Paradox – Timişoara, 1972-2012

Joi, 25 Octombrie, 2012

Revista timişoreană „Paradox” a fost şi rămâne un reper semnificativ în istoria literaturii SF din România. A început prin a fi un fanzin, adică o revistă realizată de pasionaţi ai genului, dar, în scurt timp, ea s-a profesionalizat. Nu prin crearea unei redacţii cu angajaţi plătiţi, ci prin concepţie, prin calitatea colaboratorilor şi a materialelor publicate. Existenţa ei este strâns legată de cenaclul „H.G. Wells”, a cărui voce a fost, de fapt. Deşi, în timp, fanzinul a trecut prin mai multe formate şi formule de editare, identitatea sa, dincolo de nume, a avut drept nucleu un anumit mod de a înţelege science-fiction-ul, comun majorităţii redactorilor şi colaboratorilor săi, în care valoarea literară era cea care prima. Prin urmare, publicaţia „Paradox” nu poate fi înţeleasă fără o scurtă prezentare a cenaclului din care s-a născut.

O idee ce plutea în aer

Cenaclul „H.G. Wells” se înfiinţează la Casa Studenţilor din Timişoara, la 9 noiembrie 1969. Acest moment a fost pregătit de venirea la Timişoara, cu puţin timp înainte, în 17 octombrie, a lui Adrian Rogoz, figură legendară a SF-ului autohton, cel care a coordonat celebra „Colecţie «Povestiri ştiinţifico-fantastice»”, singura publicaţie de gen în epocă. Se desfăşoară întâlniri bilunare, activitatea este intensă şi numai după un an şi jumătate, revenind la Timişoara, Adrian Rogoz va scrie despre şedinţa de lectură la care a asistat: „(…) m-a impresionat profund prin vivacitatea şi nivelul discuţiilor purtate. Cele cinci povestiri citite (mi se pare că nici una nu se afla la prima versiune) au fost, pur şi simplu, supuse focului concentric al criticilor, care, după opinia mea, în bună măsură juste, n-au reuşit totuşi să le pulverizeze, ci doar să le «călească».” („Colecţia «Povestiri ştiinţifico-fantastice»” nr. 396, 15 mai 1971, p. 2-3). Plăcut impresionat, formulează în continuare zece reguli ale unui bun cenaclu SF, pornind de la „experienţa fanilor timişoreni”.

În 1972, tinerii autori publică o culegere de proză SF, editată de Casa de Cultură a Studenţilor şi îngrijită de Gh. Baltă, Doru Treta şi Marcel Luca. În acelaşi an apare şi primul „Paradox”. Treptat, aria preocupărilor se lărgeşte, cuprinzând critica şi teoria literară, apoi artele plastice, muzica, filmul de animaţie etc. Se participă la concursurile anuale şi se obţin, aproape de fiecare dată, premii. Se colaborează şi cu alte publicaţii, printre care „Almanahul Anticipaţia”, „Helion”, revista cenaclului timişorean cu acelaşi nume, „Biblioteca Nova”, „Jurnalul SF” etc. Activitatea de creaţie se îmbină foarte bine cu cea de promovare a genului, prin organizarea sau participarea la diferite evenimente culturale.

Membrii cenaclului sunt, în majoritate, studenţi, dar şi absolvenţi, sau pur şi simplu scriitori sau amatori ai acestui gen literar. Unii au venit şi au plecat, dar câţiva au rămas formând un grup de prieteni, ce rezistă de peste 40 de ani, chiar dacă unii nu trăiesc acum în Timişoara. Există un trecut comun, plin de istorii, situaţii şi personaje, evocate adesea, cu interes, cu bucurie sau din simplu amuzament, ca într-o familie, când fiecare îşi aminteşte versiunea sa ori un detaliu care a scăpat altora. Tâlcul lor poate să rămână de neînţeles unui străin. Viorel Marineasa relatează cu farmec un astfel de eveniment, prima şi a doua ieşire în străinătate, în grup, a membrilor cenaclului, în Polonia, pe la mijlocul anilor ’70.

După atâţia ani, cele două călătorii par una singură, contopite în literatură. (O călătorie în Mitteleuropa, „Orizont”, nr. 11/1997) Ajuns din urmă de lumea science-fiction pe care a explorat-o, cenaclul îşi lansează două site-uri, unul în noiembrie 2000, conceput de Silviu Genescu (www.hgwellssfclub.tripod.com) şi altul în ianuarie 2004, conceput de Duşan Baiski, (http://www.hgwells.ro) şi întreţinut în prezent de Daniel Haiduc. În decembrie 2005 ia fiinţă pe Yahoo grupul de informare wellstimisoara, privind activităţile fandomului din ţară, cu 1.500 de abonaţi, grup coordonat de Laurenţiu Nistorescu.

Cenaclul „H. G. Wells” a fost şi a rămas o voce distinctă, care s-a afirmat şi prin individualităţile sale, scriitorii: Mihai Alexandru, Duşan Baiski, Constantin Cozmiuc, Dorin Davideanu, Antuza Genescu, Silviu Genescu, Györfi-Deák György, Marcel Luca, Lucian Ionică, Laurenţiu Nistorescu, Lucian-Vasile Szabo etc., plasticienii: Traian Abruda, Mihai-Corneliu Donici, Sandu Florea, Sergiu Nicola etc.

Preşedinţii cenaclului au fost studenţi. Îi amintesc pe cei mai activi dintre ei, precizând şi facultatea: Doru Treta (matematică), Voicu A. David (medicină), Dorin Davideanu (construcţii), Mihai-Corneliu Donici (arhitectură), Györfi-Deák György (fizică), Antuza Genescu (litere), Cristian Koncz (medicină).

În perioada de început, membrii cenaclului au beneficiat de îndrumarea scriitorilor Ovidiu Şurianu, Mircea Şerbănescu şi Laurenţiu Cerneţ, ceea ce a asigurat o atmosferă foarte bună. Din partea Casei de Cultură a Studenţilor a existat un sprijin eficient al unor instructori-metodişti, cum se numeau funcţiile lor în epocă. Îi amintesc, în ordine cronologică: Valeriu Panasiu, devenit ulterior directorul instituţiei, Gh. Baltă, Cornel Secu, Viorel Marineasa şi Dana Anghel. Un rol cu totul deosebit l-au avut Cornel Secu şi Viorel Marineasa, care au făcut, la momentul respectiv, ceea ce astăzi se numeşte management cultural, implicându-se cu pasiune şi competenţă în tot ceea ce ţinea de activitatea cenaclului. Multe din reuşitele sale li se datorează şi lor.

Chiar dacă, prin alte locuri, unii dintre cei care veneau la cenaclul SF vor fi fost atraşi de „avantaje materiale şi financiare, posibilitatea plimbărilor pe banii UTC-ului, posibilitatea îndeplinirii sarcinilor PCR sau UTC într-un mod relativ mai plăcut, posibilitatea de afirmare ca organizator de grup creativ şi – eventual – utilizarea acestuia ca trambulină pentru posturi înalte” (Dicţionar SF, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, p. 45), la Timişoara nu se poate vorbi de aşa ceva. Ar fi un neadevăr şi o mare nedreptate ca pasiunea creaţiei şi bucuria reuşitei în literatură, care i-a animat pe tinerii membri ai cenaclului, să fie astfel caracterizată.

Avatarurile primului număr

Adrian Rogoz a propus, în regula nr. 9 a decalogului său, publicat în mai 1971, ca fiecare cenaclu SF să editeze câte un fanzin. Această idee începe să prindă viaţă la Timişoara în primăvara anului următor. În timpul drumului cu trenul, prilejuit de prima Consfătuire Naţională a Cenaclurilor SF (Bucureşti, 14-15 aprilie 1972), se discută detaliile proiectului. Printre altele, se stabileşte numele revistei, Paradox, la propunerea lui Marcel Luca, aleasă dintre mai multe variante. Casa de Cultură a Studenţilor şi forul său superior, Comitetul pe Centrul Universitar al UASCR, îşi dau acordul. În luna mai, sumarul este gata, mai trebuie obţinută doar viza cenzurii, adică a celor de la Direcţia Presei. Aici lucrurile se împotmolesc (conform relatării lui Cornel Secu, care s-a ocupat de obţinerea aprobărilor necesare). Ghinionul a fost că au nimerit peste un tip extrem de obtuz, care a cerut numeroase modificări, explicaţii şi a întârziat aprobarea câteva luni bune. La început s-au propus 64 de pagini, apoi s-a scăzut la 48, apoi la 32, iar în final au rămas 20, format A4, copertat.

Subtitlul Fanzin al Cenaclului de literară ştiinţifico-fantastică „H.G. Wells” a prilejuit alte discuţii. Le redau pentru a surprinde atmosfera epocii. Perioada de „deschidere” începută în 1968 tocmai se încheiase. „Ce nume aţi ales, H.G. Wells?! Nu e românesc.” A trebuit să i se explice cine a fost, totuşi, autorul englez, şi să fie convins că nu se mai poate schimba această denumire după trei ani şi ceva de la înfiinţare. „De ce fanzin, ce înseamnă asta?” Este o revistă scoasă de pasionaţii genului. „Dar nu e în româneşte.” Ba e, fantastic-magazin, iar aceste cuvinte se găsesc şi în limba română. Şi aşa s-a repurtat una dintre victorii, şi subtitlul a rămas. În schimb, nu s-a acceptat ca pe copertă să apară numărul 1. Asta ar fi însemnat că este vorba de o publicaţie periodică, ceea ce presupunea un cu totul alt gen de aprobare. Prin urmare, grafica de pe copertă a trebuit modificată. Între timp, a venit vara şi perioada concediilor, astfel că toată povestea s-a întins până în noiembrie, când apare, în sfârşit, „primul fanzin tipărit al fandomului românesc”, aşa cum se afirmă cu mândrie, dar şi cu o anumită amărăciune, chiar în „Cuvântul înainte”. De ce amărăciune ? Explicaţia este dată de Dorin Davideanu: „Dorinţa timişorenilor de a realiza un lucru bine făcut îi costă, în cele din urmă, prioritatea în domeniu. Publicarea unei reviste tipărite presupunea, în acea vreme, străbaterea unui întortocheat hăţiş al aprobărilor şi vizelor. Cenaclul SF din Bucureşti preia ideea timişorenilor din mers şi, în iunie 1972, apare «Solaris»; fanzinul se multiplică în 99 de exemplare, este şapirografiat… dar este primul. O lună mai târziu, «Solaris» este prezentat la primul Congres European de Science Fiction (EUROCON), desfăşurat la Triest. Caietul-program al întrunirii îi reproduce coperta. O filă de istorie s-a scris. Timişorenii îşi publică fanzinul cinci luni mai târziu.” (Cenaclul, revista, fanii, la adresa http://hgwells.ro/autori/dorin/cenaclul.htm)

Din primul număr s-au tipărit oficial 5.000 de exemplare, cât fusese aprobat, dar, cu nişte vodcă, tirajul a fost suplimentat cu încă 2.000 de exemplare (aşa mergeau uneori lucrurile, dacă ştiai câtă vodcă şi cui să duci). Din nefericire, nu au putut fi puse în vânzare decât în judeţul Timiş, pentru că nu s-a obţinut aprobarea pentru difuzare naţională. Au rămas destule exemplare, ce au fost oferite în timp, pe lângă alte premii, pe la diferite concursuri, festivaluri sau baluri studenţeşti.

Între 1972 şi 2005 au apărut 21 de numere tipărite, 14 până în 1989, şi 7 după, la care se mai adaugă încă patru doar în format electronic, după cum urmează: 1972, 1974, 1978, 1980 (două), 1981 (două), 1982, 1983, 1985-1989 (câte o apariţie în fiecare an), 1990, 1991, 1994 (două), 1997, 1998 şi 1999, iar cele electronice „au văzut lumina monitorului” în 2004 şi 2005. Formatul şi numărul de pagini au suferit modificări. Primele trei ediţii au avut dimensiunea A4, iar următoarele A3. După 1989, formatul se modifică din nou: două ediţii B5, alte două A5, iar ultimele trei, A4. Deoarece nu a fost considerată o revistă periodică, până în 1990 nu s-a permis numerotarea fiecărei ediţii, identificarea lor s-a făcut prin anul apariţiei, poziţionat chiar în interiorul siglei al cărui autor este Sergiu Nicola, uneori şi prin culoarea de pe prima pagină.

Din anul 1978, „Paradox” devine supliment al revistei „Forum studenţesc” (publicaţia UASCR din Centrul Universitar Timişoara), o formulă prin care s-a uşurat obţinerea aprobărilor şi a fondurilor necesare pentru tipărire. În felul acesta s-a găsit o identitate instituţională care a liniştit suspiciunile sistemului politico-birocratic. În fapt, au existat două redacţii independente, care au colaborat bine. După 1989, apare când ca iniţiativă privată, când editată de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara.

Privind în urmă, tipărirea doar a câte unui număr, maximum două pe an, pare astăzi foarte puţin. Sigur, şi membrii redacţiei, şi colaboratorii lor şi-au dorit o frecvenţă mai mare, dar şi cu acest ritm „Paradox” a jucat un rol important. Deşi nu ajungea în chioşcuri decât accidental, el avea două tipuri de public bine definite: studenţii din Timişoara şi lumea fandomului românesc, adică scriitorii, criticii şi iubitorii genului din cenaclurile SF, care alcătuiau o mişcare literară puternică.

„Paradox” a fost premiat de trei ori la convenţiile naţionale, iar în 1987, la congresul internaţional Eurocon, desfăşurat la Montpellier, primeşte din partea Societăţii Europene de Science-Fiction Premiul pentru cel mai bun fanzin.

Fanzinul timişorean a publicat creaţie literară, proză şi poezie, pagini de critică şi istorie literară, interviuri, dezbateri etc. semnate, pe lângă cei de mai sus, şi de: Adrian Chifu, Laurenţiu Demetrovici, Marian Melinte, Marius Morariu, Traian Urdea etc. Dintre timişorenii care s-au afirmat în afara SF-ului şi care au colaborat la „Paradox” îi amintim pe: Radu Pavel Gheo, Lucian Petrescu, Mircea Pora, Gh. Secheşan, Cornel Ungureanu şi Daniel Vighi. În paginile fanzinului au apărut şi contribuţii ale unor autori din ţară: Horia Aramă, Rodica Bretin, Ovidiu Bufnilă, Lucian Merişca, Mircea Opriţă, Alexandru Pecican, Ovidiu Pecican, Viorel Pîrligras, Cornel Robu, Adrian Rogoz ş.a. N-au lipsit nici traduceri din autori străini, precum Philip K. Dick, Philip J. Farmer, Kurt Vonnegut jr. etc.

Deşi au apărut într-o epocă dificilă, cenaclul şi revista „Paradox” au constituit, privind retrospectiv, o incredibilă zonă de normalitate, în care se vorbea destul de liber, iar maeştrii se aflau mai ales în lumea occidentală, fără a fi uitaţi, bineînţeles, Karel Čapek, Stanislaw Lem, fraţii Strugaţki ş.a. Când, spre sfârşitul deceniului nouă, s-a încercat politizarea domeniului prin schimbarea denumirii din literatură SF în literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, a existat o reacţie negativă, inclusiv la cenaclul „Wells”. Dar, ca în atâtea alte situaţii, a existat şi strategia dublului discurs: se susţinea, formal, noua titulatură, dar se scria ca şi înainte. Cei care au adoptat această soluţie au invocat o necesară reverenţă politică. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, se explica pe la colţuri. Chiar dacă, pentru început, această modificare nu implica neapărat şi o schimbare a felului de a scrie, direcţia nefericită spre care se îndreptau lucrurile era evidentă. Disputa în jurul acestei chestiuni nu putea viza direct substratul ideologic, aşa că ea s-a desfăşurat în planul teoriei literare, al eternei discuţii despre ce este literatura SF. Dezbatere adesea sterilă, ea şi-a câştigat o anumită miză atunci când a pus la îndoială, direct sau indirect, noua denumire.

Ideea susţinută mereu a fost aceea că literatura SF este în primul rând literatură şi că nu se constituie într-un teritoriu paralel. „Dacă este adevărat că literatura SF se ilustrează cu egală aplicaţie în aproape toate speciile narative tradiţionale, de la romanul frescă şi epopeea spaţială, la parabolă, fantezie eroică, satiră sau suspense poliţist (…) ea nu o face pentru a se detaşa polemic de literatura «cealaltă», ci pentru a-i aparţine, pentru a-şi câştiga un loc şi un statut neechivoc în sânul ei”, spunea Marcel Pop-Corniş şi adăuga: „Pentru aceasta, însă, ea trebuie să aspire la condiţia (indivizibilă) de literatură, să se profesionalizeze, să-şi pună – cu un ceas mai devreme şi în forme mai radicale – probleme pe care şi le pune întreaga literatură.” („Paradox”, ’83).

Referinţe bibliografice
Dorin Davideanu, Cenaclul, revista şi fanii, în „Paradox”, nr. 19, 1997
Dorin Davideanu, Microdicţionar, în „Paradox”, nr. 19, 1997
Adrian Rogoz, Insomnii timişorene, în „Colecţia «Povestiri ştiinţifico-fantastice»”, nr. 396, 15 mai 1971