Exact în momentul în care se aşteptase mai puţin, primise lovitura aceea teribilă. Era spre sfârşitul capitolului întâi. Semnele acelea ciudate, care i se perindaseră prin minte înainte să-şi amintească de el. Se plimba pe o alee, singur, lumina lunii cădea firesc pe lume. Atunci a realizat că după capitolul întâi urmează un al doilea. Cum începe şi cum se termină? Cunoştea refrenul acelei melodii care se auzea în apropiere. Mii de tineri dansau acolo, hipnotizaţi de beat-ul teribil. „And darkness falls into my eyes…”. Graba cu care se depărta de acel loc îl făcea să creadă că pământul nu se mişcă, el este melc şi, ca broasca ţestoasă, e în competiţie cu iepurele. În seara aia a găsit 50.000. Bancnota albastră care era biletul lui de îmbarcare spre Pepsida îl aştepta. Trecuseră mai mulţi pe lângă ea, dar numai când a ajuns el în acel loc dreptunghiul albastru prinse lumină. Aşteptă să vadă dacă n-o ia vântul. Muzica nu se mai auzea şi luna se ascunsese după cortina dimineţii. Apoi a adormit, ca să viseze.
* * *
Avea o viaţă gâtuită, ca de clepsidră. Toate promisiunile pe care i le făcuseră la naştere ursitoarele au fost minciuni. Nimic nu s-a împlinit. Femeile veniseră moarte de bete să profeţească. Apoi a văzut televizorul. Imaginea era împărţită, pe verticală. Negru total în partea dreaptă. Printre pureci şi un bâzâit ca de alarmă, imaginea unei femei care citea ştirile încerca să se contureze pe partea stângă a ecranului. Bizar era că scosese tot din priză. Televizorul nu era alimentat, firul electric rătăcea răsucit sub covor. Ştecherul, ca un cap de şarpe, îşi crăcăna electrozii ca o tipă picioarele într-un film deocheat. Aşa visă până-l trezi transpiraţia. „Together we’re dancing all night long”. După faza cu televizorul a mers să-şi vadă prietenii. A rătăcit pe străzi. Se afla într-un oraş străin. Pe marginea şoselelor creşteau aluni şi scădeau bucurii. Alin s-a împiedicat într-o picătură de ploaie, a căzut şi sufletul i s-a murdărit cu mucuri de ţigară. Îi era teribil de sete. Îi ardea gâtul după o Pepsidă. Pe măsură ce păşea, întunericul înghiţea din ce în ce mai multă lumină. Tipa care tocmai trecuse pe lângă Alin arăta bine. Părea desprinsă de pe coperta unei reviste vechi de modă. Flutură tipului schilod de la poartă o legitimaţie şi intră-n club. Coborî cele zece trepte dintr-o răsuflare. Primul lucru pe care-l simţi fu aerul. Muzica la o intensitate maximă, scuipată afară de boxe. Îşi răcori fruntea în cheia sol. Intrase-n lumea techno. Îşi încordă muşchii, se felicită pentru alegerea făcută şi începu să se mişte. În spatele lui, în faţa lui, în dreapta şi în stânga mii de tineri făceau la fel. Spoturi de lumină rotundă le însoţeau mişcarea. Erau acolo toate culorile. Într-un colţ, trei tipe îşi dădeau coate, râdeau cu gura până la urechi şi beau otravă. Alin le ochi printre două şuviţe de păr lăsate să crească pe frunte. Era înalt şi-i plăcea de ochii lui în copilărie. Femeile purtau cercuri fosforescente în jurul gâtului. Una avea părul lung, cealaltă scurt şi a treia deloc. Păreau că se ştiu de secole şi, ca să nu se plictisească, făceau schimb de nume între ele. Aşteptă să se termine melodia şi până să-nceapă următoarea ajunse lângă fete.
— Sunteţi rude cu ursitoarele mele? întrebă el şi ele râseră, căci nu auziseră nimic. Scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor o oglindă şi le fotografie. Una după alta, tipele rămaseră statui fără chip. Cea cu ochii albaştri se decoloră. Ailaltă, cu părul lung, opuse rezistenţă şi de aceea se răsfiră toată-n fuioare de fum când se descoperi fără trăsături. Din a treia mai era doar o lacrimă. Cum se poate una ca asta, să meargă televizorul de la sine, fără curent, fără ceva care să-i alimenteze circuitele? Arşiţa îi coborî până-n stomac. Avea nevoie de-o Pepsidă. Trebuia să se întoarcă acasă. Graba cu care se depărta de acel loc îl făcea să creadă că pământul nu se mişcă, el este melc şi, ca broasca ţestoasă, e în competiţie cu iepurele. Albastra de 50.000 îl aştepta. Biletul său de îmbarcare spre Pepsida, planeta pepsidelor. Să facă baie într-un râu în care curge numai Pepsidă, asta îşi dorea. Primise nu de mult un mail de la prietenul său. Îl avertiza să nu se atingă de albastră, că va ajunge în rai. La vreo două zile după, un amic comun i-a trimis un alt mesaj, sec: prietenul său se curăţase. Murise de plictiseală. Când s-a întors acasă a aprins trei lumânări. Şi-a prăjit trei ochiuri, a îndepărtat gălbenuşurile şi a mâncat albuşul. Pânza aceea ivorie, cu găurele maronii, fierbinte. Aruncă televizorul pe geam şi primul capitol se-ncheie aşa, de la sine.
* * *
A fost trezit de cutremur. Muzica adâncurilor suna înfricoşător. Primul moment de conştienţă i-a răsfirat în faţa ochilor filmul păcatelor sale. De la ultimul la primul, rola de 8 mm se desfăcea cu repeziciune. Dialoguri, replici, cruste. Pierduse aşa o eternitate şi nu mai avea multe la dispoziţie. Când războiul plăcilor tectonice se opri, găsi totul cu susu-n jos. Fetele ieşiseră din poze. Albastra se răsucea de durere pe perete, prinsă-ntr-o pioneză. Fetele ieşiseră albe. Una câte una îi aduceau lui Alin tăieturi din ziare în care se vedeau articole ce relatau crimele din Clubul Culorilor. Localul fusese închis de poliţişti, până la elucidarea celor întâmplate. Sute fuseseră duşi la Secţie, pe culoarele instituţiei mirosea a Pepsidă. Drogul suprem, pe care nici o instanţă nu putea să-l interzică. Pepsida e un gând. Visarea e declanşată de sunetele techno. Cercetătorii deplângeau starea în care riscau tinerii să ajungă. Copiii se năşteau gata drogaţi.
* * *
Na, găseşte acul în carul cu fum! Inspectorul Winston ştia că inevitabilul avea să se producă mai devreme decât anticipaseră colegii săi. Clubul Culorilor era scenă iminentă a crimei. Cele trei tinere, fiicele astrologului Disc Plex, sunt primele victime ale Pepsidei. Drog uşor, de origine internă, Pepsida era un gând care se manifesta prin crearea unei stări halucinogene pe ritmurile muzicii techno. Efectul Pepsidei apărea între 18 şi 25 de ani. Nici mai devreme, nici mai târziu. Cercetătorii stăteau cu sufletul la gură, să prindă primul lot de tineri care au experimentat Pepsida şi care au trecut de pragul critic. În câteva luni urma un val şi psihologii se înarmaseră cu tone de optimism să-i preia şi să-i reintegreze pe drogaţi în societate. Disc Plex prezisese ravagiile Pepsidei, dar nu şi moartea fiicelor sale. Poate că văzuse ceva în oglinda astrelor, dar nu spusese nimănui. De teamă să nu fie el însuşi acuzat de crimă, îşi explică inspectorul Winston. Şi se gândi că va fi al naibii de greu să-i prindă pe ucigaşi. Ipoteza sinuciderii fusese exclusă din start: Pepsida dă viaţă în timpul vieţii tinere şi efectele ei secundare se văd abia când corpul începe să îmbătrânească, după vârsta de 25 de ani. Goleşte tot. Fură. Desenează pe fruntea omului semnul omega în bold. Primii de după Pepsidă vor fi internaţi la ospiciu.
Mai sunt şi excepţii. Singurii care intrau în lumea de Pepsidă şi ieşeau din ea fără vânătăi ale creierului erau DJ-ii. Acei zei din spatele pupitrelor, care năşteau muzica. Aveau degetele enorm de lungi, subţiri. Ochi de pisică, nasul mic, buzele abia se vedeau. Se hrăneau cu paiul, căci în loc de gură se născuseră c-un orificiu. Cocoşaţi. Amprentele pielii erau canale perfect concentrice, întinse haotic pe zone de trup. Funcţie de zodia sub care vin pe lume, muzica pe care o nasc din corpul lor e mai agresivă, progresiv, mai soft, pop-house, fără riduri, techno curat, şi tot aşa, cum mai ieşea la iveală un DJ, cum se puteau auzi noi subgenuri, substiluri de muzică electronică. Era pregătit terenul pentru venirea pe lume a omului-muzică, îmbinare perfectă între uman şi music-box. Cu subgenul trance părea să se-ncheie o eră. Inspectorul îi ştia pe DJ inofensivi, crescuţi în case speciale, ridicate la marginea oraşelor. DJ-ii erau percepuţi ca un tip aparte de persoane cu handicap. Oameni născuţi fără gură, înghesuiţi în ei, cu mâini şi degete lungi, o piele ciudată. Un DJ nu-i în stare nici măcar să fută ca lumea, darămite să ucidă, ştia Winston de la spioanele sale, Blondele Afvare. Rămâneau, aşadar, Pepsidoizii, pe lista sa de suspecţi. Care sunt mii.
* * *
E uimitor cum prinde viaţă viaţa. Din nimic. Când se întâlneşte totul cu imaginea sa răsturnată lumea începe să dispară. Atunci se moare. Itemii sunt reiteraţi de inspectorul Winston, care trebuie să hotărască dacă dispariţia a fost una filosofică sau modificată. Adică dacă s-a murit natural sau la mijloc stă o crimă. O statuie albă, fără chip, o pată neagră pe unul dintre cele trei scaune şi o lacrimă sunt singurele indicii pe care oamenii legii le au la dispoziţie pentru ca să dezlege misterul. Din mărturii, Winston auzise că Disc a intrat val-vârtej în Clubul Culorilor, c-un semn a oprit muzica, c-un altul şi-a deschis calea către masa unde se distrau cu câteva minute în urmă fiicele sale şi a zis:
— Aici erau. Acum nu mai sunt. E treaba Secţiei şi a inspectorului de-acum.
Şi a plecat. Au venit în urma sa poliţiştii-dulăi cu nări uriaşe. Locul era plin de droguri ordinare, folosite de cei cu vârste respinse de 18-25 de ani. Prilej de-ai duce pe toţi la Secţie. Dar pe toţi! ordonase Winston. Alin plecase fără să vadă că-n urma sa a fost razie mare. Când astrologul Disc Plex i-o luă înainte pe aleea întunecată, tânărul era absorbit de imaginea albastrei. Nu sesizase tremuratul oglinzii din buzunarul de la spate. Acum trecuse şi cutremurul, iar fetele îi arătau tăieturile din ziare. Hârtia de jurnal arăta ca nouă, de parcă nici n-ar fi ieşit din tipografie încă şi nici pe piaţă, la chioşcuri. De asta îi trecuse prin minte lui Alin ideea că fetele mistifică totul. E o invenţie de-a lor, la fel au făcut şi la naşterea mea, au minţit, proastele naibii. Gândea poticnit, ca un calculator fără memorie, uituc. Avea 23 de ani şi deja se simţea îmbătrânit. Luă un pix de pe masă şi scrise: Le-am ucis pe târfe. Pe toate trei deodată. Când puse punct, hârtia sensibilă deja trimisese imaginea răsturnată a frazei unei surate de-ale sale, de pe biroul de lucru al inspectorului. Cuvântul ucis îi atrase atenţia lui Winston şi-n momentul în care se transmisese şi ultimul punct, inspectorul dărâma uşa de la apartamentul lui Alin. Cu două mâini ţinea pistolul şi cu cealaltă îşi ridică pălăria, în semn de salut. Alin era tolănit pe un fotoliu şi urmărea un film sexy pe computer. Trei tipe şi-o trăgeau una alteia şi, ca să nu se plictisească, îşi schimbau între ele numele. Alin răspunse la salut, îşi îmbrăcă pardesiul şi se simţi liber. Arşiţa îi ajunsese până-n vintre. Ardea după o Pepsidă.
Text publicat în:
