Justificări şi argumente

Istoria — desigur, nu cea din compendii — privită cu ochiul sociologului ne arată, printre altele, că întotdeauna colectivităţile umane ce nu au primit recunoaşterea şi aprobarea oficială sau neoficială a societăţii şi nu au beneficiat de sprijinul ei fiind tratate cu mai multă sau mai puţină indiferenţă, s-au dovedit foarte active şi ingenioase în găsirea căilor pentru afirmarea unităţii şi. mai ales. a identităţii lor. Am putea spline că există un raport invers proporţional între interesul (înţeles ca aprobare) manifestat de societate şi intensitatea activităţii de tip propagandistic desfăşurată de acestea în scopul atragerii de noi adepţi. Multă energie umană s-a cheltuit astfel, uneori chiar şi vieţi, exemple sînt numeroase: creştinismul la începuturile sale, mai apoi ereziile, cele religioase dar şi cele ştiinţifice, societăţile conspirative din trecut, grupările teroriste de azi sau, într-un alt registru, asociaţiile pentru promovarea limbii esperanto, asociaţiile filateliştilor, ale columbofililor, ale chinologilor etc. După cum se poate observa, exemplele alese, la care cititorul însuşi poate adăuga numeroase altele, nu se află la acelaşi nivel de generalitate si importanţă, semnificaţiile lor social-istorice fiind diferite.

Această lege sociologică acţionează şi în cazul cenaclurilor de literatură şi artă sf. În momentul încetării apariţiei popularei "Colecţii de povestiri ştiinţifico-fantastice", în anul 1974, asemenea cenacluri existau doar în număr de patru sau cinci, la Bucureşti, Timişoara, Craiova şi Oradea. Era de aşteptat ca odată cu scăderea şi a numărului de apariţii editoriale de gen, activitatea cenaclurilor să se diminueze, treptat să-şi piardă membrii al căror interes să fie captat de alte domenii, iar pasiunea pentru sf să se piardă. Contrazicînd predicţiile bazate doar pe bunul simţ, lucrurile s-au petrecut exact invers. Astăzi, există peste douăzeci de cenacluri răspîndite în întreaga ţară, dintre oraşele mari doar Cluj-Napoca rămînînd dator. În mod inexplicabil, există chiar şi un cenaclu sătesc, la Guranda, judeţul Botoşani. În cîteva locuri, prin truda fanilor şi sprijinul organizaţiilor tutelare au fost editate fanzine şi micro-fanzine cu profiluri individualizate, diversitatea lor fiind pe deplin reconfortantă.

Aceste semne ale unei vieţi literare sf în plin avînt, chiar efervescente, nu ar fi complete dacă nu am adăuga la ele preocuparea continuă de a susţine şi chiar demonstra necesitatea şi utilitatea literaturii sf, mai mult decît valoarea ei sau a unor lucrări anume.

Într-un secol ca al nostru în care, mai mult decît oricînd, economicul şi rentabilitatea imediată primează în dauna beneficiilor de mai tîrziu, transformarea literaturii sf în instrument ar putea fi considerată de unii nu numai de iertat, ba chiar de neînlăturat, fiind singura cale ce i se deschide dreaptă, netedă şi ademenitoare.

Vremea cînd literatura sf era confundată cu un fel de literatură de popularizare ştiinţifică mai atractivă, în care rolul învelişului dulce al medicamentelor amare îl juca acţiunea palpitantă, a trecut. S-a făcut un pas înainte, dar insuficient, deoarece astăzi se mai teoretizează în jurul unor aserţiuni de genul: "literatura sf trezeşte interesul şi educă tînăra generaţie pentru activitatea de cercetare ştiinţifică şi tehnică", „literatura sf dezvoltă imaginaţia ştiinţifică şi tehnică", „literatura sf ne fereşte de şocul viitorului prin anticipările sale" etc. Fără a ignora posibilitatea reală a existenţei şi a unor asemenea valenţe, nu trebuie să uităm că ele vor fi întotdeauna secundare faţă de cele estetice. Se ştie doar că opera de artă este importantă şi valoroasă prin ea însăşi şi nu are o utilitate practică, imediată, exterioară ei. Artele ca arte nu au nevoie de justificări, deci nici literatura sf nu are nevoie de nici un fel de justificări. Existenţa ei însăşi o legitimează. Nu ar fi cît se poate de straniu ca în revistele literare tradiţionale (ne-sf) să apară articole şi studii care să argumenteze utilitatea existenţei, să zicem, a romanului psihologic, a poeziei de dragoste sau a acelui teatru numit commedia dell'arte? Arta plastică, ei da chiar această artă, să existe doar pentru că societatea are nevoie de proiecte tehnice, iar proiectele, după cum se ştie, presupun desenul? Oare nu se face un deserviciu literaturii sf căutîndu-se întemeierea ei pe argumente psihologice, pedagogice, sociologice etc.. adică în domenii extraliterare prin punerea în evidenţă a probabilei sale eficiente? Răspunsul la această ultimă întrebare nu poate fi decît afirmativ.

Oricît de mult am dori ca lumea literară să renunţe la prejudecăţile sale, să distingă sf-ul de calitate de maculatură şi să acorde primului locul cuvenit, în alegerea mijloacelor şi a argumentelor folosite în promovarea sf-ului trebuie să se dea dovadă de moderaţie şi discernămînt, să nu-l apărăm cu orice preţ, pentru că preţul ar putea să fie chiar literatura sf.

Paradox '81, [nr. 7], Timişoara, octombrie-noiembrie, 1981, p.3