfurie plecă rostogolindu-se de pe chiuvetă şi se făcu ţăndări de podea. Niciuna dintre femei nu tresări.

— Credeam că am scăpat, zise Magda.

— Trebuie să ne rugăm, spuse bătrâna. Altă cale nu-i.

Magda îşi mai turnă un pahar de vin şi-l bău cu aceeaşi însetare. Strânse cioburile de pe jos, apoi începu să cioplească o ţepuşă. Barda lovea din când în când podeaua, făcând-o să răsune precum carena unui vas.

— Credinţa, draga mea, e singura cale. Şi dragostea. Mâine trebuie să mergi la liturghie…

După un timp se opri din cioplit. Deveni dintr-odată conştientă de ţipetele ce se auzeau dinspre dormitor, seci şi impersonale.

— Taci dracului din gură, ţipă, că dacă vin la tine nu ştiu ce-ţi fac, auzi?

Pentru o clipă se făcu linişte. Puse într-o plasă mâncarea, o cutie de chibrituri, ţepuşa şi lumânări. Bătrâna cerceta mişcările ei şi, când privirile li se întâlniră, zâmbi. Avea ochii împăienjeniţi.

— Du-te şi încalţă-te, spuse Magda. Mergem la cimitir. În timp ce vorbea, putea desluşi în mintea fetiţei ecoul cuvintelor pe care le rostea.

Magda respiră adânc şi lung a uşurare. Apoi fetiţa apăru dinspre cameră şi apucă strâns mâna mamei.

— Şi cu cea mică ce faci?

— Ţi-o las ţie.

Fetiţa se frecă la ochi, somnoroasă. Căscă şi soarele îi lumină pentru o clipă cerul gurii.

— Domnul fie lăudat !

Piaţa de flori se revărsase în stradă, umplând trotuarele şi intrările magazinelor cu găleţi şi coşuri, mese cu lumânări subţiri de ceară, lângă care stăteau stivuiţi saci din plastic plini cu flori. Tarabe pline cu ferigi, coada şoricelului, ierburi date cu bronz, buchete de trandafiri aşezate în vase albe. Prin mireasma de crizanteme, trecea, adunând bani într-o traistă de pânză purtată pe un şold, o fată cântând la vioară romanţe cu notele alandala. Intră în piaţă înainte de prânz, atrasă de un panou de carton pe care vânzătorul aranjase gerberele după culoare. Ordinea culorilor vii îi mări pupilele, iar fetiţa, încântată, atingea cu degetul arătător, fragil şi rozaliu, pistilurile viu colorate. Mai încolo, pe un alt panou, florile stăteau într-o altă ordine şi combinaţia nouă de culori îi trezi o altă simţire. Fetiţa continuă să-şi umezească degetul pe pistilurile florilor, până spre prânz, când Magda, ameţită de miresmele florilor, descoperi trandafirii. La amiază cercetă petalele crude, colorate viu ori pastel, minunându-se de regularitatea formelor, iar fetiţa încercă să le memoreze parfumul, aplecându-se deasupra fiecăreia. Magda pierdu rostul aşezării tarabelor şi chiar ajunse să-şi închipuie că-i dimineaţă. Încercă să-şi imagineze de ce oamenii au dispărut, înlocuiţi de flori. Dar apoi, ajunsă în dreptul unui covor de ghivece cu crizanteme, crescute în tufe, se dumiri, după umbre, că soarele cobora spre înserare. E de la vin, se gândi. Şi, făcându-şi cu greu drum printre cumpărători şi mese, reuşi să iasă afară, printr-un coridor cu ziduri de coroane, jerbe şi crengi de brad.

Seara, peste oraş se aşternu liniştea. Magda, trăgând după ea fetiţa blondă, cu buclele cât covrigii săltând în ritmul paşilor, ajunse în dreptul aleii din faţa cimitirului, gândindu-se îngrijorată la mulţimea de oameni prin care urma să se strecoare cu copilul. Aleea fusese răscolită. Urmele unui şanţ îngust, recent astupat, în care nu mai încăpuse tot pământul scos, presărat de-o parte şi cealaltă a crestei cu dale sparte de beton, se pierdeau printre şirurile de oameni. Cei ce se îndreptau înspre cimitir mergeau tăcut, iar cei ce veneau sporovăiau vioi, în surdină.

Ici-colo, câte un cerşetor scotea sunete guturale ori cerea bani, implorând divinitatea să te ajute. Bărbaţii în uniformă care mergeau în lungul gardului de cărămidă al cimitirului reuşeau doar să mute cerşetorii dintr-un loc în altul şi să-şi asmută blestemele acestora asupra lor, când se îndepărtau. Pe alei era forfotă mare şi criptele păreau case bătrâne cu grădinile pline de morţi. Mirosul de ceară topită păstra izul de cenuşă de anul trecut, când sutele de lumânări aprinse în amintirea celor dispăruţi aprinseseră cimitirul.

Ajunsă la cruce, fetiţa se aşeză pe marginea de piatră. Magda îi întinse fetei feliile de pâine şi aceasta se apucă să mănânce cu poftă. Când termină, începu să cânte, printre buze, fără cuvinte, făcând cocoloaşe de hârtie. Lumânările refuzară să ardă. Chiar când din forţările femeii reuşea să izvorască un stop de lumină, aceasta era smulsă de câte o adiere de vânt. Deveni conştientă de încleştarea mâinii pe ţepuşă. Dar o cuprinse liniştea din pricina şoaptelor din jur şi a înserării. Apucă mâna fetiţei în mâna ei. Aceasta şi-o retrase, dar fu prinsă din nou, cu asprime. O ridică greu, căci copila, ţinând genunchii îndoiţi, refuza să-şi lase picioarele jos. Împotrivirea fetei o obligă să facă doi paşi, dar apoi se întoarse şi rosti peste umăr:

— Să nu mai vii, auzi? Să nu mai vii!

În timp ce împingea fata spre poartă, simţi cum gura i se usucă şi rămase cu limba încleiată până a doua zi la liturghie.