A fost şi mai poate fi

S-a întâmplat în primul semestru al anului 1971 (unchiul Alzheimer îmi face cu mâna!, ptiu, drace!), secolul al XX-lea, mileniul al II-lea. Eram elev în clasa a X-a. De fapt, anul al II-lea la o şcoală profesională (părinţii au fost ultrarealişti). Eram însă şi în anul I la actorie, la Şcoala Populară de Artă (nici prin gând nu-mi trecea să mă fac actor, dar era o metodă de a cunoaşte mai mult; cel mai bun prieten al meu se înscrisese la cursurile de pictură, eu nu mă puteam lăsa mai prejos). În drumul meu la cursurile de actorie şi istoria teatrului (Şcoala Populară de Artă funcţiona în clădirea actualului Liceu „Béla Bartók”, instituţie ce poartă numele unui concitadin de-al meu, ce mândru sunt de el!), am dat de un afiş ce anunţa şedinţa unui cenaclul SF la Sala „Lira”. Mare a fost mirarea maistrului care mă învăţa meserie când i-am cerut voie să lipsesc de la ore pentru a mă duce la… cenaclu.

Aşadar, iată-mă la prima întâlnire cu monştrii sacri ai SF-ului timişorean şi bănăţean! Îmi aduc limpede aminte de doi: Mircea Şerbănescu (Dumnezeu să-l odihnească-n pace!) şi Marcel Luca.

O mică paranteză. Pe Laurenţiu Cerneţ l-am cunoscut la Cenad, în 1967, la o întâlnire a satului cu scriitorii. De fapt, a elevilor, şi aceştia aduşi prin dispoziţii de la partid. Erau toţi pe scenă (vreo zece scriitori de la Timişoara). De ce mi-l amintesc pe Cerneţ foarte bine? La vârsta aceea (12-13 ani) nu prea făceam eu distincţie între tic nervos sau alte probleme de acest gen, dar văd şi-acum zvâcnindu-i muşchiul obrazului stâng (sau drept?). Pentru un om de la sat, aşa cum eram şi eu, oricine nu era normal era anormal şi, deci, pentru mine, Cerneţ era „bolnav”. Fiind proaspăt debutant la gazeta şcolii din localitate, cu o povestire SF, şi, implicit (în mintea mea, desigur), mare romancier, aidoma lui Wells şi Verne (ale căror cărţi le primisem ca premiu I la un concurs de…circulaţie la Ghilad), am fost crunt dezamăgit când le-am fost prezentat scriitorilor timişoreni ca fiind cel mai bun creator de probleme de fizică din şcoală!

Revin la prima întâlnire de cenaclu, de la Timişoara. Îmi aduc aminte că a fost şi ultima, fiindcă Marcel Luca m-a „răpit” şi m-a „teleportat” la cenaclul studenţesc SF „H.G. Wells” de la Casa Studenţilor. Unde, într-adevăr, trudeau pe baricadele anticipaţiei un deja celebru pe atunci Ovidiu Şurianu (când nu aduceam noi, şegârţii wellsişti, pe banii lui, cafea în termos de la cofetăria „Stoica” de vizavi de Casa Studenţilor, ne ducea el la cafea, chiar şi la câte-o bere, la terasa „Sinaia”), dar şi ulterior vestitul monstru sacru Lucian Ionică, atunci doar elev, numai că nu orice fel de elev, ci wellsistul cel mai tânăr, intrat în istoria de profil ca fiind „elevul Ionică”.

Am mai cochetat şi cu cenaclul „Tinere condeie”, condus de profesoara Maria Mărgineanţu şi profesorul Nicolae Ţirioi, aflat sub oblăduirea UTC-ului şi ale cărui şedinţe se ţineau undeva, pe la mansarda actualei Primării Timişoara. Fiind copil de la sat, nu prea purtat prin „bisericuţele” literare urbane, am fost iute scos pe izlaz. Maestrul Marcel Luca, devenit idolul meu, fiindcă avea succes nu doar la cenaclu, ci şi la fete, m-a purtat de vreo două ori şi pe la cenaclul „Victor Eftimiu” de la Casa Sindicatelor. Aici am văzut prima dată ce înseamnă haitele în domeniu. Drept urmare, am rămas doar la „H.G. Wells”. Poate fiindcă la acest cenaclu erau mai mulţi tineri, iar atmosfera se dovedea una mult mai plăcută.

Primele mele texte SF au fost stângace. Mă vrăjeau intervenţiile tinerilor critici literari. Eram la vârsta căutării de modele, inclusiv literare. La prima şedinţă ce mi-a fost dedicată, am fost, desigur, desfiinţat. Însă critica sinceră a colegilor la textele mele, dar mai ales ale altora, tocmai ea a fost cea care, încetul cu încetul, mi-a fost cel mai bun maestru (nu maistru, deoarece maistru aveam la şcoala de meserii). Fiindcă la orice nouă temă, propoziţie, frază, la cel mai (pe moment) fain subiect, aveam grijă să mă gândesc: oare ce ar zice aici colegii mei de cenaclu? Altfel spus, cenaclul „H.G. Wells” a fost pentru mine cea mai bună şcoală literară. Unde, neapărat trebuie spus, pe vremea aceea nu-ţi cerea nimeni să scrii ceva despre PCR sau clasa muncitoare. Pur şi simplu, erai liber la infinit.

Ei bine, am debutat în presa „mare” cu o povestire SF abia în 1978: în „Forum studenţesc”, cu povestirea „Meşterul Manole”. Era pe vremea când scriitorul-tutore al cenaclului devenise Mircea Şerbănescu (Ovidiu Şurianu decedase între timp, iar după înmormântare am închinat cu toţii un pahar în amintirea lui, la „Căţeaua leşinată”, un birt muncitoresc aproape de cimitirul de pe str. Cosminului). Abia ulterior am publicat în acum sărbătoritul „Paradox”. Dar de „copilăria” vestitului fanzin „Paradox”, când era acesta păstorit de împătimitul sefist Cornel Secu, mă leagă „naşterea” celui de-al doilea număr, cel şapirografiat. Alături de Silviu Genescu, doar noi doi, elevul Baiski şi elevul Genescu (el, mai tânăr cu vreo trei ani), în sala 9 de la Casa Studenţilor (sala metodiştilor, pe-atunci), am înconjurat doar eu de vreo 40 de ori masa cea lungă, de şedinţe, pentru a pune pagină peste pagină şapirografiată, începând cu ultima, pentru a pregăti astfel conţinutul fanzinului. Din nefericire, bucureştenii au fost cei care s-au lăudat apoi cu primul fanzin („Solaris”), deşi la noi, la Timişoara, a fost primul născut al SF-ului româneasc, respectiv „Paradox”. Dar, deh, soarele răsare la Bucureşti, aşa cum şi cea mai bună loptă de fotbal se afla pe-atunci tot în Capitală („Steaua” şi „Dinamo” sau invers).

A venit şi evenimentul pe care alţii îl numesc revoluţie: decembrie 1989. Nu ştiu dacă o fi fost în Timişoara vreo revoluţie pe-atunci, dar revoltă în masă ştiu sigur că a fost (mase mai mult sau mai puţin manipulate, asta e cu totul altceva). Pe 17 decembrie, duminică, trebuia să avem şedinţă de cenaclu la Casa Studenţilor. Spun trebuia, fiindcă, ajuns acolo, am dat peste nişte uşi încuiate. Pe Bd. Tinereţii (pe-atunci), mii şi mii de oameni. Şi sute de vitrine sparte. Venise vremea uriaşei schimbări. Pe 22 decembrie, schimbarea părea a fi fost bătută-n cuie.

Au urmat luni şi ani de libertate maximă. O mână de wellsişti au pus de-un „Paradox” privat. Mulţi au fost la început, puţin au rămas. „Paradox” a apărut într-o formulă nouă. Doar noi rămăseserăm cei vechi, idealişti. Atât de idealişti, încât am fost rapid înghiţiţi (cu tot cu banii investiţi) de bişniţarii, langoşarii şi aprozariştii deveniţi peste noapte mari oameni de afaceri. Marfa dată pe copii xeroxate după buletin a dispărut odată cu încrederea în oameni şi cu speranţele noastre. După patru numere, „Paradox”, în noua sa formulă tipărită, a devenit repede istorie.

La doar o zvârlitură de timp a fost apoi Internetul. Care a democratizat accesul la tot ceea ce vreţi. Deci inclusiv la posibilitatea de a crea un „Paradox” digital. Dedat devreme cu „plăcerile” Internetului, ajutat apoi de amicul nostru Sandu Bărboi pentru cumpărarea domeniului www.hgwells.ro, am creat site-ul cenaclului şi, implicit, primul număr digital al „Paradox”-ului. După alte câteva numere digitale lunare, după un început promiţător, entuziasmul s-a dus pe apa Begheiului şi-n vălătucii de fum de ţigară de la locul de întrunire al wellsiştilor: vaporaşul „Pelican” (pe-atunci proprietate a lui Bărboi şi un excelent loc de întâlnire pentru visători de felul nostru). S-a dus pe veci dintre noi unul dintre cei mai entuziaşti şi promiţători tineri ai momentului şi poate acest fapt i-a zguduit psihic pe mulţi dintre noi: SF-ul este una, realitatea este cu totul alta. Orice lucru îşi are timpul său, oamenii săi. La fel şi „Paradox”. Poate a venit acum vremea unui altfel de „Paradox”, sprijinit de alţi oameni. Dar care alţi oameni nu vor face prea multe fără sprijinul ăstorlalţi. Al veteranilor. Aceşti alţi oameni trebuie sprijiniţi. Fiindcă, altfel, se duce totul de râpă. Inclusiv amintirile noastre. Visele noastre. Noi înşine.