Paradoxul viitorului

Joi, 25 Octombrie, 2012

Pentru mine, acest „Paradox” [nr. 22] e primul. Sunt nou în grupul wellsiştilor şi doar un intrus în paginile fanzinului care-şi aniversează anul acesta o vârstă egală cu a mea. Nici nu pot să mă simt altfel în faţa atâtor rememorări impresionante care developează frânturi mai puţin cunoscute din istoria unui spaţiu al science-fiction-ului românesc pe care obişnuiam să-l vizitez adesea ca cititor. Dacă e să scriu ceva despre „Paradox”, atunci nu despre istoria lui o voi face. Dar mai întâi să-mi iau  avânt.

Mi-am petrecut o bună parte a adolescenţei citind. Orice, la întâmplare, fără măsură, fără repere. Dificultatea obţinerii cărţilor – metoda „pe sub mână”, cu toată cohorta de relaţii, reciprocităţi şi aşteptări pe care o presupunea – devenise criteriul aproape exclusiv al valorii lor. Am citit mult şi personajele cărţilor au început să-mi populeze un trecut grandios, o istorie personală plină de lumi paralele în care mă refugiam în permanenţă. Prezentul, îmbâcsit de ode şi imnuri, practic nu exista.

Dar tot atunci s-a mai întâmplat ceva. Science-fiction-ul, teritoriu străin în care prea puţini dintre cunoscuţii mei se aventurau, începea să separe timpurile, să-mi construiască un viitor. Mi-a plăcut. Era un univers la fel de vast, la fel de impresionant ca şi trecutul, dar care avea un mare avantaj. Urma să-l întâlnesc. Eram sigur că mă aşteaptă acolo, în spatele orizontului luminos al anului 2000.

Prezentul a apărut abia în decembrie ’89, răcnind ca un bezmetic şi încercând să mă convingă de importanţa clipei. L-am crezut. Lumea mea s-a schimbat şi, în câţiva ani, science-fiction-ul s-a retras din ea. Atunci mi s-a părut o despărţire amiabilă, ca şi cum trebuia să se întâmple la un moment dat, ca şi cum de la o anumită vârstă e normal să nu mai fie interesant.

Mă înşelam. Nu ştiam că separarea timpurilor fusese definitivă, iar eu aparţineam, fără putinţă de scăpare, viitorului. Ar fi trebuit să-mi dau seama după setea cu care continuam să devorez orice ştire despre vreo descoperire ştiinţifică, invenţie sau tehnologie nouă. Mintea mea voia în continuare să ştie dinainte, să anticipeze, să trăiască într-un viitor imediat care se dezvăluia treptat, confirmând sau infirmând idei şi viziuni.

Inevitabil, m-am întors la science-fiction. L-am găsit cu greu, în mijlocul unui pustiu cultural, aşteptând în praful vremurilor caravanele cititorilor de altădată. Nu mai există science-fiction, auzeam de peste tot. Nu se mai scrie science-fiction adevărat, pentru că tehnologia zilelor noastre a depăşit capacitatea de imaginaţie a scriitorilor, pentru că science-fiction-ul s-a strecurat de mult şi pe nesimţite în realitate, a fost atinsă limita până la care oamenii pot accepta noul, realitatea a luat-o înaintea imaginaţiei…

Aşa să fie? Mă uit în jur. Da, tehnologia e peste tot, formele ei ne reconfigurează viaţa, ne schimbă încetul cu încetul. Dar poate ea să inhibe dorinţa omului de a imagina lumi noi? Este ea prea complicată pentru a fi înţeleasă? Prea vastă pentru a putea fi cuprinsă cu mintea? Prea străină pentru a-i vedea sensul? Îi  este frică scriitorului de science-fiction că viitorul real va năvăli peste el, transformând anticipaţia vizionară în simplă ficţiune şi pe el în umil cronicar al unui univers paralel, niciodată devenit realitate? Ar avea motive. Privind în urmă, la ceea ce s-a scris acum cincizeci de ani, înţelegem cât de limitată este capacitatea noastră de anticipare, cât de mult suntem ancoraţi în prezent, cât de pătrunşi suntem de compuşii lui tehnologici actuali.

Şi totuşi nu cred că problema scriitorului de science-fiction a fost vreodată capacitatea de a imagina viitoruri coerente. Mai degrabă e vorba de lipsa unei imagini de ansamblu. Până de curând, soluţia a fost viziunea grandioasă. I s-a spus, simplu, „cucerirea spaţiului”. Acea construcţie utopică, pornită nu din imaginaţie, ci din potenţialul revelat al rasei umane, constructiv sau distructiv, din capacitatea devedită de a-şi canaliza energiile spre realizarea de proiecte planetare. Viziunea cuceririi universului a fost umbrela la adăpostul căreia scriitorul de science-fiction şi-a putut ţese mecanismele complicate ale unor lumi perfect funcţionale, ale căror linii directoare fuseseră însă deja trasate în minţile cititorilor. Viitorul era clar, strălucitor, magnific, era scris în stele.

Problema e că această viziune nu prea mai există. Am înţeles cu toţii, în timp, că acel viitor e mai departe decât ne-am imaginat, mai departe decât Luna, în al cărei praf abia se mai văd câteva urme de paşi. Cucerirea spaţiului va rămâne probabil o utopie pentru mult timp de acum încolo, una din acele poveşti uitate într-un sertar, aşteptând să fie regăsită de curiozitatea unui copil.

Privesc tinerii care îşi petrec timpul pe Facebook sau YouTube. Se plimbă în grabă printre mesaje sau videoclipuri şi aleg. Mai întotdeauna violenţă, prostie, amuzament sau toate la un loc. E o căutare febrilă a realităţii în secvenţe care devin reflexii fidele sau antireflexii ale sinelui. Realitate crudă, brutală, adevărată. Asta e tot ce contează?

Fantasy-ul, omniprezent în cărţi sau sălile de cinema, arată că nu. Dar el e doar o faţă a monedei. E doar trecut. Poate că adolescenţii de azi au şi ei nevoie, la rândul lor, de o separare a timpurilor. Nu doar de o realitate banală, altoită cu germeni ai necunoscutului sau straniului. Nu doar de inserţii artificiale într-un spaţiu cotidian pe care nimeni nu-l mai bagă în seamă. Au nevoie de un nou viitor şi nu unul îndepărtat, mitologic, atemporal, ci unul pe care să-l poată înţelege, în care să se poată imagina.

Cât poate fi de greu? Trebuie doar să ştim unde să căutăm. Tehnologiile noi nu pot fi înţelese cu adevărat doar privind cum efectele lor năvălesc pe străzile oraşelor, în birouri sau locuinţe. De cele mai multe ori ele îşi proiectează razele invizibile către interior, plantând seminţele schimbării în mintea fiecăruia din noi, modificându-ne puţin câte puţin înţelegerea despre lume şi despre noi înşine. Aici se dă bătălia.

După 40 de ani, „Paradox”-ul apare din nou. E bine. E bine pentru cei care şi-au legat amintirile de el. E bine pentru cei care au văzut din nou flacăra imaginaţiei arzând şi s-au adunat să înnoade şirul anilor, transformând în realitate o idee care părea de mult pierdută. E bine, dar nu e destul. Science-fiction-ul românesc are nevoie de „Paradox”, dar nu ca o placă de marmură pe care să scrie „Pe aici au trecut, acum mulţi ani, visele lui cutare şi cutare”. Nu. Are nevoie de un „Paradox” al viitorului, de un impuls către imaginarea unui nou an 2000, a unui nou orizont, dincolo de care totul să fie cu putinţă.

Ar fi o iluzie să ne imaginăm viitorul „Paradox” pe suport tipărit. Lumea lui Gutenberg se stinge încet, sub ochii noştri, ducând cu ea publicaţii mult mai cunoscute decât un mic fanzin entuziast. Lucrurile se schimbă.

„Paradox”-ul viitorului va fi, inevitabil, virtual. Se va alcătui din fotoni, pe pereţi transparenţi, pe lentilele ochelarilor sau direct în aer. Va fi doar un şir de sunete picurând discret în timpane sau o explozie de simboluri inserate direct în cortex cu ajutorul unor dispozitive miniaturale. După ani de zile în care această revistă a supravieţuit fără ajutorul materiei, acest lucru nici nu mai contează. Important e să existe cineva care să continue ideea.

Simt nevoia să pledez pentru viitor, pentru viziune, pentru un tip de călătorie pe care scriitorul de science-fiction poate şi trebuie să o facă, indiferent de subiectul ales, indiferent dacă viitorul în discuţie se raportează la prezentul nostru sau la un prezent oarecare, al unui univers oarecare. Există în science-fiction ceva magic, ceva care, fără a adăuga neapărat un plus de cunoaştere, are puterea de a sparge sfera de sticlă în care imaginaţia noastră se închide pe măsură ce ne scufundăm în prezent. Ceva care ne ajută să înţelegem mai bine însăşi realitatea.