Cenaclul „H. G. Wells”? De ce nu „Emil Racoviţă”?

Joi, 25 Octombrie, 2012

Voi continua şirul rememorărilor cam de unde l-a lăsat Doru Treta. Am venit prin concurs la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara în 1 ianuarie 1973. În studenţie, avusesem legături cu cenaclul „Pavel Dan”, singurul care exista atunci la Casă. Mi s-a dat în grijă „activitatea de club”. Din cei de pe-acolo nu-l cunoşteam decât pe Cornel Secu. El răspundea de sectorul cenacular. În anul care se încheiase, apăruseră un volum de povestiri ştiinţifico-fantastice (ca îngrijitori ai acestuia figurau Gheorghe Baltă, Doru Treta şi Marcel Luca, însă rolul primului, de altfel un onorabil folkist, a fost unul mai degrabă decorativ, pentru că trebuia să figureze şi un reprezentant al instituţiei patronatoare) şi „Paradox”, fanzinul cenaclului „H.G. Wells”, oblăduit de Marcel Luca şi de Cornel Secu. Mă întorceam în Timişoara după patru ani de apostolat rural, dornic să mă reconectez la literatura şi la părerile datorate unor inşi de vârstă apropiată. Participam ca un oarecare la şedinţele celor de la „H.G. Wells” şi de la „Pavel Dan”. M-am împrietenit repede cu unii dintre ei (Marcel Luca, Lucian Ionică, Viorel Boldureanu).

După vreun an, s-a petrecut ceva ce a tensionat relaţiile dintre mine şi Secu (Cornel Secu), tensiune care se repercutează, cu fluctuaţiile de rigoare, până în ziua de astăzi. Cu diplomaţia-i contorsionată, Valeriu Panasiu, directorul Casei, fie iertat, ne-a îmbrobodit astfel încât ne-am trezit că făcuserăm schimb de „sectoare”: mie-mi veneau în parohie cenaclurile, iar lui Secu – clubul. Dumnezeu şi, poate, câteva persoane ştiu ce-o fi fost cu adevărat. O vreme ne-am opus amândoi, într-o tentativă de solidarizare, el – să predea, eu – să primesc.

Presiunile autorităţilor, de care pomeneşte Doru Treta, le-am resimţit şi eu aproape imediat. Tezele din iulie 1971 abia se abătuseră asupra bietei ţărişoare, aşa că e de mirare cum au putut apărea două publicaţii ale cenaclului într-un singur an. „Paradox”-ul avusese un tiraj mare, numeroase pachete zăceau în magazie. M-am dus la Direcţia Presei (= Cenzura) pentru a obţine difuzarea prin chioşcurile de ziare. Acolo erau nişte activişti hârbuiţi, cinici şi ironici, care au luat din nou revista la purecat. Clar că n-au dat nicio aprobare.

Ce mi-a plăcut din start la cei de la „H.G. Wells” a fost, în ciuda unei coeziuni fireşti, absenţa spiritului sectar, având drept consecinţă deschiderea spre mainstream-ul literar-artistic. Reluând, în 1978, firul „Paradox”-urilor, îmi convine să cred că am contribuit la evidenţierea orientării respective. Cornel Secu nu s-a amestecat nici în bucătăria cenaclului, nici în cea a fanzinului. Trebuie spus însă că, în mare măsură, prin felul său de a fi, răzbătător şi îndrăzneţ, câţiva membri ai cenaclului au putut fi prezenţi la „Eurocon-3” de la Poznan (1976) şi la Seminarul SF de la Varşovia (1978). Din 1980, întâi la Casa Tineretului, apoi la Casa Universitarilor, şi-a avut propria grupare şi propria revistă. În studiul introductiv la antologia Timpul este umbra noastră. Science-Fiction românesc din ultimele două decenii, apărută în 1991, Cornel Robu consemnează că publicaţiile SF cele mai constante sunt „«Helion», redactor-şef Cornel Secu, şi «Paradox», condus de Viorel Marineasa…” Două decenii mai târziu, tendenţios şi amnezic, domnul Robu scrie: „… cele mai constante dintre acestea (fanzine – n. VM) [sunt] cele de la Timişoara: «Paradox» (începând din 1972, redactori iniţiali fiind Marcel Luca şi Cornel Secu) şi «Helion» (începând din 1980, redactor-şef fiind tot timpul Cornel Secu).” (Cornel Robu, O panoramă a SF-ului din România, în „Orizont”, nr. 8/2012) Fiecare cu calităţile şi cu defectele sale: în pofida micii noastre rivalităţi, Secu m-a chemat de nenumărate ori să fac parte din juriul concursului „Helion”. Ştia că citesc bine şi până la capăt.

Pe de altă parte, fiecare număr al „Paradox”-ului are povestea sa. Peste ele şi-au pus amprenta, succesiv, şi şefii de atunci ai cenaclului (Mihai-Corneliu Donici, Dorin Davideanu, Voicu A. David, Györfi György, Antuza Genescu), dar şi câţiva graficieni de excepţie (Sandu Florea, Sergiu Nicola, Traian Abruda).

Performanţele „Paradox”-ului depindeau şi de preşedinţii Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Timişoara, precum şi de redactorii-şefi ai Forumului studenţesc, pentru că, scriptic, fanzinul era un supliment al revistei. Petru Andea a fost un cap al Asociaţiei, nu ştiu dacă trimis de partid, dar de Dumnezeul sefiştilor precis că da (de altfel, în democraţie avea să ajungă lider al grupului de rugăciune din Camera Deputaţilor!), deoarece era un împătimit consumator de science-fiction, iar eu îl dopam la maximum cu ajutorul bibliotecii inepuizabile a lui Dorin Davideanu; astfel, nu e surprinzător că ne îndemna să scoatem (adevărat lux) câte două numere pe an ale fanzinului. Dorin se plângea uneori că volumele îi sunt returnate cam boţite, dar parcă merita. Ghiţă Crişan a fost redactorul-şef cel mai ataşat de cenaclu. Cu alţii am avut dificultăţi: ba că asta nu-i literatură, ba că sefiştii ăştia tot bagă fitile distopice.

Prin 1987, s-a reluat tema schimbării numelui. Secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean PCR m-a chemat la ordine dur şi ultimativ: dacă nu ne supunem, desfiinţează cenaclul. Geaba i-am venit cu H.G. Wells om de stânga care a stat la taclale cu Lenin. A înaintat şi o propunere: Emil Racoviţă. Noroc că, la scurt timp, „Paradox” a luat premiul pentru cel mai bun fanzin european („Eurocon”-ul de la Montpellier), apărea pe distincţie şi denumirea cenaclului, devenit, nu-i aşa, de notorietate continentală, aşa că politrucii au lăsat-o baltă.