Uneori, munţii

În dimineaţa zilei de treisprezece septembrie m-am despărţit de prietenii cu care urcasem aici, pe munte, ei întorcându-se în Capitală zâmbitori, bronzaţi, vorbind exagerat de tare, toţi în acelaşi timp, făcând planuri pentru următoarea vacanţă.
Nu prea mi-au dat atenţie în ultimele minute, erau puţin supăraţi pentru mica mea trădare. Mă hotărâsem să mai rămân câteva zile, muntele era nemaipomenit de frumos în soarele de început de toamnă, şi, încă ceva, între cei pe care-i cunoscusem aici era o blondă splendidă. M-am   alăturat cu plăcere grupului ei, mai ales când am înţeles că plănuiesc un drum într-un loc interesant.
Am remarcat de la început între ei un grăsuliu căruia îi plăcea să se considere conducătorul lor. Deşi ţinta tuturor ironiilor, în naivitatea lui era mulţumit că se vorbeşte mult despre el şi afişa un entuziasm exagerat pentru orice idee trăsnită. Iar atunci când un tip atletic, care mi-a fost antipatic de la început pentru că era prea mult în preajma blondei, a adus în discuţie povestea Vârfului Negru, grăsuliul a fost primul care a strigat: “Gata, mâine - mare drumeţie! Se merge la Vârful Negru.” Şi imediat apoi, aplecându-şi fruntea în faţă şi privind copilăreşte când la rivalul meu, pe sub sprâncene, când la mâinile proprii cu care îşi pipăia ruşinat burta ce proemina trufaşă deasupra centurii: “Să vin şi eu sau vă puteţi descurca şi singuri?”
Atletul a râs cu poftă: “Drumul nu e prea greu, cu puţină ambiţie poţi fi mereu în frunte.”
Povestea era foarte veche, o mai auzisem, dar acum eram pentru prima oară atât de aproape de locul cu pricina. Recunosc, atletul se pricepuse de minune să îmi redeştepte curiozitatea, ştia să îmbrace lucrurile într-o aură de mister.
Cu multă vreme în urmă, acolo sus se aflase un schit. O construcţie simplă, dar îndrăzneaţă, continuând, prin forma cilindrică şi ascuţită spre acoperişul lucitor, silueta Vârfului. Cei de acolo coborau foarte rar şi întotdeauna evitau sătenii, dar altfel erau oameni paşnici, chibzuiţi, foarte pricepuţi să vindece tot felul de boli, de răul cărora mulţi doftori nu le dăduseră de cap. La întoarcere, acei care se duseseră sau fuseseră duşi să ceară binecuvântarea lor povesteau că pe dinafară era un schit obişnuit, dar, ciudat, nici unul nu ştia din interior mai mult decât o cameră cu pereţi netezi, albaştri, cameră în care se auzea o muzică divină. Era o dovadă de netăgăduit asupra cucerniciei călugărilor. Pe atunci locurile erau foarte liniştite, pentru că drumurile erau grele şi aşezările îndepărtate.
Într-o dimineaţă, ciobanii care au coborât în sat au povestit, făcându-şi cruce, că schitul nu mai este acolo unde îl ştiau, că nu mai este deloc. În schimb, chiar de la distanţa mare de la care au privit, au văzut bolovani mari, din care ieşea fum, alţii mai mici parcă topiţi, iar iarba şi florile arse şi totul înnegrit, încât Vârful Pustnicilor a devenit Vârful Negru.
Au trecut mulţi ani, puţini au fost cei care s-au apropiat, zvonindu-se chiar că nu toţi s-ar fi întors, iar îndrăzneţii spuneau că de sus, de pe culme, auziseră pământul gemând sub picioarele lor ca o muzică gravă, îndepărtată.
“Asta e legenda”, încheiase atletul. “Eu cred că vom avea ocazia să vedem craterul unui vulcan stins.”
“A fost o rampă de lansare!”, se încăpăţână grăsuliul emoţionat, cu pomeţii înroşiţi şi fruntea transpirată.
“E ridicol copilul ăsta, m-am săturat de el”, îmi şopti Elena. “Să plecăm de aici.”
Dimineaţa - surpriză, rotofeiul lipsea. L-am căutat în toată cabana, nici urmă de el, dar imediat am înţeles din absenţa bocancilor, a rucsacului, că plecase la drum. Şi toată lumea ştia că voia să fie primul pe Vârful Negru.
Urcuşul, iată, era greu şi pe lumina zilei, ori el plecase probabil foarte devreme, când încă nu se vedea cum trebuie. Începuse să ne fie teamă, i se puteau întâmpla lucruri rele. După-amiază am ajuns sus speriaţi de-a binelea. Pe un versant, la vreo treizeci de metri de culme, am găsit rucsacul şi, pe el, pete de sânge. Până sus am urcat în goană. În mijlocul suprafeţei plane era un cerc alb de roci lucioase şi, în cerc, cu treningul ferfeniţă, cu lanterna într-o mână şi o batistă înroşită în cealaltă... grăsuliul.
Ne privea prosteşte, repetând întruna: “Mi-am rupt piciorul, vai, mi-am rupt piciorul, uitaţi-vă cum iese osul pe aici, pe sub genunchi. Am plecat de aseară, a fost foarte greu, ce foame mi-e, vai, mi-am rupt piciorul, când am fost aproape sus am căzut rău de tot... piciorul meu... am vrut să-l leg cu curelele de la rucsac, apoi am leşinat, ba nu, mi s-a stricat lanterna, dădea o lumină albastră, albastră, apoi s-a făcut întuneric.”
“Ba verde”, zise atletul sticlindu-şi dinţii la mine şi arătându-mi gambele grasului, după ce îi suflecase pantalonii. “Au fost stele, steluţe verzi, dar atât, norocosule!”
“Vai, nu glumi, mi-am rupt piciorul, uite aici”, şi ne arătă cu degetul o cicatrice subţire, roz, sub rotula dreaptă. Era ameţit de-a binelea, dar era întreg. “Priviţi, asta a fost rampa de lansare, au avut o rachetă!” şi începu să se învârtească pe cercul mare şi lucios.
Suprafaţa de piatră era interesantă, şlefuită de vânturi şi ploi, neagră în cea mai mare parte, în contrast cu albul albăstrui din centru; nici gând să fie un crater de vulcan.
Şi atunci am avut senzaţia pe care o ai când zbori şi ţi se înfundă urechile şi înghiţi în sec şi parcă ţi-e mai bine, dar se repetă şi pe fondul unui ţârâit fin am auzit mai multe sunete plăcute, liniştitoare, ceva cald mi s-a prelins pe buze şi am simţit în gură gustul sărat al sângelui. Uitasem că           n-am voie să forţez, că trebuie să fac efort cu măsură.
Atletul era încântat nevoie mare că aflase o explicaţie pentru batista murdară a grăsuliului. “Şi ţie ţi s-a întâmplat la fel, aşa-i?” Dar acesta nega hotărât: “Vai, mi-am rupt piciorul, n-am nimic cu nasul, mie nu mi-a curs sânge din nas.” Era caraghios cum alerga în jurul nostru strigând că are un picior rupt, dar eu, nu ştiu cum să spun, îl credeam... Avusese un picior rupt. Şi m-am hotărât să rămân mai mult pe vârf, fiindcă simţeam că trebuie să mă apropii în linişte şi cu încredere de Vârful Negru ca să reaud sunetele acelea ca o melodie, şi nu numai de aceea...
“Când m-am trezit l-am văzut, uite aşa un păr mare avea, şi barbă albă sau blondă şi ochi limpezi şi tineri”, spunea grăsuliul mişcându-şi braţele în gesturi largi. “Apoi s-a dus!”
Îl ascultau la fel de amuzaţi ca de obicei în timp ce-şi instalau tabăra. Seara nu era departe.
 

E dimineaţă, grupul nostru a început să strângă corturile, oarecum dezamăgit de simplitatea vârfului. Grăsuţul se liniştise. Eu, în schimb, nu am dormit toată noaptea şi mai ştiu că, tocmai pentru că acum nu mă mai îndoiesc de loc, voi reuşi. Când toţi dormeau, m-am ridicat şi am văzut lumina ceţoasă, albastră, ca o chemare. Am ezitat o clipă şi s-a stins.
Am scris rândurile acestea foarte repede; să nu fiu căutat, nu are nici un rost să-şi facă cineva griji pentru mine. Sunt liniştit şi hotărât. Acolo jos... în adânc... Cu bine, Elena.
 

În dimineaţa când am plecat de la vârful acela mi-a dat o hârtie îndoită de mai multe ori şi lipită cu răşină de brad, mi-a spus să o citesc acasă; să nu îmi fac probleme, s-ar putea să mai întârzie pe munte. Să-i las obiectele la cabană, şi le va lua el, la întoarcere. L-am lăsat în cort, vedeam că încearcă să se stăpânească dar era foarte agitat. Mi-a spus: “Pe curând, Elena”, dar vocea i-a sunat ciudat, prefăcut, cred că se bucura că rămâne singur. Acum regret că l-am lăsat acolo, probabil era bolnav; când am primit, după câteva zile, un telefon de la Salvamont, am înţeles că s-a întâmplat o nenorocire. Anunţaţi de la cabană, l-au căutat câteva zile şi nopţi în şir. N-au găsit decât cortul, gol. M-au întrebat dacă ştiu ceva de el. Le-am vorbit de dorinţa lui de a mai rămâne pe vârf. Prietenul meu, sportiv de performanţă, s-a oferit să meargă şi el dar ne-au spus că nu mai are nici un rost, l-au căutat deja peste tot. Parcă l-ar fi înghiţit pământul.